Go Back   Realitatea .NET » FORUM » Discutii Libere - Forum - Realitatea.NET » Bloguri

Bloguri Articole personale, discutii libere

Reply
 
Thread Tools Search this Thread Display Modes
  #91  
Old 11-22-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default

PARINTELE CALCIU DESPRE ISPITELE LUMII DE ASTAZI (I). Batjocorirea lui Hristos si agresiunea continua a pacatului si a hulei


***


Un singur lucru este adevărat!

Să ştiţi că nu e o glumă relaţia noastră cu Dumnezeu, să ştiţi că toată această lume, cu toată civilizaţia ei, este un moft. Ai închis ochii şi nu mai ştii nimic de civilizaţie şi de mergerea pe Lună sau pe Marte şi aşa mai departe… Toate sunt mofturi, un singur lucru este adevărat: relaţia noastră cu Dumnezeu, nemurirea sufletului nostru şi ceea ce ne aşteaptă dincolo de moarte, adică o moarte spirituală veşnică sau o viaţă veşnică.
Hristos este azi mai batjocorit decât oricând

Acum, când Iisus Hristos este mai batjocorit ca oricând, sub pretextul democraţiei şi al libertăţii, cele în care noi am crezut, virtuţile, faptele bune, credinţa pe care Biserica le propovăduieşte, toate sunt batjocorite. Democraţia e o ticăloşie, după cum se vede. Libertatea este o anarhie. Şi nu mă supăr aşa mult că occidentalii batjocoresc pe Dumnezeu, dar când aflu că o scriitoare româncă scrie o piesă ticăloasă, pe care o reprezintă la Iaşi, o femeie care a fost frustrată, probabil, de a fi mamă sau de a fi soţie, sau nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea şi care se răscoală împotriva lui Dumnezeu şi foloseşte cele mai urâte expresii… O ticăloşie fără margini…! O femeie care a pierdut simţul matern, simţul feminităţii, simţul responsabilităţii pentru creşterea copiilor, această femeie îl batjocoreşte pe Iisus şi propriul suflet, trimiţându-l în iad. Din nefericire, au fost actori care au jucat şi regizori care au pus în scenă această piesă la Iaşi.
Dar noi să nu ne lăsăm doborâţi nici de minciună, nici de teroare, nici de învăţături greşite, nici de erezii, nici de toate aceste contestări ale Mântuitorului.

Ne-am obişnuit cu răul

Astăzi ne-am obişnuit cu toate ereziile. Aşa ne-am obişnuit cu ele, încât nu se mai tulbură nimeni de nici o erezie nouă care apare. Nu se mai tulbură nici de homosexuali, nu se mai tulbură nici de „Codul lui da Vinci. Ne-am obişnuit cu răul. Aceasta este partea cea mai grea pentru societatea noastră. Ne-am obişnuit cu răul în aşa măsură, încât nu-l mai sesizăm.
Aceasta a ajuns situaţia noastră morală, în momentul de faţă, în lume. Orice erezie care apare, în primul rând îşi câştigă prezenţa în cetate prin legea murdară a societăţii. Toate societăţile con­temporane au legi murdare. Toate sunt antihristice, toate sunt pentru distrugerea morală, pentru izolarea individului, pentru dezbinarea lui, pentru a face din el un sclav, o rotiţă a Guvernului. Indiferent unde este, în cea mai mare democraţie! Toate acestea, încet-încet ne-au obişnuit cu răul.
Astăzi nimeni nu mai strigă că se întâmplă aşa sau că se întâmplă aşa, sau că Iisus este batjocorit, sau că toată credinţa noastră este transformată într-un fel de joc murdar. Creştinii sunt socotiţi înapoiaţi mintal fiindcă cred în Iisus Hristos.Nu avem altă credinţă, spun cei de azi, decât credinţa care este palpabilă: avem dreptul la bucuria vieţii acesteia, fără frâu!

Petre Ţuţea şi iubirea umanistă

Dincolo de toate meritele Sfântului împărat Constantin, el a făcut un lucru pe care noi astăzi îl călcăm: a tăiat erezia din rădăcină. Atât de puternică a fost această tăiere, încât după Sinod, în câteva luni de zile Arie a dispărut. Astăzi ereticii înfloresc, intră în palatele patriarhale, se duc la Sfântul Munte Athos, merg la Constantinopol şi oriunde, şi toţi îi primesc, pentru că ei vorbesc în numele unei iubiri universale, o iubire fără chip. Imi aduc aminte că Petre Ţuţea spunea:
„Când îi aud pe umaniştii aceştia vorbind despre dragostea extraordinară pe care o poartă tuturor oamenilor, zic aşa: dacă unul dintre ei ar fi fost pus într-o celulă cu trei oameni pe care zice că îi iubeşte, în trei zile i-ar fi strâns de gât!”.
Pentru că una este iubirea umanistă şi alta este iubirea lui Hristos, adică să iubeşti pe vrăjmaşul tău, să binecuvântezi pe cei care te blesteamă, să te rogi pentru cel care-ţi face rău. Aceasta e iubirea creştină. Nu este adevăr în iubirea umanistă, nu e adevăr în iubirea ecumenistă.

Păcatul este păcat

În lumea aceasta păcatul este din ce în ce mai mare, e tot mai general. In mod sistematic şi copleşitor, lumea de astăzi încearcă să spună că păcatul nu există, că totul ne este îngăduit. Moraliştii care sunt credincioşi spun: Dumnezeu, Care ne-a făcut pe toţi, ne iubeşte, căci noi suntem fiii lui Dumnezeu.Fie că suntem buni sau suntem răi, El ne iubeşte! Păcat nu există! Cei care nu sunt creştini, spun: De ce să te omori cu rugăciunea, cu postul, cu spovedania şi altele, că tot acolo mergi! Şi nu e adevărat.
În viaţa aceasta din afara Bisericii suntem atacaţi de o serie întreagă de argumente lumeşti. Nu vreau să spun că cineva anume ne agresează, ci că ne sună mereu în urechi informaţiile acestea… Ne sună în urechi până când ajungem să vorbim ca ei, să gândim ca ei! Pentru ca până la urmă să crezi că toleranţa totală faţă de păcat este bună, că Dumnezeu ne-a făcut pe toţi fiii Săi, că poţi să fii păcătos ori să fii sfânt, tot acolo mergi… Nu e adevărat! Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat chipul Său şi puterea de asemănare, adică să lucrăm pentru Dumnezeu încât să dobândim asemănarea cu El. Ne-a dat răsplătirile bune şi ne-a dat şi pedepse pentru păcatele noastre. In faţa lui Dumnezeu păcatul este păcat şi virtutea este virtute. Nu ca în faţa oamenilor.
Nimic nu poate stinge setea de apă vie

Ne speriem când vedem păcatele care se fac, persuasiunea asta continuă pe care mass-media, şcoala şi educaţia o fac copiilor şi tinerilor cum că nu există păcat, că totul e îngăduit... Acesta e un subterfugiu al diavolului, care vrea să ne convingă că el nu există. Asta este cea mai mare viclenie a lui: totul în lumea aceasta!
Nimic nu poate să stingă în om dorinţa lui de mai bine, setea de apă vie. Ca femeia aceea care nu voia să mai înseteze altădată, să nu mai vie la fântână. Aşa dorim şi noi ca să gustăm o dată, poporul să guste din apa vieţii dată de creştinism şi să nu mai înseteze, să nu mai meargă la lume, la puţuri, ca să scoată apă cu funia, ci să primească această apă o dată pentru totdeauna, să cunoască adevărul în Iisus Hristos. Acest popor este gata de cules. Dumnezeu a semănat în poporul acesta sămânţa credinţei şi a rodit, chiar dacă spicul nu este bine format şi poate să dea numai treizeci sau şaizeci de boabe. Dar datoria noastră este să ne rugăm pentru secerători, pentru cei care seceră cu secera credinţei, cei care adună cu dragoste şi nădejde.

Feţii lor frumoşi nu sunt ca ai noştri

- Părinte, există azi parcă o industrie mediatica, cărţi precum „Codul lui Da Vinci”, filme precum „Patimile lui Iisus”, documentare, toate parcă sugerează tendinţa de a face din Hristos un erou şi din procesul şi răstignirea Lui, un fel de afacere Dreyfus. Se încearcă parcă înlocuirea adevărului cu un mit. Este acest fenomen un pericol pentru credinţă şi dacă da, ce e de făcut?
- Cred că toate acestea sunt nişte lucrări sau publicaţii care caută senzaţionalul. Toate sunt demonice, asta e incontestabil. Dar sufletul omului e atras de senzaţional. Şi am văzut că în America, atunci când eram întrebat despre Piteşti, nu interesa procesul nostru sufletesc, cum a fost căderea şi ridicarea noastră. Interesa cum am fost torturaţi şi altele, lucruri care făceau un fel de pitoresc în jurul Piteştiului, înăbuşind sensul real al celor ce s-au petrecut acolo. Aceasta e firea omului superficial. Dar cei care au credinţă adâncă nu se lasă induşi în eroare.
- Da, dar provocarea este foarte mare…
- Nu e aşa de mare!
- Dar iată, se spune că Iisus a fost căsătorit cu Maria Magdalena, că urmaşii lui sunt cei ce au creat şi condus Franţa… Nu este un pericol?
- Feţii lor frumoşi nu sunt ca ai noştri!

Cititi si:
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #92  
Old 11-24-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Spune rugaciunea asta, ma Frate

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa

Nimic nu este pierdut atata vreme cat Credinta este in picioare, Sufletul nu abdica si capul se ridica din nou“.
Cu nici un chip nu trebuie sa te descurajezi“.
despre rugaciune si aici

RUGACIUNEA CARE NU SE FACE CU INIMA, ESTE NUMAI PENTRU NOI, NUMAI PENTRU A NE ODIHNI GANDUL NOSTRU CA NE RUGAM
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO

Last edited by michele0; 11-24-2010 at 05:58 AM..
Reply With Quote
  #93  
Old 11-25-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Testamentul duhovnicesc al parintelui Calciu

Testamentul duhovnicesc al parintelui Calciu : “DIAVOLUL TURBEAZA ATUNCI CAND CINEVA SE ROAGA”

DRAGOSTEA, SMERENIA, BUNATATEA, RUGACIUNEA


Despre uitare şi iertare

- Părinte, când credeţi că vom scăpa de sechelele comunismului, întreb aşa, ca un rascolnic?
- Toate sechelele comunismului din inima mea vor pieri odată cu mine. Aşa cum Dumnezeu l-a purtat pe Moise prin pustie patruzeci de ani, pe care putea să-i facă în trei luni, aşa Dumnezeu ne plimbă pe noi, până ce nu vom mai avea ce povesti despre Piteşti, Jilava sau Canal, ca să piară complexul acesta din noi, sau eventual ura. Dacă aţi citit Jurnalul fericirii” al Părintelui Nicolae Steinhardt, el scrie că acolo, în închisoare, spuneau unii deţinuţi că iartă tot ce le-au făcut comuniştii, lor şi familiilor lor, îi iartă pentru absolut tot, dar nu uită, ştiţi… Şi zice Părintele Steinhardt: imaginează-ţi că mergi la spovedanie şi preotul la sfârşit îţi zice: „Domnul Dumnezeu să te ierte pe tine…”, dar Hristos ar interveni: „Stai, stai, Părinte! Frăţia ta îl ierţi, dar Eu nu-l uit!”. Asta m-a făcut şi pe mine să fiu mai atent… Adică înainte de a mă aresta a doua oară, începusem să scriu memorii din închisoare, şi cum scriam şi-mi aminteam persoane şi oameni, simţeam în inima mea cum creştea ura aşa, disimulat şi mă schimbam cu fiecare pagină cu care o scriam. Reuşisem să-mi găsesc o pace, făcusem Teologia, eram preot. Şi reuşisem să-mi schimb puţin inima mea. Dar acum toate acestea îmi aduceam în faţă nişte lucruri care-mi trezeau, nu dorinţa de răzbunare, dar aşa, o aversiune.Şi atunci mi-am spus:trebuie să uit, trebuie să uit, că altfel mă întorc la pierzania iniţială. Mai târziu am citit cartea Părintelui Steinhardt şi am văzut coincidenţa dintre gândurile mele şi ceea ce spune el. După cum şi el zice la sfârşit că socoteşte că Părintele Calciu are dreptate când vorbeşte de războiul întru cuvânt.
Şi am scăpat, mi-am propus să uit şi am uitat. Nu am uitat chiar toate numele, de unele îmi mai amintesc, îmi mai amintesc şi alţii din când în când, dar chiar pot să spun că am uitat, sau că amintirea unor nume nu mă mai tulbură deloc. Nu simt nimic în inima mea împotriva lor, sunt ca şi faţă de cineva pe lângă care am trecut şi ne-am dat „bună-ziua” şi atâta tot. Mare lucru să uiţi! Mi-a dat Dumnezeu aşa un har, aşa bunătate din cer, ca să mă facă să uit şi să iert. Să uit şi să iert. Aşa că numai atunci vom ierta toţi!”

(din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)
***


Vezi si:

“ŞI NU S-A RĂNIT DE PIATRĂ PICIORUL MEU…”

(Cuvînt practic şi mărturisitor despre rugăciune)
În toamna lui 2006, anul trecerii sale la Domnul, călătorind prin Duhul României, cum îi plăcea să spună, părintele Calciu a mers şi la Cluj, ca de obicei, pentru a se întîlni cu Mitropolitul Bartolomeu Anania şi cu profesorul Raul Volcinschi. Cu fiecare avea o afinitate specială.
Vedea în arhiereu o putere şi un chip prin care dreptatea hotărniceşte cele îngăduite de celelalte, o piatră de hat aşezată de sus pentru rînduiala sobornicească. Se întîlneau un ierarh şi un preot, doi fraţi de cruce, doi nevinovaţi ieşiţi din închisorile comuniste, doi înţelepţi pe care cetatea nu mai îndrăznea să îi prigonească, dar pe care veacul încă îi mai privea pieziş.
Fostul universitar Raul Volcinschi este unul dintre cei care, la fel ca părintele Calciu, s-a întors în puşcăriile comuniste şi după 1964. Vorbitor de limbi slave, germanice, latine, dar şi de maghiară, doctor în Ştiinţe Economice şi licenţiat în Drept, fermecător povestitor şi neîncetat „uneltitor” pînă astăzi, într-o altă lume diplomat sau, poate, agent secret, profesorul Volcinschi are o statură care te ispiteşte să visezi că, de nu ar fost închis 16 ani, vîndut poterei uneori de năimiţi, alteori de imbecili, ar fi mutat împreună cu unii (ca, bunăoară, Ion Gavrilă Ogoranu) făgaşul istoriei româneşti mai departe de fatidica stîngă a sinuciderii naţionale. Venirea părintelui Calciu îi prilejuia anual identificarea unui punct de sprijin pe care cîte un amplu mecanism, nu definitiv pus la punct, ar fi putut întemeia o importantă răsturnare. Iar părintele nu se eschiva niciodată, căci se îndătinase, în iubirea sa, să îşi pună pentru prieteni, dacă s-ar fi cerut, însăşi viaţa.
Părintele Calciu s-a însoţit în această ultimă preumblare prin ţară cu prietenii săi cei mai apropiaţi, Demostene Andronescu, gazda lui bucureşteană de totdeauna, şi Marcel Petrişor, prieten la rău şi – cît a fost dat – şi la bine, pe o cale întortocheată şi amar despicată, ce începuse în Casimca Jilavei şi care, iată, refuza să se domolească. Iar acum părintele ducea în măruntaie o povară pe care nici măcar aceştia nu izbuteau să o cîntărească bine…
Drumul oarecum lung, de la Mănăstirea Petru-Vodă, parcurs în cîteva ore, pe şosele deloc line, s-a făcut adaos acelei osteneli a trupului. Au fost poftiţi cu toţii să prînzească în palatul mitropolitan. Cei patru s-au bucurat împreună, discuţia fiind călăuzită de gazdă, aşa cum se potrivea rangului, dar şi temperamentului său. Mai apoi, în odăile pregătite din vreme, părintele s-a odihnit spre a conferenţia, după cum se stabilise, la 7 seara.
Fusese invitat de studenţii ortodocşi clujeni, iar el primise ca întotdeauna, făgăduind a le vorbi despre „Biserică, ierarhie şi problemele spirituale ale credinciosului”.
În urmă cu cîţiva ani îi spusese lui Marcel Petrişor, adăugînd cu smerenie că lucrul se petrecea probabil din pricina bătrîneţii, că inima şi raţiunea lui nu mai socotesc credinţa ca fiind cea mai importantă, ci dragostea. Or, acestea nu erau la el vorbe sunătoare, teorii, literaturizare şi nici măcar, după cum presupunea, slăbiciune. Era mărturisirea prefacerii mistice a unui om a cărui nădejde îl mîntuise din capcana dementă şi, părelnic, fără izbăvire a “reeducării”, iar a cărui credinţă descuiase inimi de posedaţi, gardieni ori ucigaşi, şi, în cele din urmă, slobozise porţile puşcăriei.
Ultimii ani ai vieţii, cu toate încercările lor, de acum într-un registru complet diferit, a căror măsură o va fi ştiut doar el şi bunul Dumnezeu, au fost primiţi de părintele Calciu întru dragoste. În toate gesturile şi faptele sale s-au putut vedea bunăvoirea, cuviinţa, bucuria de adevăr, răbdarea, nădejdea, căci nu s-a trufit, nu a căutat ale sale şi nu a gîndit răul. Dragostea sa nu a căzut niciodată.
În acest mai larg context, determinat de o condiţie trupească mai recentă şi de una duhovnicească ce împlinea întreaga viaţă, se va înţelege de ce-a ales să vorbească în cele din urmă, de fapt, despre rugăciune. În acelaşi fel, oarecum neaşteptat, o făcuse şi în urmă cu vreo trei ani, cînd s-a aflat la Casa Pogor, în Iaşi, pentru a răspunde chemării de a conferenţia, alături de doi prieteni (Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu), despre “Biserică şi naţiune” (sub egida Asociaţiei ROST, întemeiată de Claudiu Târziu şi căruia părintele Calciu i-a fost preşedinte de onoare). A luat cuvîntul ultimul, anunţînd din capul locului devierea temei către… “Rugăciunea pioasă”. Ştia că va fi un lucru spre surprinderea celor exasperaţi de “internaţionalismele” vechi şi noi, ateiste ori ecumeniste, şi care veniseră acolo pentru o lămurită expunere naţional-creştină. De altfel, după ce el a încheiat, cineva (în care cele auzite, filtrate prin reziduurile aşteptărilor de care am pomenit, se transformaseră într-un soi de pesimism) a întrebat: “Dar pentru naţiunea română şi pentru ţară nu se mai poate face nimic?!”. Iar el a răspuns: “Să vă rugaţi şi poate că Dumnezeu o să rînduiască mîntuirea lor!”.
În amfiteatru, la Cluj, după o împreună rugăciune, a citit mai întîi un document pe care Biserica Ortodoxă Antiohiană din America îl emisese privitor la rolul episcopului în Biserica Ortodoxă. Un text lămuritor, mai cu seamă o întemeiere duhovnicească, însă spre a rostui premisele unei îndreptări canonice şi publice a episcopatului. Textul limpezea căepiscopul nu este un ales al poporului, ci este pus de Duhul Sfînt, într o Ortodoxie ce nu este organ democratic, ci ierarhic. Astfel că nimeni nu are voie să se ridice împotriva unui episcop cîtă vreme el nu săvîrşeşte nici o abatere de la dreapta credinţă. Episcopul se supune dogmelor credinţei şi moralei Bisericii, iar dacă le încalcă, poate fi depus de un sinod legal constituit. Episcopul este capul unei comunităţi, al unui trup, şi el a fost sfinţit ca să ocîrmuiască. Această treaptă există prin voia lui Iisus Hristos, iar episcopul, fiind cap al Bisericii, este icoana Domnului.
Apoi a fost cuvîntul său propriu-zis. Îl voi reproduce pe de-a-ntregul în cele ce urmează, cu foarte puţine alterări, inerente transcrierii. Pentru cei care îl ştiau, părintele Calciu era, cu siguranţă, slăbit. Dar a fost miezos, ca de fiecare dată, şi însufleţitor, ba chiar mai mult decît atît, aşa cum se va vedea. Cuvîntul lui nu a durat mai mult de o jumătate de oră, după care, deşi obosit, a răspuns iscodirilor, inevitabil inegale, ale auditoriului.
Această zi – 10 octombrie 2006 – a fost ultima dată cînd părintele Calciu a vorbit într-o adunare, fiindu-i cu neputinţă să mai ajungă la Timişoara (…), căci imediat, în chiar aceeaşi seară, starea trupului său s-a înrăutăţit foarte. A adăstat la jumătatea drumului, în Munţii Apuseni, două nopţi, în casa părintească a lui Marcel Petrişor, şi apoi a fost nevoit să se întoarcă la Bucureşti.
După exact şase săptămîni din ziua ultimei cuvîntări către tineri, parcă soroc de postire legiuită şi de canon, părintele Calciu, din veşnic luptător, s-a făcut veşnic biruitor.
Citirea acestui text trebuie făcută nu doar cu luare a-minte, cît mai ales cu luare a-inimă,căci rostirea părintelui Calciu este, pe cît de mult o omilie, tot pe atît şi o spovadă…
*
“Ceea ce vreau să vă spun acum este o problemă a rugăciunii pioase.
Nu îmi plac definiţiile. Dar rugăciunea este fără îndoială o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfînt îl pune în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin. Ne face mai activi sau mai puţin activi. Şi în acelaşi timp rupe o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu.
În încercarea de a te ruga se întîmplă întotdeauna o interferenţă a voinţei divine cu voinţa umană. Să ştiţi că niciodată o rugăciune nu se face fără stăruinţă şi fără pietate. Eu nu sînt pietist, dar vreau să vă spun că fără voinţa lui Dumnezeu nu am fi în stare să ne rugăm nici măcar Tatăl nostru. Pentru că, în momentul în care ne apucăm să ne rugăm, o mie de demoni ne asaltează.
Cînd eram copil, mama ne ducea la biserică. Noi eram unsprezece copii şi ea ne ducea la biserică şi, copii fiind, îi spuneam mamei că ne dor picioarele, că vrem să ieşim afară. Şi mama ne spunea: “Măi, voi nu ştiţi ce înseamnă rugăciunea şi nu ştiţi să vă rugaţi lui Hristos, dar durerea picioarelor voastre este rugăciunea voastră către Dumnezeu”.
Într-un sat era o crîşmă şi oamenii beau, adică bărbaţii, că pe vremea aceea nu mergeau femeile la crîşmă… Acuma mai merg… Acolo oamenii beau şi înjurau şi se băteau, iar în toată crîşma era un singur demon, unul dintre cei mai mici, care stătea şi dormea pe tejghea, pentru că nu avea ce face. Iar în satul acela era o femeie văduvă, cu şapte copii, şi toţi se rugau seara. Şi împrejurul casei era o legiune de draci…
Să ştiţi, fraţilor, ca şi în jurul bisericilor noastre mari legiuni de draci se învîrtesc, încercînd să rupă pe cineva.Pentru că unde să se ducă demonul să lucreze? La discotecă, la crîşmă, pe plajă? N-are ce face acolo. Duhurile rele lucrează acolo fără osteneală multă. Însă în biserică este credinţa cea adevărată, rugăciunea cea adevărată, pe care noi o practicăm, pe cît ne stă în putinţă, şi demonii ne înconjoară din toate părţile şi lovesc acolo unde este mai mare sensibilitatea noastră spirituală. Pentru că strecoară îndoiala, pentru că strecoară gîndul că degeaba te rogi, pentru că strecoară gîndul că ai ceva mai bun de făcut, sau îţi strecoară gîndul că rugăciunea aceasta nu va fi ascultată. Dar, dacă stăruim, situaţia se schimbă.
Cînd am intrat în închisoare ştiam puţine lucruri despre credinţă, foarte puţine. Cînd am intrat la Medicină, ştiam anumite lucruri despre rugăciune, dar venind la Bucureşti, am asistat la începuturile Rugului Aprins, o organizaţie de rugăciune şi de credinţă pe care o făcuseră Sandu Tudor [viitorul ieroschimonah Daniil de la Rarău, mort în temniţa comunistă de la Aiud – n. n.], Părintele Stăniloae, Părintele Ghiuş, Părintele Băbuş, [Alexandru “Codin”] Mironescu, o serie întreagă de laici şi de clerici care au făcut cicluri de rugăciuni şi de predici, vorbind despre perlele deşertului, şi am rămas surprins cîte adîncuri ascunde rugăciunea, ce adînc duhovnicesc se găseşte în ea şi cît de mult ne putem noi transpune în rugăciune, pentru a face din rugăciunea noastră o rugăciune adevărată. Toate aceste figuri sînt figuri extraordinare ale Bisericii noastre, care, în decursul timpului, au murit, dar au lăsat în urma lor o dîră luminoasă şi mulţi dintre noi urmăm această linie pe care părinţii noştri din ţară ne-au trasat-o atunci. Acolo am învăţat foarte multe lucruri. Şi din ce în ce m-am adîncit, pînă cînd în 1948 am fost arestat, iar cînd am ajuns în închisoare, într-adevăr am simţit că rugăciunea lucrează.
Am stat în închisoare cu diverşi oameni politici, cu diverşi ierarhi, cu diverşi preoţi buni, cu călugări, şi am înţeles ca rugăciunea este strădanie. Foarte mare strădanie.
În momentul rugăciunii, în momentul cînd te aşezi la rugăciune, diavolii te atacă şi, după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, el, diavolul, îţi pune în minte tot felul de gînduri. Gînduri lumeşti. Tot felul de gînduri ___________e. Pînă şi curiozitatea de a şti cît e ceasul lucrează în mintea ta. Pînă şi curiozitatea de a şti dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca nişte acţiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră.
Părintele Porfirie spune că aceste gînduri care ne vin nouă în minte în timp ce ne rugăm sînt ca nişte avioane. Le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot, aşa, fără insistenţă puternică, şi creşte, şi creşte, şi creşte, şi cînd ajung deasupra capului tău, te copleşesc cu zgomotul lor, şi apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu asemenea gînduri, ele fac din inima ta aeroport. Mă întreabă unii credincioşi cum să facă să lupte împotriva gîndurilor omeneşti care vin în minte cînd se roagă. Primul lucru este să nu le dai atenţie. Adică să le laşi să treacă peste capul tău. Al doilea lucru este să chemi ajutorul lui Dumnezeu şi al îngerului păzitor. Şi al treilea lucru este să nu deschizi inima ta pentru o conversaţie cu gîndurile rele. Pentru că demonul este mai puternic decît noi.
În primul rînd, trebuie să ne rugăm cu pietate şi cu umilinţă. Citind rugăciunile de spovedanie scrise de Sfîntul Ioan Gură de Aur, de Sfîntul Simeon Noul Teolog, de alţi Sfinţi ai Bisericii noastre, extraordinari, pe care ne-am învăţat să ni-i facem modele, vedem că înşişi acei părinţi îmbunătăţiţi mărturisesc ispitele pe care le-au suferit, gînduri necuvioase, răutăţi, explicaţii raţionale date rugăciunii. Iată ce spune Sfîntul Simion Metafrastul: “Căci ce rău n-am săvîrşit? Ce păcat n-am făcut?”. Cînd citesc rugăciunile dinaintea spovedaniei şi împărtăşaniei, mă gîndesc cîte răutăţi nu am făcut în viaţa mea. Dacă un sfînt precum cei care au scris aceste rugăciuni, Sfîntul Ioan Gură de Aur, Sfîntul Simion Metafrastul, a fost ispitit, cum să nu fiu eu ispitit? Dacă un sfînt spune că a rostit vorbe deşarte şi a săvîrşit beţie, lăcomia pîntecelui, pizmă, iubire de avuţie, cum să fie oare gîndurile mele? Însă tot Sfîntul Simion Metafrastul mai zice: “Ştii mulţimea răutăţilor mele. Dară şi credinţa mea o ştii”. Iar aceasta este o mare consolare. Pentru că Dumnezeu nu ia în seamă numai rugăciunea mea efectivă, ci şi strădania mea.
Diavolul turbează atunci cînd cineva se roagă. Aşa se explică de ce sîntem aşa de atacaţi atunci cînd ne rugăm. Este o armată de demoni care ne aduc toate gîndurile acestea josnice. Ele nu sînt răutăţi mari, dar este de ajuns că aceste gînduri omeneşti se interpun şi ne despart de Dumnezeu. Gîndurile te împresoară, amintirile îţi răpesc liniştea, lucruri fără importanţă îţi vin în minte.
Îndată ce ţi-ai pregătit inima şi ţi-ai curăţit mintea de grijile zilei, pe care oricum nu le poţi birui de tot, veghează şi vezi din care parte vine diavolul. În clipa aceea, îngerul de rugăciune care te veghează vine de-a dreapta ta, iar diavolul de rugăciune care te veghează, de-a stînga ta. Diavolul de rugăciune încearcă să te ia de la rugăciune, să rupă relaţia ta cu Dumnezeu, iar îngerul îţi pune în inimă gînduri curate, îţi sprijină mintea, raţiunea bună, ca să te opui tuturor influenţelor rele şi ca să faci o rugăciune cu adevărat bună.
Părintele Roman Braga spune că, atunci cînd te aşezi la rugăciune, trebuie să goleşti mintea ta de orice imagini şi nici în timpul rugăciunii să nu îţi închipui nimic, pentru că Dumnezeu va pune în mintea ta golită de imagini Duhul Său cel Sfînt şi te va umple de prezenţa Sa.
Mărturisesc că şi eu am încercat să fac aşa, adică să-mi golesc mintea de tot ceea ce constituie lumea aceasta şi relaţia mea cu lumea aceasta materială, dar n-am reuşit întotdeauna. Sînt clipe în care reuşesc. Sînt clipe în care mă înalţ deasupra acestor imagini, dar această ridicare durează puţin, din cauza neputinţei mele.
De aceea, eu cred că, fiind carne şi suflet, fiind trup şi minte, avem nevoie de nişte trepte. Avem nevoie să ne agăţăm partea raţională din noi, partea imaginativă din noi, de ceea ce vedem în faţă, şi în special de icoană. Icoana este cea care face prima treaptă în ridicarea noastră în domeniul spiritului. Este bine ca, dacă ai în faţa ta o icoană, să-ţi fixezi antenţia ta asupra icoanei. Să faci din Sfîntul pe care îl reprezintă o legătură între tine şi Dumnezeu. După aceea poţi să îţi închipui viaţa Sfîntului, să vezi minunile pe care le-a făcut, să vezi ajutorul pe care ţi l-a dat în alte împrejurări, să vezi prezenţa lui în icoană, sau în moaşte, sau în sufletul tău. În felul acesta depăşeşti şi al doilea stadiu. Al treilea stadiu este acela în care în mintea ta imaginile acestea nu mai lucrează, ci totul vine de la Dumnezeu, prin umplerea spaţiului duhovnicesc cu prezenţa lui Dumnezeu în sufletul tău.
Dacă te rogi cu voce tare, pentru că de multe ori ne rugăm cu voce tare, pentru că ne putem concentra mai mult, să nu te laşi răpit nici de rezonanţa cuvintelor, nici de fraza frumoasă, căci unele rugăciuni sînt foarte frumoase. Să nu te laşi ispitit de „estetică”. Mi-aduc aminte că prima dată cînd am citit Acatistul Rugului Aprins [Daniil Sandu Tudor: Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu], nu am înţeles nimic. Aşa de frumos suna Acatistul Rugului Aprins, aşa de extraordinar de teologic suna, încît n-am rămas decît cu… o idee de frumos. Dar şi asta a fost bună. Pentru că prin frumosul mistic, Dumnezeu a lucrat în noi.
În general, dacă ne rugăm fără cuvinte, numai cu gîndul, există un decalaj între mintea mea şi rostirea cuvintelor. Medicii zic aşa: că în momentul cînd spun ceva în gînd, de exemplu Tatăl nostru, spun dintr-o răsuflare, dar epiglota, organele mele fonetice, lucrează mai încet. Se face un decalaj între gîndul meu şi rugăciunea propriu-zisă. De aceea, chiar dacă te rogi în gînd, şi rosteşti în gînd cuvintele chiar incomplete, este bine să realizezi o rezonanţă între cuvînt şi gînd. Altfel imaginea se dublează. O dată prin gînd şi o dată prin tentativa epiglotei, care face o mişcare foarte mică, dar are o inerţie. Şi rămîi în urmă şi pierzi concordanţa între gînd şi rostirea rugăciunii.
Dacă mintea te părăseşte în timpul rugăciunii, ducîndu-se cine ştie pe unde, întoarce-o înapoi. Încearcă să-ţi întăreşti atenţia. Şi îngerul rugăciunii îţi spune nu doar că ai pierdut rugăciunea, ci şi locul exact unde ai pierdut-o. Dacă această întrerupere a rugăciunii este o obişnuinţă, atunci îngerul nu îţi mai poate spune. Pierzi şi recîştigi, pierzi şi recîştigi, şi nu avansezi decît foarte puţin. Dar dacă ai o atenţie, o trezvie a gîndului, a minţii şi inimii tale, atunci într-adevăr îngerul îţi aminteşte unde ai pierdut dulceaţa rugăciunii.
Sînt nişte mici exerciţii care îţi recheamă înapoi gîndul. De exemplu, cînd te aşezi în genunchi, prin aplecarea genunchilor toată fiinţa ta s-a angajat în rugăciune. Simpla unire a palmelor tale te angajează din nou în rugăciune. Semnul crucii sau cel mai mic gest contribuie la chemarea înapoi a rugăciunii. În felul acesta, cu gesturi mici şi nespectaculoase, putem face ca îngerul să ne aducă înapoi rugăciunea şi să mergem mai departe cu ea.
Sînt persoane care încearcă să înlocuiască rugăciunea cu rugăciunea inimii. Cred că asta este pentru cei mai avansaţi. Am fost la Essex, în Anglia, unde ei practicau rugăciunea inimii. În cerc şi adeseori înlocuiau vecernia cu rugăciunea inimii şi, în cerc, era un cerc de călugări şi de călugăriţe, fiecare spunea de o sută de ori rugăciunea inimii. Întîi unul, apoi altul, apoi altul… Mi se părea că e un fel de contabilitate. Fiecare îşi număra de cîte ori a spus rugăciunea. Părea o contabilitate pe care o ţineai lui Dumnezeu…
Problema este aşa, fraţilor. Toate rugăciunile încep cu rugăciunile numite începătoare, cu Trisaghionul, Împărate ceresc…, Sfinte Dumnezeule…, Preasfîntă Treime…, Tatăl nostru…, Crezul, Psalmul 50, apoi rugăciunile către Maica Domnului. Acestea sînt rugăciunile de bază. Fără acestea degeaba intri în rugăciune, chiar dacă eşti un avansat, ca sfinţii părinţi de la Sfîntul Munte, nu ca noi. Trebuie să-ţi pregăteşti inima ta pentru rugăciunea cea mare. Prima rugăciune este către Sfîntul Duh, apoi către Sfînta Treime, apoi către Dumnezeu Tatăl – şi aşa mai departe. Toate au o destinaţie precisă. Adeseori îi întrebam pe copiii de la Seminar, unde eram profesor, cui este închinat Împărate ceresc... Nu ştiau. Toţi făceau rugăciunile, dar nu ştiau Cui se adresează!
Aşa că este bine să începeţi cu rugăciunile începătoare şi apoi să avansaţi. Chiar dacă spuneţi numai rugăciunile începătoare. Încă o dată, şi încă o dată, şi de zece ori, şi de o sută de ori. Cu timpul, rugăciunea lucrează în inima noastră şi o reface, ca să mergem pe linia cea adevărată a rugăciunii. De acolo poţi să faci rugăciunea inimii, poţi să rosteşti alte rugăciuni. Dar cred că rugăciunea inimii, spusă noaptea, este o lucrare a Sfîntului Duh, care lucrează în inima noastră şi pe care trebuie să o săvîrşim cu toată pietatea.
Cînd am intrat a doua oară în închisoare, intrasem în preoţie din ’72 pînă în ’78. În ’78 am fost scos din şcoală, din învăţămînt, din Biserică, aşa că am fost dat, am fost livrat Securităţii, fără nici o protecţie eclezială. Nu mai aveam Biserică, nu mai aveam şcoală, nu mai aveam protecţie de nicăieri, nici un arhiereu nu şi asuma răspunderea pentru mine şi am simţit că sînt pierdut. Am fost arestat şi pus în închisoare. Multă vreme făcusem rugăciuni cu elevii mei de la Seminar. Ne întîlneam seara, citeam un text din Biblie, rosteam nişte rugăciuni. Dacă Dumnezeu punea în gura cuiva lucruri noi, cuvînt pentru explicarea textului biblic citit, îşi spunea cuvîntul; dacă nu, plecam fiecare acasă, gîndindu-ne la ce ar fi trebuit să facem acolo. Şi ajunsesem să cred că ştiu cu adevărat să mă rog…
Am ajuns în închisoare şi am văzut că nu ştiam să mă rog. Pentru că trăiam într-o atmosferă de spaimă în închisoare. Eram totdeauna tulburat. Cînd mă rugam, gardienii mă tulburau sau chiar mă băteau, ca să încetez rugăciunea, şi nu reuşeam să depăşesc această încrîncenare din mine. Nu reuşeam să-mi fac rugăciunea mea. Nu reuşeam să zic: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Nici atît nu reuşeam… Era o încrîncenare în mine… Şi mi-am adus aminte atunci de ceea ce spune Sfîntul Maxim Mărturisitorul despre rugăciune şi, într-adevăr, veneam cu rugăciunea… Cu rugăciunea adîncă, aşa… Încercam să-mi golesc mintea de toate răutăţile, de tot ce era rău în mine, de tot răul ce venea din afară, şi ajungeam pînă la un moment dat, şi acolo se deschidea o prăpastie… O prăpastie îngrozitoare… Nu ştiam ce e acolo. Era îngrozitor şi mă trăgeam speriat înapoi. Pînă cînd, la un moment dat, am ajuns să mă arunc în prăpastie şi, aşa cum diavolul I-a spus lui Iisus că Dumnezeu va trimite îngerii Săi pentru ca să nu se lovească de piatră piciorul Lui, aşa s-a întîmplat şi cu mine. Dumnezeu a trimis îngerul care m-a salvat, şi nu s-a rănit de piatră piciorul meu…

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

(a consemnat Lucian D. Popescu)

Legaturi:
***
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #94  
Old 11-26-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Mitropolitul Bartolomeu Anania, membru de onoare al Academiei Romane




Adunarea generala a Academiei Romane l-a ales prin vot secret pe mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului, Bartolomeu Anania, ca membru de onoare al forului, a informat azi Biroul de presa al Mitropoliei Clujului Albei, Crisanei si Maramuresului.


"Aceasta onoare i-a fost facuta Mitropolitului Bartolomeu, in calitate de ierarh si om de cultura, ca o apreciere pentru opera sa de o viata, care numara nu mai putin de 30 de volume din toate genurile literare si teologice. Academia Romana a fost prima institutie de cultura din tara care a organizat si patronat o sesiune solemna dedicata Bibliei - editia jubiliara a Sfantului Sinod, la diortosirea (aducerea la zi din punct de vedere al vocabularului si limbajului bisericesc - n.r.) careia Mitropolitul Bartolomeu a lucrat peste 11 ani", se spune in comunicatul Mitropoliei.


Dumnezeu sa-i dea sanatate si viata lunga IPS Bartolomeu!
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #95  
Old 11-27-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Marturii despre sfantul ardealului


"In fiecare noapte, la orele 12.00, se deschideau singure usile inchisorii"

Eu am avut un unchi, care in '48 era ofiter de securitate la Brasov. Eram tanar si mergeam la Brasov, unde mai ramaneam la el cate o saptamana, ca asa mai vedeam si eu lumea. Mergeam seara cu el prin oras, pe unde avea el treburi, ma mai lua si la serviciu si asa am aflat ceea ce va povestesc in continuare.
Securitatea l-a ridicat pe parintele Arsenie de la Sambata pentru ca se stia ca face minuni si vin puhoaie de oameni la el. In '44, de exemplu, a spus la sl ujba oamenilor sa-si aduca copiii de la Bucuresti acasa ca va veni un prapad, si la putin timp dupa aceea a fost cumplitul bombardament american. Le era groaza ca acum, in timpul comunismului, le va spune oamenilor cu aceeasi claritate care este realitatea. Si din cauza aceasta l-au luat la Securitate si l-au schingiuit mult, saracul de el. Mie mi-a spus lucrurile acestea unchiul meu. Problema era ca desi el nu se misca din fundul celulei, ci sta in genunchi si se ruga, in fiecare noapte la ora 12.00 se deschideau usile inchisorii. Celula era un loc imprejmuit, intr-o sala uriasa ca o hala. Iar in mijlocul acestei hale, statea la o masa, permanent, un subofiter de paza, care-l supraveghea fara incetare. L-au scos, l-au batut si l-au facut in fel si chip sa le spuna cum face, caci ei credeau ca are iarba fiarelor, cu care umbla aricii in bot, iar el cum a stat tot timpul in padure la Sambata, a facut rost de iarba aceea si o pune pe lacat. Dar el cum sa puie iarba pe lacat daca statea tot timpul in genunchi in fundul celulei si erau si doua randuri de usi? Intr-o noapte, au bagat doua iscoade securiste la el in celula ca sa-l vada cum face. Parintele, insa, nu a avut treaba cu ei. Ei il tot intrebau, se tot luau de el, iar el in celula tot sta in genunchi si se tot ruga. Noaptea, la ora 12.00, cand s-au deschis lacatele, pe securisti parca i-ar fi lovit fulgerul lui Dumnezeu, i-a razbit frica si au fugit de acolo. Si de la o vreme, nimeni nu mai voia sa faca de paza, pentru ca le era frica. Pe comandant l-a luat si pe el frica si ce-a zis: eu, ca sa scap si sa-mi spal mainile, ii aduc pe toti aici sa vada si pe urma nu il mai tin.
Intr-o seara, vine unchiul meu si-mi spune ca in noaptea aceea ma ia cu el sa vedem un calugar de la Sambata, care deschide rugandu-se usile de la inchisoare. Asa ca am ajuns acolo seara, fiind si eu curios sa vad. Toata Securitatea era atunci acolo. Eu am stat pe scari, ca nu am mai avut loc sa intru, si cu totii asteptam sa vina ora 12.00 noaptea sa vedem daca-i adevarat. Si, ce sa vezi, nu asa ca s-a deschis doar un lacat, norocul meu a fost ca m-am tinut de balustrada scarilor, ca la 12.00 noaptea, bara de la usa temnitei a sarit cat colo si tot amarul de lume care era pe jos s-a napustit inspaimantata pe scari in sus. De frica nu mai stiau ce sa faca, se calcau in picioare. Din ceasul acela, nu l-au mai tinut acolo, i-au dat drumul cu domiciliu fortat. Mie mi-a spus unele din lucrurile acestea unchiul meu. Dar am vazut cu ochii mei lacatele deschizandu-se si bara aceea sarind in laturi si securistii aceia care erau oameni in varsta, nu tineri ca mine, care aveam 18-19 ani, fugind de mancau pamantul. Multa vreme dupa aceea, cand mai mergeam cu unchiul meu pe la restaurant, prietenii lui securisti numai de asta vorbeau.

Telu Oancea - sat Breaza - Fagaras

"Vorbea putin si cu miez"

Ce pot sa spun e ca parintele avea forta. Cand am intrat prima oara in biserica, m-am asezat dupa cuviinta in dreapta, iar sotia mea in stanga, la oarece distanta. Dupa slujba, s-a apropiat, aratand cu degetul spre mine si apoi spre sotia mea. Din toata multimea aceea, ne-a ales doar pe noi, incat si acum ma intreb de unde stia ca suntem sot si sotie. Apoi, ne-a luat deoparte si ne-a vorbit. Pe mine m-a certat ca nu am credinta prea multa, iar sotiei mele, careia ii scapa degetul si fusese la 5 doctori de pomana, i-a spus: "Ma, tu esti bolnava, dar nu de doctori te faci bine. Daca vrei sa te vindeci, nu mai fa lucrul pe care l-ai facut, iar raze nici atat". A avut dreptate parintele. Si in momentul de fata, sotia mea isi foloseste mana fara probleme. Asa era parintele - vorbea putin si cu miez. Predica insa dumnezeieste. Nu te mai saturai ascultandu-l. Apoi, a disparut, anchetat la Brasov si dus doi ani la Canal, pentru ca spovedise sase partizani din munti. Niciodata parintele nu a pomenit macar in treacat despre asta. Doar tata, care a fost si el detinut politic, mi-a zis ca a stat in celula cu parintele Arsenie si acolo un gardian il tot jignea: "Ba, popa!". Atunci s-a intors parintele si s-a uitat la el si gardianul a inceput sa se chinuie, tinandu-se cu mainile de burta. Intr-un tarziu, vazand ca durerea nu inceteaza, a zis: "Parinte, iarta-ma". "De Dumnezeu sa fii iertat", i-a raspuns parintele si pe loc omul si-a revenit.

Emilia Butum - Fagaras

"Crezi ca parintele Arsenie este mort? Eu iti spun ca e viu"

Cand s-a aflat de moartea parintelui si trebuia sa mergem la inmormantare, fiica mea, care atunci avea 9 ani si care il indragea foarte mult pe parintele, a tinut cu tot dinadinsul sa mearga si ea.
>
Era toamna spre iarna, era frig, trenurile pe vremea aceea nu erau incalzite, dar era neclintita pe pozitii: "Si eu vin la parintele, iar daca nu ma luati, ma pun eu in tren si ma duc". Iar daca vroia sa mearga pentru ultima oara la parintele, nu ne puteam impotrivi. A luat-o sotul meu si a dus-o la inmormantare. De cum a ajuns in biserica, s-a desprins de tatal sau si s-a dus langa parintele Arsenie. A uitat de parinti, de cei care mai erau acolo, de tot ce o inconjura. Nu-i era frica ca este mort, nu a intimidat-o nimic. A ramas langa parintele cat s-a putut. La plecarea de la inmormantare, a luat-o cineva cu masina si a ajuns prima acasa, cand nu era inca nici unul dintre noi. A urcat singura noaptea in bloc, refuzand sa fie insotita de cineva. A intrat fara teama in casa, unde era o matusa si i-a spus acesteia: "Hai sa-ti spun ceva: Dumneata crezi ca parintele Arsenie este mort?". Sora mea nu stia ce sa creada, statea derutata. "Eu (continua fetita) atata iti spun, ca e viu. Dar sa-ti spun altceva: Daca te uiti in casa, il vezi?". - "Nu, nu il vad". "Dar daca merg prin casa, auzi si tu pasii lui insotindu-ma?". - "Nu, nu ii aud, dar eu sunt o pacatoasa, iar tu esti un copil curat. Tu poate poti sa-l vezi si sa-l auzi, dar eu nu". "Daca tu nu il vezi si nu il auzi, atunci sa nu mai spui la nimeni ceea ce am spus eu, ca n-am sa recunosc la nimeni nimic".
Am vazut o femeie care isi pierduse un copil si s-a dus la mormantul parintelui Arsenie sa se roage. Mai mare ii era disperarea decat credinta si se intreba: "Ce poate sa faca un mormant? Caci vad ca este un mormant ca oricare altul". Si, deodata, a cazut in genunchi (pesemne ca i s-a aratat parintele) si a strigat: "Parinte, nu am stiut cine esti! Parinte, te rog, ajuta-ma!". Credinta a cuprins-o chiar in acele clipe si sufletul ei s-a luminat, iar buzele au eliberat in cuvinte suferinta ei de mama. Dar aceste lucruri, desi se stiu, nu le spune nimeni. Oare de ce nu se spun lucrurile acestea? Sunt niste lucruri adevarate.
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #96  
Old 11-28-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Parintele Arsenie Boca †28 nov. 1989. Cuvinte


• Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare pãcãtos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt fatã de Dumnezeu.
• Cât asculti de Dumnezeu, atât ascultã si Dumnezeu de tine.
• Dumnezeu nu uitã de om cum uitã omul de Dumnezeu.
• Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi însine, pe viatã.
• Este neînchipuit de mare nepotrivire între ce cer oamenii de la Dumnezeu si între ce cere Dumnezeu oamenilor.
• Cred ca cea mai deformatã fiintã in capul oamenilor este Dumnezeu.
• Grija omului de Dumnezeu simplificã grija omului de om.
• Mãrturisirea lui Dumnezeu cu pretul vietii este pretul învierii oamenilor întru sfinti.
• Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.
• Dumnezeu coboarã între oameni si suie oamenii la Sine pe scara Sfintei Liturghii.
• De cârma mintii atârnã încotro pornim si unde ajungem.
• Bobul care nu vrea sã moarã, fie chiar si de grâu, nu mai aduce nici o roadã.
• Mântuirea se lucreazã numai pe ruinele egoismului.
• Cine nu se va lepãda de sine nu va fi liber.
• Iubirea trupeascã de sine si plinã de trufie numai dragostea aprinsã a lui Dumnezeu o poate scoate si desãvârsit s-o facã scrum, prin umilintele cu care o arde.
• Cea mai primejdioasã este mândria suântului, de aceea sfintii adevãrati sunt cei ce nu stiu ca sunt sfinti, ce tin mortis ca-s pãcãtosi.
• Pocãinta trebuie sã fie o înseninare din ce in ce mai mare a sufletului si a sãnãtãtii întregi.
• Fratilor, ascultati de Bisericã, fiindcã cei ce ascultã de preotii ei, asa cum sunt, de Dumnezeu ascultã.
• Toatã lumea este a ta când ai renuntat la ea. Atunci esti mai tare ca ea si te ascultã.
• Dacã tot trebuie sã suferim, mãcar sã nu suferim zadarnic.
• Toate darurile închise in destinul nostru sunt ingrãd suferinte, si numai la atâtea daruri ajungem prin câtã suferintã putem rãzbi cu bucurie. Numai atâta mângâiere? putem aduce între oameni, câtã amãrãciune putem bea în local celor ce vrem sã-i mângâiem. Atât de puternicã e mila si adevãrul in noi, câtã vãpaie de urã înfruntãrn bucurosi pentru Dumnezeu si pentru oameni.
• Suferinta acceptatã, smeritã, face din Lazãrii acestei lumi un Lazãr din sânul lui Avraam încã din lumea aceasta.
• Sã nu uitãm ca una e lupta si suferinta omului mãrturisit si alta e saferinta omului nemãrturisit.
• Suferinta si iubirea se cresc in progresie una pe alta.
• Cunostinta cea din pãtanie sau învãtãturile din durere singura Cale care poate învãta ceva pe oameni.
• Necazurile vietii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu cãtre oameni mai grei sau mai vicleni la minte.
• Nu uita ca Iisus a fericit pe sãraci, pe Lazãri si pe smeriti.
• Sunt multe chipuri de a intra in Împãrãtia lui Dumnezeu. dar numai o singurã usã: Iisus.
• Iisus doreste de la toti credinciosii lumii o liniste de adâncime: linistea credintei in Dumnezeu. Aceasta ar da de înteles ca in jurul unui om linistit (din cauza rãdãcinilor lui in cer) se face liniste pe pãmânt.
• Pãcãtosii au un prieten, pe Iisus. Din momentul in care cunosti cã esti pãcãtos, te-ai schimbat din vrãjmasul lui Dumnezeu in prietenul lui Dumnezeu.
• E bine ca povãtuitorii sã grãiascã totdeauna din constiinta slujirii lui Hristos, ca in fata lui Hristos si atunci vor fi blânzi întru dojanã si smeriti întru mustrare.
• Dacã Domnul e ascuns in poruncile Sale, fireste cã este si in strãdania pentru dobândirea virtutilor. El este puterea sau sufletul nevointelor virtutii.
• Domnul Hristos a fost rãstignit cu spatele pe crucea materialã si cu fata pe crucea spiritualã.
• Aceasta este ratiunea ascunsã a Providentei: toatã lumea este ispititã sã se ciocneascã de Iisus.
• In legãturã cu sexualitatea in famîlîe. Pãrintele Arsenie zicea. Nici abuzul, nici refuzul.
• Oxigen, glicogen, somn, sã-ti pãstrezi hormon conceptie de viatã crestinã.
• Nasteti-vã sfinti!
• Tinerii sã se mute de la bãtrânii care le stricã casa.
• Copiii nefãcuti stricã pe cei fãcuti.
• Pãcatele se înregistreazã in codul genetic al fiecãruia.
• Cei care opresc copiii de la credintã sunt osânditi mai rãu ca sinucigasii.
• Dacã nu poti vorbi cu copiii tai despre Dumnezeu, vorbeste cu Dumnezeu despre ei.
• Cine face carte nu face carte.
• Nu te rãspândi cu mute cãrti.
• Sã-ti feresti capul de frig si de prostie!
• In veacul al VIII-lea al erei crestine a fost, printre altele, o mare luptã pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al VII-lea, sã apere cinstirea sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împãrati, precum ca sunt chipuri cioplite si închinare la lemne. Desi atunci s-a pus capãt rãutãtii si multe veacuri icoanele au fost in cinste, astãzi iarãsi li se gãseste vinã. Atunci li se zicea ca-s o închinare gresitã lui Dumnezeu. Azi vina lor e cã amintesc de Dumnezeu. Dar mai e o icoanã in primejdie: icoana lui Iisus, pe care o avem in noi, in fiecare, cãci de la Botez fiecare suntem destinati sã fim o icoanã a lui Iisus. Împotriva acestei icoane a lui Iisus in noi se dã azi o luptã mai vrãjmasã ca odinioarã împotriva sfintelor icoane. Se dã o luptã împotriva icoanei omului! Unde-i sunt apãrãtorii!?
• Vecinul tãu bate crâsmele? Verisoara ta a fugit necununatã? Feciorul tãu fuge de bisericã? Copiii tai umblã la joc seara si scuipã dupã preot? N-ai pe nimeni de adus la Iisus? Poate ai de gând sã te aduci pe tine!
• Nu sunteti si voi cãutând pe Iisus? Voi stiti despre Iisus o multime de lucruri, dar nu-L stiti pe El. Si pânã nu-L gãsesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ti gãsesti nici sensul tãu, nici sensul lumii.
• Sã ai întelegere fatã de neputinta omeneascã.
• Cea mai lungã cale este calea care duce de la urechi la inimã.
• Mustrarea învinge, dar nu convinge.
• În mintea strâmbã si lucrul drept se strâmbã.
• Sfârsitul betivului e sau in sant sau in casa de nebuni; iar sufletul îi este in iad încã de aici. Urmasii lui, nu mai zic nimic, mila ma opreste; totusi, mai am si o milã preventivã, pentru viitor, care mã face sã scriu.
• Nu-l judeca pe cersetor cã fumeazã.
• Mai bine o rugãciune pentru cel care înjurã decât observatie.
• Nu da cu bâta in viespile sectare.
• Asa-i firesc omului pãcãtos, cînd îi lovesti dracii, zice cã tu esti drac.
• Iertând, stergi ce ierti. Ce ierti la altul, tie ti se sterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecatã.
• Nu toti din lume se prãpãdesc, nici toti din mãnãstire se mântuiesc.
• Unii dintre cãlugãri nu sunt cãlugãri, ci cuiere de haine cãlugãresti.
• De vrei sã te faci cãlugãr, fã-te ca focul!
• Cãlugãria slãbeste in suflete slabe si se întãreste in suflete mari.
• Lepãdarea de lume e o convingere, pe care poti s-o ai si-n mijlocul lumii stand, precum poti sã n-o ai in mijlocul pustiei petrecând.
• Mirenii mai vin la mãnãstire pentru rugãciune, cãlugãrii nu se mai duc in lume sã se odihneascã. Toate profesiunile au vacantã sau concediu, numai cãlugãria nu. Asa ceva ar însemna încetarea cãlugãriei.
• Un cãlugãr trist este un cãlugãr cu luminile stinse.
• Dintre cele trei fãgãduinte monahale, cea mai grea e ascultarea, pentru ca are de biruit mai mult patimile mintii care "discutã" cu Dumnezeu, in loc sã asculte fãrã discutie.
• Adevãrul este fiintã vie.
• Cel mai greu pãcat, vesnic fãrã iertare, este starea omului împotriva adevãrului.
• Focul iubirii divine, de dragul Adevãrului, între potrivnici se aprinde si se mentine.
• Asa sunt gândurile de hula: rãbufniri de pãcurã în raza de soare.
• Credinciosul in Dumnezeu depãseste limitele omului.
• Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate si o eroare fundamentalã a naturii umane.
• Necredinciosii, spre rusinea noastrã, îsi cred necredintei lor mai mult decât credem noi credinta noastrã.
• Religia nu face stiintã, ci constiintã.
• Iisus a tãmãduit orbirea ochilor, dar n-a putut tãmãdui orbia rãutãtii. Orbia rãutãtii nu are leac, dar are pedeapsã.
• Nimic mai greu, mai periculos decât sã te lupti cu îngustimea si cu formalismul.
• Din cauza avorturilor românilor ne vor stãpâni _____ii.
• Nu suntem din maimutã, dar mergem cu pasi repezi spre ea.
• Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi in cumpãnã cu slava noastrã viitoare.
• Învierea este noul stâlp de foc, care conduce de douã mii de ani neamul crestinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este fãcut destinul care ne atrage Acasã.
• Sã ne îngrijim mai ales de cei care vor primi mucenicia in prigoana de la sfârsit.
• Relele de pe pãmânt asa de mult vor strânge oamenii, încât nu mai rãmâne istoriei altã solutie decât sfârsitul ei.
• Doar Sfânta Liturghie mai tine lumea.
• Chinurile cele de pe urmã, cele de la Antihrist, in care va lucra toatã puterea Satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au întetit asupra crestinilor, de la început pânã in zilele acelea.
•În zilele noastre se vãd multi cãlãtori la iad cu Scriptura in mânã.
• Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.
• Gândurile omului nu sunt ca si gândurile Domnului.
• Râvna fãrã întrebare si pãrerea sar mãsura.
• Dreapta socotealã-i mai mare ca postul.
• Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine.
• Crestinismul reînvie in raport invers proportional cu încercãrile de a-l stinge.
• Crestinismul nu e numai o afacere de Duminicã, ci e o strãdanie de toate zilele.
• Însusirile copilului atârnã de gradul de pervertire la care a ajuns instinctul maternitãtii la femeie.
• Mare este acela care numai de mãrimea lui nu se ocupã.
• Neghinele vrãjmasului vor sãlbãtici oile împotriva pãstorilor.
• Când ti-a gãsit Dumnezeu vreo treabã pentru Împãrãtia Sa între oameni, ai isprãvit toate obligatiile lumii.
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #97  
Old 11-29-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Parintele Dumitru Staniloae despre Parintele ARSENIE BOCA si Corneliu Zelea Codreanu


Citez din articolul Parintele Dumitru Staniloae despre Parintele Arsenie Boca si Corneliu Zelea Codreanu:
Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine si statea luni de zile uneori. Dupa aceea s-a facut calugar, a stat in Bucuresti pe la un frate al meu… Era o taina in el, era un om care spunea cu hotarare, nu spunea cu ezitari, cum spun alti oameni, si cum si eu imi dau seama ca nu pot defini lucrurile. El parca le spunea in asa fel ca dadea o siguranta omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu stiu sa fi pus intr-un mod foarte complicat problemele; el le spunea intr-un mod hotarat, asa fara ezitari. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu stiu de ce n-a mai venit la mine.


Corneliu Codreanu era si el o figura foarte interesanta; si atragea ca si Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic asa; acelasi spirit hotarat si sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea. Impresionau amandoi prin forma lor hotarata de a fi. Era un dar al lor. Cred ca e o oarecare asemanare intre ei, parca erau o piatra, o stanca. Eu n-am avut aceasta exactitate de a defini lucrurile, m-am leganat asa, in cunoasterea adevarului. Eu am pus foarte mult pret pe iubire, pe blandete, pe bunatate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras e adevarat, dar ca persoana n-am exercitat aceasta atractie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, si nu stiu cum e mai bine…
mai departe: Despre Ion Mota, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Noica
Cititi si:Inedit: Parintele Arsenie Boca – Comentariu la Pateric
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #98  
Old 11-29-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default

__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #99  
Old 11-30-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Sf. Apostol Andrei



Sf. Apostol Andrei a fost din Betsaida, orasel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona, din Galileea, si fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Inainte de a fi Apostol al Domnului, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dar, daca a auzit, a doua zi dupa Botezul lui Iisus in Iordan, pe dascalul sau Ioan, aratand cu degetul catre Iisus si zicand: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan, 1, 29), Sfantul Andrei, lasandu-l pe Ioan, a urmat dupa Hristos, zicand fratelui sau Petru: "Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos" (Ioan, 1, 41). Si astfel, l-a tras si pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfantului Andrei i se mai spune si Apostolul cel dintai chemat al Domnului. Si se afla in Scriptura si alte multe invataturi despre dansul.


Din zilele acelea, ca si ceilaiti Apostoli, Sfantul Andrei a urmat Mantuitorului, insotindu-l pe drumurile Tarii Sfinte, adapandu-se din izvorul nesecat al dumnezeiestilor descoperiri pe care le aducea Mantuitorul. A fost martor faptelor minunate savarsite de Domnul, s-a impartasit din cuvantul dumnezeiesc, datator de viata, al credintei celei noi intemeiata de Hristos, si, mai presus de toate, a vazut Patimile Domnului, a plans moartea Lui pentru noi si s-a intarit in credinta, in ziua Invierii.


La randul ei, Traditia Bisericii ne spune ca, dupa Inaltarea Domnului la cer si dupa Cincizecime, Apostolii au tras la sorti si au mers in toata lumea, pentru propovaduire. Atunci, acestui intai chemat, i-a cazut sortul sa mearga in Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu tinuturile din jurul Marii Negre, pana la Dunare si Scitia (adica Dobrogea noastra) si pana in Crimeia. Insa, a umblat in aceste locuri nu in graba, ci, in fiecare, zabovind si rabdand multe Impotriviri si nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. S-a intors la urma din nou in Bizantia, hirotonind acolo episcop pe Stahie si, strabatand celelalte tari, a ajuns la tinutul Peloponezului, unde pe multi i-a tras de la idoli la Hristos. Tot din Traditie, mai stim ca Sfantul Andrei a avut si un sfarsit de mucenic, fiind rastignit, la Patras, langa Corint, cu capul in jos, pe o cruce in forma de X, careia i s-a spus "Crucea Sfantului Andrei". Dumnezeului nostru slava!
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #100  
Old 12-01-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Imnul românesc !!!




Acum, ori niciodata
Treziti-va, Români!
Având credinta-n suflet
Si arma sfânta-n mâini.
În rodul nascocirii
Sa nu nadajduiti,
Ci “arma mântuirii”
Mereu s-o mânuiti!
Uniti-va în cuget
Prin simturi crestinesti
La sânul “Maicii Voastre”
Cele duhovnicesti!
În pavaza credintei
Fiind adapostiti,
La vremuri de razboaie
Veti fi nebiruiti.
Tot neamul de pe lume
Si “cel de sub pamânt”
De s-ar scula-mpotriva
Va fi de voi înfrânt.
Plecati-va la Domnul
Grumazul umilit,
Sa va înalte fruntea
În “plaiul cel dorit”.
De somnul nesimtirii
Sa nu mai dormitati
Ca “zorii mântuirii”
S-arata la Carpati.
Cu dragoste curata,
Ca fratii petrecând,
Sa nu stirbim onoarea
Si graiul nostru sfânt!
Trezindu-ne simtirea
Din suflet crestinesc
Sa punem Semnul Crucii
Pe steagul românesc!
Pe tronul cel din sufler
S-avem necontenit
Icoana prea cinstita
A Regelui marit!
De vom pazi unirea
Si “Crezul din Stramosi”,
Vom fi si jos, în lume
Si-n ceruri gloriosi!
În scumpa noastra tara
Atunci vor creste iar
Virtutile strabune,
Cu nume secular.
Din groapa stricaciunii
Sapata de tiran
Se va scula cu slava
“Rasadul lui Traian”.
Deci, azi, ca niciodata,
Sa ne vadim “Crestini”
Pastrând neprihanita
Credinta, prin straini!
de Sf. Ioan Iacob Hozevitul – IMNUL ROMÂNESC (Din pragul anului 1956)
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #101  
Old 12-02-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Parintele Cleopa † 02.12.1998



Cuvinte

- Deci, totdeauna sa tineti credinta cu statornicie. Un Domn, o credinta si un Botez. In ceea ce ne-am nascut, in aceea sa murim!

- Daca de pe acum crezi in vedenii, cand va veni Antihrist, ce-ai sa faci atunci? (…) Ai sa vezi tu atunci! Cand vei vedea ca din paie uscate de grau iti face paine proaspata si, din vita uscata de vie, iti face sa curga vinul cel mai bun. Vor face multe minuni cu puterea satanei, incat cei care nu sunt intemeiati in credinta vor zice: Mai, astia sunt de la Dumnezeu!

- Sa va insemnati cu Sfanta Cruce, cea mai puternica arma, de care se cutremura tot iadul, si nu veti fi biruiti de nimic. Auzi cum canta Biserica la Sfantul Maslu : “Doamne, arma asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat noua, ca se scutura si se cutremura nesuferind a cauta spre puterea ei; ca moartea ai calcat si mortii ai sculat. Pentru aceasta ne inchinam ingroparii Tale si Invierii “. Deci sa nu credeti in descantece, in tot felul de vraji, in cei ce cauta in bobi, in cafea, in palma; cei ce sting carbuni, cei care deschid carti sfinte, cei care descanta cu numele lui Hristos si pomenesc sfintii. Toti sunt impotriva lui Hristos! Toti sunt in slujba satanei! Nici o vedenie sa nu primiti. O vedenie care-i de la Dumnezeu, v-am spus ca nu se supara Dumnezeu daca nu o primesti, ca El stie ca tu te temi sa nu primesti lup in loc de pastor.

- Invatati-va sa postiti! Eu am mancat un cartof la zi, dar va veni vremea cand veti fi bucurosi sa aveti un cartof la saptamana, daca il veti avea si pe acela!

- Eu ma duc la Domnul de acum, dar pe voi va asteapta vremuri grele!

- Nu te poate schimba nimeni daca ai in inima ta pe Doamne, Iisuse... Cand zici Doamne, Iisuse… se cutremura tot Iadul, numai sa zici din inima!

- Mai, baieti, sunteti inalti ca brazii, dar tot ca brazii puteti cadea la o furtuna, pentru ca nu va infigeti radacinile in Sfanta Scriptura si in Vietile Sfintilor Parinti, care sunt ca o carte pentru noi.

- Ai auzit ca Tatal are toata zidirea cea de sub cer si cea din cer; Tatal, Care a facut toate din cer si de pe pamant. Deci cand il suparam, macar atat respect sa avem, cum are un copil cuminte catre tatal sau, ca, indata ce-a gresit, isi cere iertare. Aceasta ne trebuie si noua ca o conditie a mantuirii.

- Daca ar fi asa, pe fata pamantului, sa se iubeasca toti unii cu altii cum iubeste mama pe copii, pamantul s-ar face cer, s-ar face rai, n-ar mai fi judecati, n-ar mai fi morti, n-ar mai fi razboaie, n-ar mai fi tulburari, ci ar fi mila si indurare si bucurie in toata lumea.
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #102  
Old 12-03-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Din înţelepciunea Sfinţilor Părinţi

Nu vă încredeţi în semne, în simţuri, în vise şi vedenii.
Să nu ai încredere nici în inima ta până nu-i despătimită. Sf. Serafim de Sarov a zis: Scopul vieţii omului nu este convertirea neamurilor, ci dobândirea Duhului Sfânt. Iar când omul dobândeşte pe Duhul cel Sfânt, atunci mii de oameni se vor converti în jurul lui.
Imaginaţia este puntea dracilor către minte şi apoi către suflet.

Este mai de folos ca toată viaţa ta să-ţi cercetezi şi să-ţi plângi păcatele decât să stai de vorbă cu îngerii. "Anatema este cel care crede că poate face ceva fără Iisus Hristos", adică din proprie voie se duce, încă viu fiind, cu trupul, sufletul şi mintea în Iad.

Fericitul Avva Antonie a zis: Marea putere a omului este să-şi pună propria greşeală în faţa Domnului şi să aştepte ispita până la ultima suflare.
Avva Pimen a zis: Dacă ai vedenii şi auzi voci nu spune aproapelui căci îi poţi stârni ispite.
Avva Or a zis: Când se strecoară în tine vre-un gând de orgoliu sau de trufie scrutează-ţi conştiinţa dacă ai păzit toate poruncile, dacă îi iubeşti pe duşmanii tăi şi te întristezi de necazurile lor, dacă te socoteşti un rob netrebnic şi cel mai mare păcătos dintre toţi. Şi atunci nu o să te crezi aşa mare ca şi cum le-ai fi făcut tu pe toate. Ştii doar că un asemenea gând distruge totul.
Avva Zenon a zis: Cine vrea ca Dumnezeu să-i asculte grabnic rugăciunea, de fiecare dată când se ridică şi întinde mâinile către Dumnezeu, mai înainte de toate şi mai înainte de a se ruga pentru sufletul său să se roage pentru sufletul duşmanilor lui. Purtându-se astfel, ori de câte ori Îl va ruga pe Dumnezeu Acesta îl va asculta.
Avva Theodotos a zis: Nu-l judeca pe curvar numai fiindcă tu te înfrânezi. Şi tu încalci legea, doar altfel. Întradevăr: cel care a zis „nu preacurvi“ a zis şi „nu judeca pe alţii“.
Sf. Ioan Gură de Aur a zis: „Darul de a răbda necazurile este mai mare decât darul de a învia morţii. Pentru că dacă învie cineva un mort, atunci îi rămâne dator lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea i-a fost ascultată. Dar dacă cineva rabdă necazurile, atunci acestuia Însuşi Dumnezeu îi rămâne dator“.
Un ucenic l-a întrebat pe Părintele Cleopa:
- Ce este rugăciunea curată?
- Să zici cu gura, să înţelegi cu mintea şi să simţi cu inima. Părintele Cleopa a zis: Nu te poate schimba nimeni dacă ai în inima ta pe „Doamne Iisuse“ Dar trebuie să ai o treaptă a rugăciunii. Când zici „Doamne Iisuse“ se cutremură tot iadul, numai să zici din inimă!
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #103  
Old 12-04-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Rugăciunea către Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu





Fecioara Stapâna, Nascatoare de Dumnezeu,
care pe Cuvântul Cel Unul-Nascut al Lui Dumnezeu,
pe Facatorul si Stapânul a toata zidirea
cea vazuta si nevazuta,
pe Unul în Treime Dumnezeu, Dumnezeu si Om,
mai presus de fire si de cuvânt L-ai nascut,
salasluirea dumnezeirii, încaperea a toata sfintenia,
întru care a locuit trupeste toata plinirea dumnezeirii,
cu bunavointa lui Dumnezeu Tatal
si cu lucrarea Sfântului Duh,
cea care esti mai înalta si mai covârsitoare
decât toata zidirea, fara asemanare încununata
cu împarateasca si de Dumnezeu încuviintata vrednicie,
slava si desfatarea si veselia cea negraita a îngerilor,
cununa împarateasca a Apostolilor si a Proorocilor,
barbatia cea mai presus de fire a mucenicilor,
pricina nevointelor lor si a biruintei lor,
si a încununarilor pentru lupte,
si a rasplatilor lor celor vesnice,
datorate cu cuviinta lui Dumnezeu,
cinstea si slava cea mai presus de cinste a Cuviosilor,
povatuitoarea cea neratacita a linistii, învatatoare,
usa descoperirilor si a tainelor celor duhovnicesti,
izvorul luminii, poarta vietii celei vesnice,
râul nedesertat al milei, marea cea nesfârsita
a tuturor dumnezeiestilor daruri si minuni,
de tine avem trebuinta si pe tine te rugam,
Maica cea preamilostiva
a Stapânului Celui iubitor de oameni,
milostiveste-te spre noi, smeritii si nevrednicii robii tai!
Cauta cu milostivire spre robirea si smerenia noastra!
Vindeca zdrobiturile sufletelor si ale trupurilor noastre!
Pe vrajmasii cei vazuti si nevazuti risipeste-i!
Turn de tarie, arma de razboi, tabara tare,
si voievod, si înainte-luptator nebiruit,
fa-te noua nevrednicilor, în fata vrajmasilor nostri.
Arata spre noi, astazi, milele tale
si minunile cele de demult
Arata vrajmasilor nostri celor faradelege
ca singurul împarat si Stapân
este Fiul tau si Dumnezeu,
si tu Nascatoare de Dumnezeu,
cea care pe adevaratul Dumnezeu,
dupa trup L-ai nascut,
cu adevarat toate le poti, si ai putere sa lucrezi
toate câte le voiesti, în cer si pe pamânt.
Daruieste, Stapâna, tuturor,
cererile cele spre folos fiecaruia:
celor bolnavi sanatate,
celor de pe mare, alinare si ocârmuire,
cu cei ce calatoresc, împreuna calatoreste si îi pazeste.
Pe cei robiti, de amara robie izbaveste-i.
Pe cei scârbiti mângâie-i.
Saracia si orice alta necajire trupeasca usureaz-o.
Pe toti îi izbaveste de bolile si patimile cele sufletesti,
cu ocrotirea si cu mijlocirile tale cele nevazute.
Pentru ca bine si fara de poticnire
savârsind calea vietii acesteia vremelnice,
bunatatile cele vesnice, prin tine,
în Împaratia Cerurilor sa le dobândim.
Pe credinciosii împaratii nostri,
cei cinstiti cu înfricosatul Nume
al Unuia-Nascut, Fiului tau,
cei care la darul si ocrotirea ta nadajduiesc
si în toate te pun înainte, mijlocitoare si aparatoare,
întareste-i asupra vrajmasilor
care navalesc asupra-le nevazut.
Risipeste norul mâhnirii pus asupra sufletelor lor,
Rapeste durerea sufletului lor,
da-le stralucita inima buna si veselie,
aseaza-le lor pasnica si neîmperechiata
stapânirea si Împaratia.
Izbaveste Stapâna, cu solirile tale,
turma aceasta, care, mai ales, tie-ti este afierosita,
si toata cetatea, si laturile ei,
de foamete, de cutremur, de potop,
de foc, de sabie, de navalirea celor de alta semintie
si de razboiul cel dintre noi.
Si toata urgia,
care cu dreptate este pornita asupra noastra,
întoarce-o, cu buna voirea si cu darul
unuia-Nascut Fiului si Dumnezeului tau,
Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si închinaciunea,
împreuna cu Cel fara de început al Lui Parinte,
si cu Cel vesnic si de viata facator Duhul Lui,
acum si pururea si în vecii vecilor.
Amin.
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #104  
Old 12-05-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Duminica a 27-a după Rusalii - Tămăduirea femeii gârbove

Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.


Luca13,10-17

Pr Teofil Paraian - Duminica 27 dupa Rusalii



Publicat de Ion de la Chiuiesti la 00:05 0 comentarii
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #105  
Old 12-06-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default

SFANTUL MARE IERARH NICOLAE – chipul blandetii, al ravnei pentru adevar si al milei de oameni puse in lucrare. LA MULTI ANI PARINTELUI NICOLAE TANASE!


Va rugam, cititi:
***
***
***

“Ne-nasterea duce la razboi si la disparitia neamului!”


























&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
&nbsp
  • Foarte multe materiale cu Parintele Nicolae TanaseAICI.
Cine doreste sa-l asculte si sa-l urmeze pe Parintele vrednic urmator al pildei Sfantului Nicolae?
***

Intru cinstirea Marelui Dascal al Lumii si Ierarh Nicolae, Milostivul, Daruitorul, Grabnic Izabavitorul din nevoi si din primejdii, Pazitorul fecioriei, Ocrotitorul copiilor si Mangaietorul saracilor, Facatorul de Minuni si unul dintre cei mai iubiti sfinti din toate timpurile ai Bisericii, orice cuvinte ale noastre ar fi mult prea sarace si proaste si ar risca sa umbreasca din lumina tainica a slavei acestui mare praznic.
Va vom lasa sa ascultati si sa cititi in liniste cantarile si rugaciunile speciale ce-i sunt dedicate si sa cugetam impreuna cu un alt Sfant care-i poarta numele, Nicolae Velimirovici, asupra a doua momente cruciale ale vietii sale:

“In icoanele care îl închipuie pe Sfîntul Nicolae este reprezentat şi Mîntuitorul Hristos cu Sfînta Evanghelie în mîini, stînd de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinînd în mîini un omofor arhieresc.
Reprezentarea aceasta are o îndoită semnificaţie istorică: mai întîi este semnificată chemarea Sfîntului Nicolae la treapta arhierească, iar în al doilea rînd este semnificată exonerarea lui de pedeapsa caterisirii care ar fi trebuit să urmeze după confruntarea cu necuratul Arie.
Sfîntul Melodie Patriarhul Constantinopolului zice: “A văzut într-o noapte Sfîntul Nicolae pre Domnul în slavă, stînd lîngă el şi întinzîndu-i cartea Evangheliei, legată în aur şi în mărgăritare de preţ. Iar de cealaltă parte a văzut pre Maica lui Dumnezeu, care i-a aşezat pe ai săi umeri pallium-ul arhieresc“.
La scurtă vreme după această vedenie, Sfîntul Ioan Arhiepiscopul Mirelor a murit iar Sfîntul Nicolae a fost ridicat Arhiepiscop al acelei cetăţi. Aceasta a fost o minune.
A doua minune s-a întîmplat la vremea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, cînd, văzînd îndărătnicia diavolească şi reaua credinţă cu care Arie refuza şi răstălmăcea cuvintele Sfinţilor Părinţi care voiau să îl oprească prin dezbatere raţională pe acesta de la a mai huli Numele Domnului şi al Preacuratei Sale Maici, Sfîntul Nicolae a păşit şi l-a lovit cu putere pe eretic peste diavoleasca lui faţă.
Sfinţii Părinţi, după canoane, l-au scos pe Sfîntul Nicolae din Sinod şi au ridicat de la el însemnele rangului lui arhieresc. In chiar aceeaşi noapte, mai mulţi Sfinţi Părinţi de frunte ai Sinodului au avut cu toţii, separat, una şi aceeaşi vedenie minunată şi lor înfricoşată: anume L-au văzut pre Domnul stînd de o parte a Sfîntului Nicolae, şi întinzîndu-i cu mîinile Sfînta Evanghelie, iar pe a Sa Preacurată Maică de Dumnezeu Născătoarea stînd de cealaltă parte a lui şi aşezînd pe ai Sfîntului umeri pallium-ul arhieresc, investindu-l iar cu toate insemnele rangului de Arhiepiscop.
Văzînd aceasta cu înspăimîntare acei Sfinţi Sfinţiţi Părinţi, au grăbit şi au întors cu umilinţă Sfîntului Nicolae ceea ce ridicaseră de la el. Ei l-au înconjurat cu respectul adînc al smereniei şi evlaviei care se cuvine unui ales al lui Dumnezeu, şi au arătat că lovirea lui Arie nu a fost gestul mîniei trupeşti şi neînfrînate, ci dimpotrivă, acela al rîvnei de foc pentru adevărul lui Dumnezeu”.
(“Cugetare” a Sf. Nicolae Velimirovici, din Proloagele de la Ohrida“, vol. II, preluat de aici)

***
(…) Dar sfântul Nicolae nu s-a ocupat numai de grijile duhovnicesti ale turmei sale. El n-a vazut omul împartit, ca sa se multumeasca a se griji numai de o parte a omului. El a luat omul ca întreg, si pentru întreg omul s-a expus riscurilor si grijilor. Asa odata, fiind mare seceta, a alergat si a aprovizionat cetatea sa cu grâu, scapând oamenii de foamete.
De trei ori a scapat de mizerie si pacat pe un tata vaduv cu trei fete, aruncându-le bani pe ascuns, si asa le-a casatorit iubitorul de oameni, cu cinste. Si i s-ar mai putea pomeni din fapte, dar ne oprim aici.

***
Poate ca si aci sta o taina a sfinteniei lui: în capacitatea lui de a aduna suferinta. Suferinta pe care o aduna de la toti, îi facea iubirea mai stralucitoare, si acestea laolalta ard ca o faclie viata sfântului, care apoi, mai multa suferinta atrage, sporind focul iubirii sale de oameni. Suferinta si iubirea se cresc în progresie una pe alta, în sfinti. Asa se face ca inima lui era o mare în care se revarsau toate lacrimile si durerile pamântului si gaseau alinare. Cred ca aceasta e o taina a „luminatorilor lumii”.
De altfel toate minunile pe care le-a facut Dumnezeu oamenilor, dupa mutarea sfântului, nu au alta explicatie, decât ca sunt un raspuns pe care ti-l da Dumnezeu, pentru iubirea lor de marele ierarh. Caci Dumnezeu e facatorul de minuni în sfinti Sai, indiferent daca sunt în lumea aceasta sau s-au mutat în cealalta (…)”.


Alte linkuri folositoare:
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #106  
Old 12-09-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default



__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #107  
Old 12-10-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default



“Unică păstrătoare a Tradiţiei creştine, Biserica oferă credin­cioşilor săi cea mai trainică, mai înaltă şi mai tainică formă comunitară – comuniunea intru Hristos.Imbisericirea factorului comunitar întâmpină insă destule obstacole, -datorate în primul rând distanţei care separă firea amestecată si inca nedumirită mistic a proaspat-imbisericilor degingasia nelumească caracteristică relatiei comuniante. In aceasta privinţă sinaxa oricarei parohii se confruntă cu o mulţime dealunecări comportamentale. De aceea, tot Bisericii, plenului credincioşilor, sau părinţilor duhovniceşti iscusiţi le revine şi sarcina de a sancţiona excesele pietiste şi de a netezi calea sinaxei înspre descoperirea adevăratelor valori comuniante, proprii organismului teandric bisericesc.

Astfel se cuvine valorificată şi una dintre binecunoscutele ziceri ale Părintelui Cleopa. Zicea oarecând acest părinte al neamului românesc:

„Iubiţilor, a dat Domnul ca mănăstirea noastră să se umple cu nevoitori tineri. Toţi unul şi unul; unul mai râvnitor decât celălalt. Cu toţii sunt ucenicii mei, iar hărnicia lor duhovnicească nu poate decât să stârnească mirare oricui. Zilele trecute m-a căutat unul dintre ei, cerand să-l spovedesc grabnic. Mi-a şoptit încetişor că sufletul lui îl simte din ce în ce mai deplin pe Hristos. M-a rugat cu cerul şi cu pământul să-i îngădui să sporească nevointele cu noi ascultări: să abandoneze adică patul şi să doarmă direct pe podeaua de lemn a chiliei, să nu mănânce decât o dată în zi, iar în loc de o sută de mătănii să facă cinci sute pe zi. M-am uitat la el cu uimire şi i-am zis: «Si pe noi cui ne laşi, frate mai tânăr? Nu cumva te-ai hotărât să ne laşi de izbelişte aici, pe pământ, pentru ca tu să o iei la sănătoasa în sus, perpendicular direct pe Dumnezeu? Nu, frătioare, mânca-te-ar Raiul! Inghesuie mătăluţă cât mai multe perini moi în pătucul chiliei si dormi pe ele, mănâncă răzbit de trei ori pe zi şi nu mai fa nici o metanie!».
Cu alte cuvinte, oricât de „perpendiculară” pe divinitate s-ar dori nevoinţa noastră ascetică, ea capătă formă si sens folositor numai in comuniune cu „restul” sinaxei.
De altfel, se poate observa că mulţi credincioşi (mai ales la oraşe) confundă mân­tuirea personală cuo mentalitate solipsistă, pe care am putea-o rezuma prin sintagma mântuire singulara. Or, a te mântui per­sonal nu înseamnă în nici un caz a te mântui singuratec, de capul tău, ci, dimpotriva, înseamnă a te mântui laolaltă cu apropiatii tai, a te salva în veşnicie împreună cu ei, a ramâne alături de ei întru Hristos, pentru totdeauna.
Există însă nenumărate biserici care, Duminicile sau în zilele de praznic, oferă spectacolul penbil (şi uneori, respingător) al mântuirii solitare. Bunăoară, icoanele împărăteşti ale altarului, cărora ai dori şi tu să li te închina, sunt adeseori „luate în arendă” de către un „dreptcredincios” care le acaparează înspre folosul său, şi imaginea, şi harul, pe tot întinsul Liturghiei. Pas de a te apropia şi de a ajunge cu buzele măcar la geamul care te desparte de mâna care binecuvanta a Mântuitorului! Ingenunchind la poalele icoanei şi tăbârcindu-se cât mai evlavios dinaintea ei, „dreptcredinciosul” a devenit proprietarul spaţiului care o înconjoară. Dorinţa de a urgenta mântuirea propriei persoane l-a făcut să uite că icoana împărătească aparţine întregii eclezii…
Altă dată vrei să ajungi la uşa din stânga altarului, ca să dai un acatist. Culoarul central, suprapus axului lon­gitudinal al bisericii, acoperit de obicei cu preşul roşu care se întinde până înspre pangar, este in intregime blocat de persoane care petrec tot timpul slujbei proptite în drum. Loviţi de evlavie ca de o comoţie, aceştia constituie o baricada vie, înţepenită pe mijlocul bisericii, care limitează orice acces la Sfântul Altar. Pioşenia manifestă a acestor persoane te anunţă strident că doar ele Il cinstesc cum se cuvine pe Hristos, pe când tu, întârziatul şi netocmitul, ai face mai,bine să îţi vezi de treabă şi să te duci naibii acasă!Pentru aceşti rugători nu există vecinătate duhovnicească. Pe aproapele lor îl folosesc util doar pentru a dobândi mântuirea. Sunt firi pragmatice care, pentru a se putea împărtăşi, se trezesc să-şi ceară iertare cui nu trebuie şi pentru ce n-au făcut, oricum pentru păcate imaginare, ca nu cumva să se spună că „n-ar fi în regulă cu aproapele”.
In rezumat, egoismul de a se mântui cât mai rapid determină destui dreptmăritori să ignore tocmai politeţea, generozitatea, gestul prevenitor şi celelalte trăsături comportamentale care caracterizează orice societate civilizată. De fapt, sunt disfuncţiile cele mai supărătoare ale vieţii noastre bisericeşti, cele care, de obicei, îi aruncă pe creştini în gura lumii. [...]
Orice creştin dreptmăritor este la curent cu faptul că împărăţia lui Dumnezeu se ia cu năvală. Atâta doar că, potrivit istorioarei de mai sus, perfect conformă Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, până şi această sfântă năvală tot in doi [in comuniune, n.n.] se face!
Sorin Dumitrescu
[Ziua, 21 august 1999 (Pagina Fundatiei Anastasia)]


Legaturi:
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #108  
Old 12-11-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Cetăţean ceresc


În cele de mai jos veţi putea citi un fragment dintr-o omilie ţinută de Kir Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie în Catedrala Sfântul Andrei din Patras în timpul Sfintei Liturghii solemne, pe 30 noiembrie 2010. În această parte a predicii el abordează problema Cardului Cetăţeanului, care este programat să fie pus în aplicare în Grecia luna viitoare şi împotriva căruia au protestat foarte mulţi greci.(…)
Unii clerici şi monahi au atras atenţia cu privire la această temă [exemple fiind Mitropolitul Cosma al Etoliei, Mitropolitul Serafim de Pireu, Mitropolitul Kiril de Kifisia, Mitropolitul Ambrozie al Kalavritelor si Mitropolitul Iakovos de Argolida, adica nume importante ale marturisirii ortodoxe din Biserica Greciei, nota noastra], în timp ce alţii au încercat să aibă o atitudine mai rezervată faţă de problemă (a se vedea aici [Mitropolitul Dionisie de Corint] şi aici [Mitropolitul Hrisostom de Zakynthos]). Această situaţie a făcut ca Sfântul Sinod al Bisericii Greciei să abordeze această problemă.
Mitropolitul Hierotheos, ca unul dintre cei mai respectaţi ierarhi ai Bisericii din Grecia, a prezentat sobru reflecţiile sale în mijlocul unei mulţimi de mii de oameni, reflecţii care merită să fie cunoscute de către toţi creştinii ortodocşi. Predica întreagă poate fi citită aici în limba greacă şi are ca subiect principal viaţa şi misiunea Apostolului Andrei.
["Cidade de Deus"]
*
Nota Razboi intru Cuvant:
Accentul pus aici de Vladica Hierotheos - un ierarh recunoscut pentru pozitiile sale marturisitoare, categoric antiecumeniste (a se vedea linkurile de la final), dar foarte echilibrate - este unul foarte necesar pentru a conduce discutia pe un fagas duhovnicesc, atat de important, fiindca atat de… absent in aceste vremuri din ce in ce mai incarcate de tensiuni si de confuzii. Este un cuvant menit a intari si a incuraja mai ales sufletele sensibile si tulburate de spaimele si agitatia care sunt generate de aceste probleme grave, ce ne privesc in cel mai inalt grad pe toti. O agitatie care este de multe ori lipsita de orice duh si de orice semnificatii crestinesti, si care deturneaza (si discrediteaza!) subiectul inspre un tip de gandire si de comportament care necinstesc numele de crestin. O vedem, asadar, nu ca pe o minimalizare a problemei, ci ca pe un raspuns la acest gen de fenomen para-bisericesc, prezent astazi in mai toate tarile ortodoxe, despre care marturisea si Fericitul Martir Daniil Sasoev:
“Şi indiciul aici este foarte simplu – reţineţi, cu cât începe să se implice mai mult o persoană în lupta cu INN [CNP la noi] sau cu paşapoartele biometrice, cu atât ea devine mai iritabilă, agresivă, furioasă. Oare asta este de la Duhul Sfânt? Oare Duhul Sfânt este Dumnezeul confuziei? După cum a spus Apostolul Pavel, Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al confuziei, ci al păcii.Iar eu nu am văzut încă nici măcar un om liniştit şi paşnic care să fie implicat activ în lupta cu INN. Toţi sunt isterici. A fost la noi, într-o mănăstire mare, un arhimandrit cu autoritate, nu voi menţiona numele lui, pentru a nu-l dezonora, care se lupta activ cu INN, iar în consecinţă a înnebunit, în sensul propriu al cuvântului. El a început să alerge gol prin mănăstire, să strige absurdităţi, apoi a ajuns într-o casă de nebuni. Aceasta este o confuzie spirituală care l-a vătămat pe om în totalitate. La noi oamenii au început să meargă în peşteri. Cunoaşteţi istoria din Penza?* Este rezultatul aceleiaşi ispite. Oare asta este de la Dumnezeu? Nu, este de la satana.Şi este acest lucru de la satana tocmai pentru că diavolul vrea să păcălească oamenii. I-a păcălit în aşa fel, încât ei au uitat de Hristos şi îşi amintesc doar de diavol.
Fata de acest gen de deriva trebuie inteleasa atitudinea Mitropolitului de Nafpaktos, care pune accentul pe pozitia Bisericii ca intreg sobornicesc, in contextul in care Sinodul Bisericii Greciei chiar a luat in serios si s-a implicat direct in rezolvarea problemei, cerand statului explicatii si solutii si anuntand ca isi pregateste o pozitie oficiala si informata. Nu putem decat sa asteptam si sa ne rugam ca si Biserica Ortodoxa Romana sa ia exemplul surorii sale grecesti si sa-si sprijine madularele cu o atitudine demna si luminata, raspunzand nelinistilor justificate ale acestora.


“Hristos a spus ucenicilor săi:
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena”. (Matei 10, 28).
Cu această credinţă, Sfântul Andrei a înfruntat moartea şi a devenit un om ceresc, fără teamă în Hristos. Apostolul Pavel a explicat această situaţie când a scris:
Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”. (Romani 8, 38-39).
Hristos a sălăşluit în el şi nu a fost biruit de nici o teamă.
Într-un pasaj minunat din secolul al doilea din Epistola către Diognet această credinţă este prezentă printre creştini:
„Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi cetăţeni (oameni) nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini”[1].
Pentru că
cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20).
Şi acest lucru se întâmplă pentru că, din nou, după cum găsim în Epistola după Diognet,
„locuiesc pe pământ dar sunt cetăţeni ai cerului.[2] Se supun legilor rânduite de stat[3], dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile.”[4]
Este extrem de uimitor Sfântul Ioan Gură de Aur când spune despre creştinii că nu sunt pur şi simplu „cetăţenii” acestei lumi, ci „călători” (trecători) spre cetatea cerească. El scrie:
„Nu spune «Eu am această cetate» sau «acea cetate». Nimeni nu are nici o cetate. Cetatea noastră este o cetate cerească…”.
Prin urmare, în realitate, suntem „călători” (trecători) spre cetatea cerească. Acest lucru este în acord cu ceea ce Sfântul Pavel spune:
„Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).
Noi suntem “călători spre cer” şi “cetăţeni cereşti”.
Cu toate acestea, noi, creştinii contemporani, fraţii mai mici ai unor astfel de mari sfinţi şi învăţători soborniceşti, dacă nu avem sfinți precum Sfântul Andrei, trăim în mare sărăcie, suntem fricoşi, ne temem de cel mai mic vrăjmaş, chiar şi de propria noastră umbră. Suntem prizonierii egoismului nostru, ne închidem noi înşine în celule înguste, suntem stăpâniţi de nesiguranţă.
Ne temem de aproapele nostru, pentru că noi considerăm pe fiecare om o ameninţare. Ne temem de Diavolul şi de Antihrist, ceea ce nu a fost preocuparea sfinţilor. Oricine se uneşte cu Hristos şi iubeşte fraţii şi surorile sale nu poate să se teamă de nimeni, deoarece, conform Sfântului Ioan Evanghelistul:
„iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4, 18.).
(…)
Acesta este modul în care vieţuiesc sfinţii, fără teamă, fără nesiguranţă, dar cu puterea şi plinătatea vieţii. În acest fel ei înfruntă încercările vieţii şi astfel ei înfruntă cu tărie frica morţii.
Iubiţii mei,
Mulţi dintre noi îşi pun întrebări cu privire la Cardul Cetăţeanului care este pe cale să apară. Desigur, Sfântul Sinod este deja angajat în această problemă. Membrii aleşi din Sfântul Sinod Permanent, dintre care unii sunt prezenţi astăzi în această Sfântă Liturghie solemnă, au un profund sentiment de responsabilitate, posedă o judecată ecleziastică şi o conştiinţa ortodoxă, şi vor decide cu privire la această problemă în mod responsabil şi serios. Şi trebuie să avem încredere în Sfântul Sinod, nu suntem „oile fără păstori” (Matei 9,36).
Oricum ar fi, ce este mai grabnic de făcut este să primim „cardul de cetăţean ceresc. Sfinţi, precum Sfântul Andrei, au călătorit pe drumul spre cetatea cerească, depăşind toate încercările din viaţa lor, şi chiar au înfruntat, cu puterea Duhului Sfânt, mâna de fier a Imperiului Roman, care a avut simboluri păgâne de cult şi s-au închinat împăratului ca unui zeu. Sfinţii au primit “cardul” de cetăţean ceresc şi s-au făcut cetăţeni ai cerului.
Şi noi trebuie să îi imităm, să le urmăm exemplul. Aceasta înseamnă că noi trebuie să ne unim cu Hristos, să punem numele lui Hristos în inimile noastre, după cuvintele din Apocalipsa:
„Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor. (Apocalipsa 14, 1).
Acest nume al Mielului şi al Tatălui pe fruntea credincioşilor creştini, în conformitate cu Sfântul Areta, Episcopul Noii Cezarei:
„Sunt pecetluiţi cu lumina dumnezeiască a Feţei Sale Dumnezeieşti…”
Apoi, se vor împlini cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul:
„Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (I Ioan 4, 4).
Trăind această viaţă în Hristos în cadrul Bisericii, nu ne vom teme de nimeni, vom fi liberi în Hristos, vom călători de la egoism la iubirea divină şi iubirea de semeni, şi micul spaţiu în care trăim se va deschide pentru a deveni universal şi vom fi cetăţeni cereşti. Noi nu vom fi chinuiţi de această „cetate stătătoare”, cu toate fenomenele sale deprimante, ci vom fi însuflețiți de „aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14), „al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu” (Evrei 11, 10 )”.

Traducere la mâna a doua şi cu multe stângăcii de Silviu Cluci după John Sanidopoulos
NOTE:


[1] Epistola către Diognet V, 1,5 în volumul 15 din colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” – Scrierile Părinţilor apostolici, traducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, pp. 339-340.
[2] Filipeni 3, 20; Evrei 13, 14: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”.
[3] Romani 13, 1: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite.”; Tit 3, 1: „Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun”; I Petru 2, 13: „Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor”.
[4] Epistola către Diognet V, 9-10, ed. cit., p. 340.

Alte referinte pentru IPS Hierothos al Nafpaktei:
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #109  
Old 12-11-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Duminica a 28-a dupa Rusalii - Pilda celor poftiti la cina


"Iar El i-a zis: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata. Şi au început unul câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa, Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea."

Luca14,16-24

Ne cheamă Hristos la ospăţul pocăinţei, la masa mîntuirii. Să nu amînăm pocăinţa, spovedania, rugăciunea, milostenia, Sfînta Împărtăşanie, grija pentru suflet, că în ceasul în care nu gîndim, Fiul Omului va veni!


Ne cheamă Iisus Hristos la ospăţul Sfintei Liturghii. În fiecare sărbătoare auzim toaca, clopotele bisericilor şi preoţii satelor care ne cheamă la cina cea mare a Sfintei Liturghii. Oare de ce nu venim măcar Duminica şi la marile Sărbători cu toţii la biserică?


De ce punem motive că "ne-am cumpărat ţarine", adică griji pămînteşti, că "ne-am cumpărat cinci perechi de boi", adică ne-am robit de patimi cele cinci simţiri, şi că "ne-am luat femeie", adică ne-am dedat la beţii şi desfrînări, mai ales Duminica şi de aceea nu putem veni la ospăţul Sfintei Liturghii în sărbători, să ospătăm împreună cu Mîntuitorul Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii din cer? Căci vedem la Sfînta Liturghie, Duminica, mai mult bătrîni şi văduve, dar tinerii şi copiii dumnevoastră unde sînt? De ce nu vin cît mai mulţi la slujbele bisericii, la Sfînta Liturghie? Hristos din cer se jertfeşte pe Sfînta Masă, sfinţii şi îngerii din cer cîntă cu noi în biserică, Mîntuitorul ospătează cu noi şi ne hrăneşte cu scumpul Său Trup şi Sînge, iar cei mai mulţi dintre fiii Bisericii noastre stau acasă, se duc la beţii, merg la petreceri imorale, la tot felul de păcate şi ospătează cu necredincioşii, cu beţivii, cu sectanţii şi cu slugile întunericului?


Vai celor ce lipsesc Duminica fără motiv binecuvîntat de la biserică, de la cina cea mare a Sfintei Liturghii, că cină mai mare ca jertfa liturgică şi Sfînta Împărtăşanie şi ca citirea sfintelor cărţi nu este alta pe pămînt!


Ajunge o săptămînă de lucru, de osteneală pentru trup. Să participăm o zi pe săptămînă, Duminica, în Biserica Domnului la Sfînta Liturghie. Destul ne ostenim pentru trup, să ne ostenim acum şi pentru suflet, că în curînd vom pleca la marea judecată să dăm socoteală de toate. Oare nu tocmai Duminica se fac cele mai multe păcate, petreceri, nunţi, beţii, certuri şi desfrînări?


Să lăsăm dar tot păcatul şi să ne pocăim de păcatele noastre. Creşteţi-vă copiii în frica Domnului, rugaţi-vă mai mult şi veniţi la biserică, la cina cea mare a Mîntuitorului Hristos. De vom face aşa, şi pe pămînt vom fi fericiţi şi mulţumiţi, şi în cer cu îngerii, cu sfinţii şi cu Însuşi Hristos vom cina în vecii vecilor. Amin.
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #110  
Old 12-13-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default





__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #111  
Old 12-14-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Despre ARSENIE BOCA si nu numai




__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #112  
Old 12-19-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Duminica dinaintea Naşterii Domnului

Duminica de astăzi este numită “Duminica dinaintea Naşterii Domnului”. Ea are rolul de a ne pregăti duhovniceşte pentru marele praznic al Intrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, în peştera din Betleem, pentru mîntuirea lumii.


Cea mai bună pregătire a creştinilor şi a noastră pentru întîmpinarea Mîntuitorului este pocăinţa, mărturisirea cu căinţă a păcatelor şi începerea unei vieţi duhovniceşti noi în Iisus Hristos. Iată Mesia vine, Fiul lui Dumnezeu este trimis de Tatăl în lume, fecioara Maria cu bătrînul Iosif caută loc de naştere în Betleem dar nu găseşte. Steaua se pregăteşte să răsară pe cerul lumii. Arhanghelul Gavriil, care a slujit la taina Intrupării, se bucură. Lumea aşteaptă, diavolii se cutremură, iar lumea se pregăteşte sufleteşte să primească pe Pruncul Iisus.


Dar noi, fraţii mei, cum ne pregătim să primim pe Hristos? Vine în lume Domnul păcii, va afla El loc de odihnă în inimile noastre? Oare noi ne-am împăcat prin pocăinţă cu Dumnezeu şi fiecare unul cu altul prin iertare? Vine la noi Mîntuitorul lumii, să împace popoarele, să liniştească minţile, să spele păcatele şi să mîntuiască sufletele noastre, dar noi oare ne-am pregătit să-L primim pe Hristos? Ne-am mărturisit păcatele la duhovnic? Am plîns pentru ele? Am făcut canonul cuvenit? Ne-am înnoit duhovniceşte prin rugăciune, prin milostenie şi împăcare? Ne-am unit cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie? Sau tot amînăm pocăinţa pînă va veni fără veste vremea sfîrşitului?


Fecioara Maria a găsit loc de naştere Fiului lui Dumnezeu, în peştera din Betleem, că nimeni n-a vrut s-o primească. Oare noi ne-am pregătit să-L găzduim pe Hristos în inimile noastre? Dar El nu intră să se sălăşluiască în inimile pline de ură, de răutate, de mîndrie şi desfrînare. Hristos nu intră în casele unde stăpîneşte beţia, uciderea de copii, desfrîul şi necredinţa. Hristos nu se naşte prin Duhul Sfînt în inimile robite de patimi şi mai ales de duhul mîndriei şi al deznădejdii.


Aşadar, fraţii mei, să ne pregătim că vine Hristos în lume s-o împace şi s-o înnoiască, căci lumea nu mai poate trăi fără El. Vine în casele şi inimile noastre să ne nască din nou, să ne ierte păcatele să ne dăruiască Trupul şi Sîngele Său, să ne prefacă inima împietrită în Biserică vie, în altar de rugăciune şi de jertfă. Deci, nimeni să nu fie trist şi tulburat! Nimeni să nu-I închidă uşa sufletului său. Nimeni să nu mai zacă în beţii şi desfrîu, în nepăsare şi necredinţă. Ci să ne curăţim şi să ne împăcăm, să ne înnoim duhovniceşte şi împăcîndu-ne unii cu alţii, împreună cu îngerii să cîntăm: “Hristos se naşte, slăviţi-L; Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L; Hristos pe pămînt, înălţaţi-vă. Cîntaţi Domnului tot pămîntul!” Amin.
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #113  
Old 12-20-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default FERICIRILE: Cantec ORTODOX bizantin psaltic SUPERB!




__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #114  
Old 12-21-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default


O, Marie Preacurată!

Psalmul 145

Psalmul 102

Psalmul 50









__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #115  
Old 12-22-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Parintele ARSENIE PAPACIOC: „SINGUR ORTODOXIA”

SINGUR ORTODOXIA CUVÎNTUL I
Sfinţia voastră, se vorbeşte în ultimul timp, mai ales în mediul universitar teologic, despre „despărţirea unicei Biserici a lui Hristos în Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, despre Biserica Răsăriteană, despre Biserica Apuseană, despre marea Biserică soră a Apusului, despre istoria a trei confesiuni: catolici, ortodocşi, protestanţi; despre faptul că prin Marea Schismă şi apoi prin ruptura din sec. XVI creştinismul şi-a pierdut unitatea; despre cămaşa sfîşiată a lui Hristos; despre cei doi plămîni ai Europei, adică Biserica Apuseană (catolică, protestanţi) şi Biserica Răsăriteană (ortodoxă); despre cele trei dimensiuni ale Creştinătăţii: Bisericile orientale, adică ortodoxe, Bisericile occidentale, adică Biserica Romano-Catolică şi Protestantismul, adică Bisericile Evanghelică, Luterană, Anglicană etc.” şi altele asemenea. Acestea sunt luate chiar din teologi ortodocşi, cum s-ar zice. Întrebarea pe care v-o punem Sfinţiei voastre este următoarea: este Biserica Mântuitorului Hristos în momentul de faţă, sau a fost vreodată împărţită în mai multe Biserici, unele mai mari, altele mai mici, unele cu har mai puţin, altele cu har mai mult, sau divizată?
Părintele arhimandrit Arsenie: Este şi inutil să mai discutăm chestia asta, că nu putea să fie împărţită Biserica, pentru că Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, adică: nu e Cale nu e mergere, nu e Adevăr nu-i cunoştere, şi dacă nu-i Viaţă nu-i vieţuire; şi nu poate să fie alt Adevăr decît numai Hristos, nu poate să fie împărţit acest Adevăr.

Numai în funcţie de acest Adevăr este construită orice gîndire ca să fie valabilă, numai dacă este pe Adevărul-Hristos care, de fapt, s-a dogmatizat în Sinoadele Ecumenice, toată învăţătura aceasta pînă la 787, Sinodul VII Ecumenic, care a fost în apărarea icoanei, dar mai ales la Sinodul I Ecumenic, unde s-au stabilit cele 7 puncte din Crez, că Iisus Hristos este Dumnezeu Născut, nu făcut, şi la Sinodul al II – lea Ecumenic, unde s-a completat Crezul cu încă 5 articole, ca să fie 12.
Deci s-a stabilit lucrul acesta: Biserica nu poate să fie împărţită; acesta ar putea să fie răspunsul la întrebare: niciodată nu poate să fie împărţită Biserica, dar există erezii.
Dacă n-ar exista Noul Testament s-ar fi desfiinţat Vechiul Testament, dacă n-ar fi existat Noul Testament n-ar fi existat nici o serie întreagă de atacuri filosofice împotriva Adevărului-Hristos, împotriva Creştinismului, pentru că acesta era un obiectiv care strălucea, care umbrea orice, şi sigur că a fost atacat de toate filosofiile care au păreri bune, zic ei, împotriva Adevărului adevărat.
Adevărul este Hristos, Biserica Orto­doxă. Cuvîntul ortodox asta înseamnă.
Faptul că s-au desprins de-a lungul vremii schisme şi erezii nu înseamnă că Biserica şi-a pierdut unitatea?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nici vorbă. Unitatea ţine de Adevăr, dar unitatea nu se referă la un număr de credincioşi, ci se referă numaidecît la Adevăr, care nu s-a stricat, rămîne imutabil şi singurul drum mîntuitor; nu spun de la mine şi: „cine va strica una din aceste mici, mic se va chema” adică nu se va mîntui; s-a dogmatizat tot ce a spus Hristos ca să se poate trăi, să se poată împlini.
Sunt afirmaţii grave faptul că se susţine că Biserica şi-a pierdut unitatea, mai cu seamă pentru că acestea sunt făcute de universitari, teologi.
Părintele arhimandrit Arsenie: Biserica şi-a pierdut unitatea ţinînd cont de numărul de credincioşi, dar nu unitatea în funcţie de Adevăr; Adevărul nu poate să fie împărţit; că s-au rupt de Adevăr este altceva. Dacă se vorbeşte aşa, trebuie să se şi motiveze despre ce unitate este vorba.
Sfinţia voastră, cum credeţi că ar trebui să se desfăşoare dialogurile inter-creştine între Ortodoxie şi Catolicism, respectiv Protestantism, Necalcedonieni etc.? Ce ar trebui să se discute, cît timp ar trebui să ţină aceste discuţii?
Părintele arhimandrit Arsenie: Ca timp, nu se pune problema; se pune problema adevărului care trebuie discutat. Nu este valabilă nici o discuţie, decît: vă primim cu drag înapoi.
Ecumenismul acesta, lupta aceasta, de venit vine din partea lor. N-au identitate! Îi roade pe suflet faptul că nu sunt cu Adevărul.
Singurul Adevăr este Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”; în funcţie de Adevărul acesta e tot! -…Ortodoxia…, chiar numele ei este de la Hristos, cum ne-a învăţat El, Hristos şi au continuat Apostolii.
Am stat împreună sute de ani şi, sigur, s-au despărţit. De ce? La majoritatea problemelor dogmatice, cu Sinoadele Ecumenice, am fost împreună; la Sinodul 6 Ecumenic, Papa Martin a fost mucenic al ideii normale împotriva monotelismului.
Va să zică am fost împreună; acuma s-au despărţit! Şi de la catolici au venit protestanţii cu Luther, şi neoprotestanţii care, îţi dai seama, au interpretare continuă.
N-au, repet, identitate şi îi roade faptul că nu sunt cu Adevărul.
Nu există tîrg în materie de Adevăr! Ca să putem face o împăcare, o unitate, trebuie să negustorim: lasă tu, las şi eu. Ce să lăsăm noi? Nu se poate pune problema – „o iota, o cirtă cine lasă din tot ce spun Eu”, acesta îşi pierde mântuirea; este neapărat problema asta care se pune. Nu avem ce discuta decît dacă veniţi înapoi!
Dar cum ar trebui să se desfăşoare aceste dialoguri?
Părintele arhimandrit Arsenie: Dar nu sunt deloc de părere să fie un dialog. Dacă nu-i tîrg, dialogul începe; să discute nu ştiu ce…
Dacă faci caz de istorie, nu-ţi dau voie. Sau, mai bine zis, dacă faci caz de istorie, ce istorie au? De ce au plecat? Sute de ani am fost împreună; acestea nu sînt 15 zile!
Dacă vor să vină, să vină înapoi, sunt primiţi cu toată dragostea. Aşa interpretez şi vizitele care s-au făcut: de curtoazie; acesta-i semn că noi suntem de bună credinţă, că vă primim cu drag dacă veniţi. Fără condiţii!
Deci doar aceste cuvinte ar trebui să se desfăşoare în cadrul dialogurilor; doar la aceste cuvinte ar trebui să se rezume dialogul?
Părintele arhimandrit Arsenie: Să vină la Ortodoxie! Că e vorba de Adevăr! Adică, dom`le, ia-mi un ochi că văd bine numai cu unul, ştii?
Obiectul unui dialog, dacă vor să fie dialog, ar putea să fie acesta: „nu avem nimic de discutat decît: vă primim cu drag înapoi”. Asta este poziţia pentru că, altfel, ar însemna ca noi să ciuntim din Ortodoxie. Ce să ciuntim?!
Dacă v-ar spune cineva că sunteţi habotnic, ce i-aţi răpunde?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu, dragă, sunt ortodox!
V-am întrebat pentru că au fost acuzaţi unii ortodocşi că sunt habotnici.
Părintele arhimandrit Arsenie: Ascultă-mă ce spun! N-au cum, trebuie să zică ceva. Dar cu ce interes?
Nu ne-am dus noi la ei: „Hai să veniţi!”; îi chemăm, desigur. Dar văd că pe ei îi roade ceva.
Din punct de vedere spiritual, exclusiv spiritual, au chinul acesta că nu sunt cu Adevărul; şi Adevărul e limpede, dacă vrei să judeci normal, este aici. Noi avem probleme că suntem neatenţi, că suntem slabi, dar în ceea ce priveşte Adevărul, că despre asta este vorba, nu avem nici o grijă. Dar ei sunt îngrijoraţi. Orice ins dacă te vede pe tine pe o poziţie de valoare caută să te niveleze ca să aibă el linişte pe poziţia lui.
Credeţi că s-au făcut progrese în cadrul mişcării ecumenice, a dialogului cu catolicii şi protestanţii? Adică vedeţi un duh bun?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu, nici un progres nu se poate face, indiferent ce i se propune şi cine întreţine un dialog; dar înseamnă că cineva e vîndut, ori laş, ori neortodox, ori nu cunoaşte frumuseţea şi văpaia Ortodoxiei.
Dialogurile acestea durează de foarte mult timp.
Părintele arhimandrit Arsenie: Desigur, numai aşa să nu spună că nu am stat de vorbă, cum au făcut acum: le-am întors vizita; foarte bine. Asta s-a făcut să arate că suntem civilizaţi, dar suntem pe poziţia noastră. Dar nu asta e discuţia. Discuţia este o împăcare: trebuie să ne aşezăm pe o poziţie de Adevăr comun; dar deja e Hristos!
Pentru că vor ei, pentru sutele astea de ani de rătăcire ale lor, trebuie să facem noi concesii? Nu! Adevărul este imutabil şi veşnic, este Hristos.
Sfinţia voastră, mişcarea ecumenică porneşte de la ideea refacerii unităţii Bisericii Mîntuitorului Hristos. Credeţi că este o ispita de-a dreapta? Pentru că ei cred că suntem divizaţi.
Părintele arhimandrit Arsenie: Este o ispită de-a dreapta pentru că pun în discuţie Adevărul.
Acestea sunt porniri omeneşti, sunt momente, sectoare de timp în care se ivesc o serie întreagă de lucruri; ei caută să motiveze ce spun şi, din punct de vedere psihologic, nu le convine poziţia Bisericii pentru că vor să ne niveleze; aceasta este întotdeauna tendinţa celui mai slab ca să te aducă şi pe tine la nivelul lui, ca să poată fi liniştit în căderea lui.
Ecumenismul este o problemă care nu va reuşi niciodată; decît o vorbă stearpă, o vorba continuă, cu acelaşi titlu pentru că nu se lasă ei. Noi tăcem; noi nu am stricat nimic. Ca să ne împăcăm trebuie să vină la Ortodoxie, absolut, de unde au plecat.
Noi nu avem ce ceda. Ce să cedăm? „O cirtă de va strica cineva din ce învăţ Eu, mic se va chema”.
Ce s-a stabilit la Sinoadele Ecumenice sunt nişte lucruri cu totul valabile; acelea durau sute de zile, cu mari Sfinţi Părinţi şi: „Părutu-s-a nouă şi Duhului Sfînt”, aşa începea hotărîrea care consemna stabilirea Adevărului Sinodului.
Foarte mulţi teologi studiază la facultăţi protestante şi catolice; şi tocmai aceştia sunt promotorii mişcării ecumenice.
Părintele arhimandrit Arsenie: Acestea nu sunt argumente, nu putem să discutăm asta, de ce exista iad şi de ce exista rai; treaba lor!
I-am spus unui băiat care făcuse Teologia sau o termina, pasionat de lucruri mai „exotice” acesta mi-a zis: „mă duc la Roma cu gîndul să combat catolicismul” – şi i-am spus: ascultă, numai clădirile cînd le-oi vedea te catolicizezi, cum ai intrat în Roma. Ei s-au organizat acolo, se motivează, dar se motivează fals.
Dar nu ştiu de ce se pune problema împăcării! De ce? Ce te roade? Noi nu am pus problema pentru că suntem liniştiţi, suntem fericiţi.
M-a îngrozit foarte mult cînd am auzit că nu au Proscomidie, şi cînd văd ce mult se poate face la Proscomidie unde pomenim morţii şi viii! O Liturghie fără Proscomidie e un lucru raţionalizat, e un simbol, nu mai e un Adevăr.
Mai mulţi teologi, printre care şi Mihai Urzică, părintele Iustin Popovici, sîrbul, în unele cărţi ale lor au afirmat că mişcarea ecumenică ar fi o creaţie a masoneriei. Ce spuneţi?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu este o creaţie a masoneriei, este o creaţie a dracului.
Mai rău!
Părintele arhimandrit Arsenie: Mai rău! Chiar Iustin Popovici a zis că ar fi cea mai mare greşeală a secolului.
Panerezia secolului, „panerezia timpului nostru”, s-a exprimat părintele Iustin Popovici.
Părintele arhimandrit Arsenie: Da. E cea mai mare greşeală. Şi a mai zis încă una, fiind vorba de el: „S-au făcut trei mari greşeli de la Creaţie: căderea lui Adam, trădarea lui Iuda şi infailibilitatea papală”. Va să zică nu putem să dăm citate decît pentru Ortodoxie. Au fost nişte ortodocşi, nişte trăitori şi Mihai Urzică pe care îl cunosc; am stat împreună şi îl pomenesc zi de zi pe el şi pe Maria, soţia lui; îi am pe pomelnic.
L-aţi cunoscut?
Părintele arhimandrit Arsenie: Cum să nu. Am stat la el după ce m-a eliberat din închisoare; n-aveam unde să stau, şi m-a primit el.
Vă cunoştea dinainte?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu. Am auzit că e om milostiv şi i-am bătut la uşă: „Domnule, sunt eliberat din închisoare; n-am unde să stau”. Sigur, omul avea inimă bună, dar pe undeva a devenit suspicios – s-a convins că nu este cazul; mi-a trimis şi un rînd de veşminte.
Sfinţia voastră, aţi spus, de altfel spune şi părintele Iustin Popovici, că mişcarea ecumenică este o creaţie a dracului. Vă rugăm să explicaţi acest lucru.
Părintele arhimandrit Arsenie: Este o risipire de cuvinte pur şi simplu susţinîndu-se prosteşte; pentru că: împrăştie ca să poţi să stăpîneşti, „dezbină şi stăpîneşte”.
Adevărul de credinţă s-a stabilit pe ce a făcut Mîntuitorul, acesta-i adevăr de credinţă; dacă nu-i după Adevăr, sigur că-i după Diavol.
Cînd spuneţi că este a dracului arde, ustură.
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu ştiu pe cine arde, dar nu ne interesează; dacă arde îi arde şi altele, nu numai asta.
Credeţi că este un drac mai al dracului?
Părintele arhimandrit Arsenie: Toţi dracii sunt ai dracului.
Adică unul mai deştept pentru că este destul de răspîndit şi printre unii ortodocşi.
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu este; afară de cei ce nu cunosc Ortodoxia.
Mîntuitorul a spus cînd S-a înălţat la cer: „rămîneţi în Ierusalim, pînă ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”; aici este ştiinţa, aici este experienţa: după Cel de sus. Au fost nişte pescari, de aceea i-a ales Dumnezeu pe aceştia – cu cele smerite să-i smerească pe toţi.
Îmi pare foarte rău că lumea nu este trezită sau nu este orientată cu privire la bătaia asta continuăde la Apus pentru împăcare. Ce împăcare? Îţi dau bună ziua, dacă ai magazin, cumpăr pîine de la tine, e altceva; dar eu sunt tot ortodox. Aici trăim cu turcii – am botezat vreo 7 pînă acum – vin pe la mine şi îmi cer rugăciuni; mi-au zis: „părinte, avem acelaşi Dumnezeu”. Avem, sigur că avem acelaşi Dumnezeu, dar nu credeţi în Hristos, şi numai prin El ne putem mîntui. Cum crezi în Dumnezeu, aceasta este important.
Sfinţia voastră, mai multe Biserici Ortodoxe, printre care şi cea a Serbiei, s-au retras de la dialogurile ecumenice şi din consiliile ecumenice.
Părintele arhimandrit Arsenie: Sunt foarte de părere. De ce nu ne lasă în pace? Pentru că nu suportă nimeni pe altul lîngă el superior; vrea să-l niveleze, ca să fie liniştit în slăbiciunile lui.
Sunt bucuros că s-au retras, pentru că sunt foarte convins că nu se poate face ceva ţinînd cont din alt punct de vedere decît cel Ortodox; n-avem cum face. „Cine va strica una din aceste mici, mic se va chema”, ai văzut cu ce prudenţă a vorbit Mîntuitorul cu mii de ani înainte?
Apostolul Pavel pune anatema pe cei care strică Adevărul Evanghelic.
Părintele arhimandrit Arsenie: Păi, nici vorbă; „ Înger de sus de va face altfel decît vă învăţ eu, anatema să fie”. Nu se pune problema.
În Sinodul Bisericii Sîrbe sunt episcopi care au fost fii duhovniceşti ai Părintelui Iustin Popovici.
Părintele arhimandrit Arsenie: A fost un om de mare valoare bisericească acest Iustin Popovici; am toată admiraţia.
Dumnezeu l-a scos pe Iustin Popovici care a fost o figură şi continuă să fie. Şi să ştiţi că unul din meritele lui este că a fost erou şi a spus Adevărul fără teamă; nu a fost un molîu să pună problema numai ştiinţific.
A fost un trăitor şi a susţinut Adevărul cu curaj. A vorbit adevărat, chiar dacă se zice că a exagerat cînd a afirmat că s-au făcut trei mari greşeli în lume: căderea lui Adam, trădarea lui Iuda şi infailitatea papală. Păi, ce zici de el?! A zis-o cu curaj, şi aşa este; a vrut să arate cît este de grav; este Hristos în Papa? Adică nu-i slujitor al lui Hristos?
Pentru că multe face ca să renunţe, dar nu renunţă la asta.
Nu renunţă; îi place.
Părintele arhimandrit Arsenie: Cred şi eu; pe urmă au emanat pe Filioque. Spune Mîntuitorul: „De la Tatăl purcede”, şi s-a fixat Crezul la Sinoadele Ecumenice cu nişte titani, niste sfinţi titani; 318 Sfinţi Părinţi, şi toţi sunt sfinţi; şi Atanasie cel Mare, care a fost o sabie bine ascuţită.
La Sinoade s-au stabilit nişte adevăruri de credinţă. Hotărîrea Sinodului începea astfel:
„Părutu-ni-s-a nouă şi Duhului Sfînt”; şi nu durau 2-3 zile, ci sute de zile, unde a contribuit şi Duhul Sfînt. Putem să zicem ceva în ce priveşte punctele Crezului care s-au stabilit 7 la Sinodul I Ecumenic şi încă 5 puncte din Crez la al doilea, privind Duhul Sfînt; putem contesta ceva, vreun punct dintr-acestea că nu-i adevărat?
N-a spus Mîntuitorul, limpede cu privire la Duhul Sfînt: „Cine se va boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfînt”? Zice în Evanghelie: „cine nu se va boteza, nu se va mîntui”, deci în Duhul Sfînt.
Şi a venit erezia să spună că Duhul Sfînt este o apariţie inventată de lume. Cum Dumnezeu în trei, trei Dumnezei. Nu vrea să vadă că sunt 3 feţe şi o singură putere.
Asta-i, asta nu vor să vadă: „nenaştere, naştere şi purcedere”.
Ce i-aţi spune Papei dacă l-aţi vedea?
Părintele arhimandrit Arsenie: Mai întîi de toate aş fi cu inima ortodoxă, cu prezenţă ortodoxă şi am mai spus: „am fi foarte bucuroşi dacă aţi veni la Ortodoxie, înapoi”; fără condiţii. Am spus: nu există tîrg în materie de Adevăr.
Asta este o întrebare de fantezie, nu mă primeşte el pe mine.
A venit în ţara noastră să facă demonstraţie făcînd o Liturghie catolică, a venit să facă lucrul ăsta, ceea ce înseamnă ori să cucerească, ori prozelitism, dar cu o condiţie: să faci ca ei; pe grecocatolici i-a amăgit cu lucrul acesta: rămîneţi şi duceţi o viaţă ortodoxă, dar tineţi administrativ de noi, şi acum sunt mai catolici decît Papa.
I-a păcălit.
Părintele arhimandrit Arsenie: I-a păcalit. Şi acuma tot aşa, tot metoda aia, într-un fel sau altul, dar care-i scopul?
Noi stăm de vorbă cu cei desprinşi de adevărul de credinţă într-un singur caz: dacă vrei să vii la Ortodoxie înapoi, fără condiţii.
Singurul dialog?!
Părintele arhimandrit Arsenie: Păi, nu se poate altfel. Adică, să mă împac cum vrei tu, trebuie să cedez şi eu, trebuie să-ţi accept ţie nişte lucruri.
Ce să acceptăm, ce să cedăm noi? Ce să cedăm? Că, dacă „o cirtă dacă schimbaţi din ce-am spus Eu, mic se va chema”. Noi n-am făcut decît ce au hotărît Sinoadele, ce a hotărît Hristos, pentru că la Sinoade n-au hotărît oamenii, ci Duhul Sfînt în Sinod; aşa se făceau şi consemnările.
A venit Dumnezeu, nu a venit un Arhanghel ca să mai discutăm niţel – poate a greşit arhanghelul ăla.
A venit chiar El, ca să nu se mai pună în dubiu, pentru că Dumnezeirea a ştiut că vor fi dezbateri şi vor fi schimbări, dar a precizat: „cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”; şi cuvintele acestea sunt: „o iota sau o cirtă de veţi schimba din ce am hotarăt Eu, mic se va chema” – adică nu se va mîntui; zice şi Sfîntul Ioan Gură de Aur.
„Şi înger din cer de va veni şi vă va învăţa altceva decît vă învăţ eu: anatema.” (spune Apostolul Pavel).
Va să zică, pecetluiau Adevărul cu ameninţările acestea divine, ameninţări făcute cu adevărat şi poate să fie juridic şi cu tărie.
S-au consemnat în canoane o serie întreagă de abateri; se zice că sunt perimate, dar nu sunt perimate.
O altă problemă este că aceste canoane nu prea s-au mai republicat.
Părintele arhimandrit Arsenie: Se scrie, se tipăreşte numai ceea ce ar duce spre o împăcare, spre o motivare a lor. Ei vor o împăcare, dar să ţinem de Roma; la urma urmei, ei spun că au dreptate.
Părintele Iustin Popovici spunea că orice protestant în materie de dogme este infailibil, e un Papă.
Părintele arhimandrit Arsenie: Aşa este; ei interpretează la infinit. Dacă Papa singur s-a făcut infailibil, de ce să nu mă fac şi eu?
Ce temei scripturistic ai? „Eu sunt cu voi pînă la sfîrşitul veacului”, „vă fac arhierei, vă dau preoţie, vă dau puterea asta harică”, dar „Eu sunt Cel ce sunt”.
SINGUR ORTODOXIA CUVÎNTUL II
Sfinţia voastră, prin ce se defineşte Biserica Ortodoxă?
Părintele arhimandrit Arsenie: Chiar cuvîntul ortodox înseamnă dreaptă credinţă, dreaptă slăvire pentru Adevărul pe care l-a propovăduit Hristos, cum ne-a învăţat Hristos, de aceea a şi rămas, cu mila lui Dumnezeu, această titulatură: Ortodoxie; adică credinţa dreaptă: „orthos” înseamnă drept, „doxa” înseamnă credinţă – pe greceşte.
Deci Adevărul: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”; şi noi respectăm Adevărul care este Hristos, n-am schimbat nimic în practică, s-au stabilit şi poziţiile dogmatice prin Sinoadele Ecumenice, şi am respectat lucrul acesta. Acestea s-au făcut şi împreună cu catolicii de astăzi; ei s-au despărţit, dar la 787 (Sinodul VII Ecumenic, pentru apărarea Icoanelor) noi am fost împreună; mai departe nu ne putem da după fiecare bătaie de vînt.
Ce înseamnă dogma creştină?
Părintele arhimandrit Arsenie: Adevăr de credinţă revelat, cuprins în Scriptură şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Biserică.
Sfinţii Părinţi spun că în afara Bisericii Ortodoxe există erezii, schisme şi adunări ilegale aşa le caracterizează. Ce părere aveţi?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu spun nici o noutate; există, ştim că există.
Vă întreb acest lucru pentru că acum nu prea se mai folosesc aceşti termeni, ci confesiuni creştine, culte creştine, biserici nedepline, biserici surori. Este o greşeală acest lucru?
Părintele arhimandrit Arsenie: Din momentul în care este schismatic sau eretic, este o greşeală, sigur că da.
Puteţi să ne explicaţi ce înseamnă „biserică nedeplină”?
Părintele arhimandrit Arsenie: Cum adică, biserică nedeplină; adică este în continuare să se împlinească?
Este o rătăcire termenul acesta; lasă să înţelegi că se vor împlini cu timpul, dar poziţia lor este determinată: aşa vor rămîne. Poziţia lor este eretică sau schismatică.
Ce înseamnă erezie?
Părintele arhimandrit Arsenie: Despărţire de dogmele creştine, chiar şi de o singură dogmă.
Şi schismă?
Părintele arhimandrit Arsenie: Indisciplină faţă de ordinea consacrată a Bisericii; neascultarea este început de păgînătate.
Unii teologi ecumenişti, dar ortodocşi, spun că erezie se referă doar la arianism. Este adevărat?
Părintele arhimandrit Arsenie: Asta era erezia de atunci, dar erezie ar însemna şi la Nestorieni, la cei care nu recunoşteau pe Teotokos, pe Maica Domnului care este Născătoare de Dumnezeu; erezie era şi aceea să nu recunoşti 2 firi ale Mîntuitorului, neîmpărţite şi nedespărţite, neschimbate şi neamestecate. Tot erezii sunt toate.
Care sunt consecinţele ruperii de Biserică şi formării schismelor şi a ereziilor?
Părintele arhimandrit Arsenie: Scopul principal, grozav cînd a creat Dumnezeu omul, l-a creat singur numai pentru El ca să fie în Împărăţie împreună şi, sigur, pentru pervertirea pe care a adus-o Adam, a venit Hristos şi a restaurat neamul omenesc; Hristos nu a venit să anihileze, ci să transfigureze, şi ne-a adus mai mult decît a pierdut Adam, adică putinţa de a fi dumnezei după Har, de a şti să iubim vrăjmaşii, şi o serie întreagă de alte lucruri.
Consecinţele sunt că se abat de la ce a zis Mîntuitorul, nu se vor mîntui; nu-i uşor. Este în primejdie mântuirea lor, aceasta ar fi consecinţa cea mai mare; afară de aceasta, încurajează filozofia ateistă, pentru că, socotesc ei, avem libertatea de a interpreta şi de a face cum credem; va să zică, sunt consecinţe foarte grave privind respectivii la Judecata de Apoi, adică mântuirea omului.
S-au interpretat la infinit şi se vor interpreta: drumurile, cărările care duc spre mântuire şi este numai una: aceasta pe care o ţinem mai departe fără nici un fel de schimbare şi chiar cu rîvnă şi cu trăire Biserica Ortodoxă.
Biserica este cea care patronează drumul spre mântuirea noastră cu orice chip, în stilul ortodox, aşa cum s-a fixat la Sinoade privind dogmele respective.
Sfinţia voastră, care sunt cauzele apariţiilor schismelor şi ereziilor?
Părintele arhimandrit Arsenie: Diavolul îndeamnă tainic inimile celor ce au concepţii amestecate privind adevărul mîntuitor; acesta este motivul principal.
Motivele sociale, politice sunt puse ca să momească, să spună că tu nu eşti cu istoria. E vorba de Adevăr! Nu-i vorba de timp, de istorie.
S-au rupt după sute de de ani! Şi nu s-au rupt oricum, va să zică cu interes; această stare de măreţie, de mîndrie a Romei să fie mai deasupra decît Constantinopolul. Suprema valoare e Adevărul!
Sfinţia voastră, Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848 – care este un răspuns la o chemare a Papei să vină ortodocşii la Biserica Catolică – condamnă papistăşia ca erezie. Ce părere aveţi?
Părintele arhimandrit Arsenie: Pentru că au ieşit din răspunderea canonică, respectiv dogmatică, au modificat cu filioque Crezul: spun că Sfîntul Duh purcede şi de la Fiul cînd, e limpede, spune Mîntuitorul: „de la Tatăl purcede”; nu spune: şi de la Mine. Mai întîi de toate, este o problemă de dogmă, deci cum pot să spun eu altfel, cînd s-a stabilit cu jertfe mari Adevărul.
Apoi au început să adauge primatul papal, să adauge infaibilitatea papală, să adauge indulgenţele, să adauge purgatoriul; fac Liturghia cu azime, nu cu pîine dospită, care este legea Mîntuitorului, El a făcut artos, nu a făcut azimă; Imaculata Fecioară iarăşi este o mare greşeală: că s-a născut Maica Domnului fără păcat. Şi pe urmă, au băgat un lucru foarte grav, care se strecoară, dar este foarte grav din punct de vedere strategic şi din punct de vedere al luptei: „Scopul scuză mijloacele” – te omor că aşa spune religia mea; exact cum spune în Talmud: „Dacă vezi un creştin pe margine de prăpastie, dă-i vînt înăuntru”; este o obligaţie religioasă la ei.
Ei nici n-au Proscomidie. S-a pus problema că noi, ortodocşii, avem cultul morţilor.
Acuma, ce facem cu morţii?
Noi avem cultul morţilor, avem Proscomidie, unde îi pomenim cu mare evlavie, mult timp, îi punem în Potir, în sîngele lui Hristos: „…şi iartă, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici”; va să zică tot Hristos îi iartă prin Liturghiile pe care le facem, asta poate salva morţii.
Păcatele nu le poate ierta decît Hristos; El este singurul care poate să ierte păcatele.
Ei au creat purgatoriul să dea un răspuns la întrebarea ce facem cu morţii şi, într-o formă raţională, ard acolo cît ard pentru păcatele pe care le-au făcut şi automat se mîntuie; ei, nu-i aşa!
Apoi mi-a schimbat Sfînta Cruce, forma Sfintei Cruci, care este motivată, Sfînta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh; îşi fac crucea altfel: cu toată mîna şi de la stînga la dreapta numai ca să fie altfel decît a fost, ceea ce înseamnă o ambiţie şi, din punct de vedere strategic considerat, aducînd o noutate, mai repede îţi faci prozeliţi.
Crucea este un lucru care are o semnificatie la noi, Sfînta Treime: toată înălţimea, toată lăţimea şi toată adîncimea; ei nu se gîndeau la o semnificaţie, pentru că nu-i nimic fără o semnificaţie în Biserica noastră. Trist este că ei au început de-o bucată de vreme să fie cu totul conştienţi că au dreptate şi îşi motivează dreptatea; mistifică adevărurile istorice.
Au avut şi Papi: Papa Martin la Sinodul VI Ecumenic, Ipolit, de asemenea, Patriarh la Roma – au fost mucenici, deci au motive să rămînă în Ortodoxie, în Adevărul iniţial. Ortodoxia nu este un titlu, este un Adevăr!
Părintele Iustin Popovici nu cruţa nimic şi nu făcea diferenţe prea mari de termeni de exprimare cînd este vorba de Adevăr pentru că Mîntuitorul a spus: „o iotă, o cirtă dacă schimbaţi”, nu vă veţiputea mîntui, „mic se va chema în Împărăţie”; adică nu se va putea mîntui. Ceea ce înseamnă că acest mic, care este de fapt mare, este ceea ce fac ei.
Este un cuvînt împotriva Părintelui Iustin Popovici; că a fost nu ştiu cum…
Părintele arhimandrit Arsenie: A usturat Occidentul cînd a auzit.
Cuvînt şi de la noi.
Părintele arhimandrit Arsenie: Ăştia sunt nişte pui de pervertiţi.
Le e cam frică, sfinţia voastră. Se pierd scaune, profesorate.
Părintele arhimandrit Arsenie: Da, da; păi, nu aşa. Şi asta se poate întîmpla; eu n-aş îndrăzni să spun să fie chiar pînă într-atîta grad de laşitate. Pierde acela care nu susţine Ortodoxia exact şi să moară pentru ea.
S-a spus despre aceşti ortodocşi care au atacat catolicismul, protestantismul, pe necalcedonieni – afirmaţii făcute chiar de către teologi ortodocşi – că ar avea doar o brumă de cultură teologică.
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu-i vorba de cultură, nu-i vorba de citit, este vorba de trăit creştineşte; dar acesta este cuvîntul ereticilor, apărarea lor.
Sunt afirmaţii făcute şi de unii ortodocşi.
Părintele arhimandrit Arsenie: Dar chiar ortodocşi? Treaba lor! Îi lăsăm la o parte; acesta-i răspunsul.
Şi despre Hristos au spus: „De unde ştie Acesta atîta carte?”, şi despre El s-a vorbit; nu contează asta. Este Dumnezeu care lucrează; spune Mîntuitorul Apostolilor: „Staţi în Ierusalim pînă ce veţi primi putere de sus”. Şi de unde ştiau pescarii atîta carte, nu? – dacă-i vorba; e harul lui Dumnezeu care ajută. Orice trăitor este inspirat de Duhul Sfînt să se apere Adevărul.
Iustin Popovici mi-a plăcut foarte mult dar, mai mult decît atît, pune problema şi ca un erou, nu ca un milog; nu face discuţie în materie de Adevăr. Iustin a avut foarte mare dreptate în tot ce a făcut; şi a prezentat ca un revoluţionar creştin, n-a prezentat ca un profesor de la catedră: „treaba voastră dacă nu credeţi”, el impunea; seamănă niţel cu Ioan Gură de Aur ca metodă, la măsura fiecăruia.
Cei care afirmă, dintre ai noştri, aceste lucruri sunt mari profesori, doctori în Teologie.
Părintele arhimandrit Arsenie: Dar nu contează că-i doctor în Teologie; la noi ierarhia este smerenia; mai mare nu-i nici împăratul, nici patriarhul.
Sfinţia voastră, care credeţi că sunt consecinţele participării unor ortodocşi în cadrul acestor mişcări numite ecumenice?
Părintele arhimandrit Arsenie: Consecinţele sunt: nu mai suntem credincioşi întrutotul lui Dumnezeu Cuvîntul – mare risc!
E acelaşi subiect. Se constată un interes în toată treaba asta; încearcă pe fel şi fel de lucruri ca să fim împreună şi vor asta cu orice chip pentru că nu au o identitate pur şi simplu duhovnicească, religioasă; trebuie să simţim care este intenţia lor intimă.
La ora asta sunt despărţiţi de Biserică pentru că Adevărul este Hristos; şi ne-a învăţat şi cum să facem, ne-au învăţat Apostolii – s-a făcut un Sinod Apostolic la anul 50 la Adormirea Maicii Domnului la Ierusalim -, sunt Sinoade Ecumenice şi Locale la care s-a stabilit Adevărul şi practica religioasă. Ei, pînă la urma urmei, au rămas într-o lume de interpretare continuă; ca să poată pătrunde, spun că noi suntem excesivi, suntem habotnici. Suntem habotnici că ne închinăm şi nu zicem nimic, ne vedem de treaba noastră?; cum interpretează ei bătaia clopotelor, cum interpretează ei slujbele?; slujbele astea le-a făcut Biserica dintru-început, nu?; liturghia, ne jucăm cu astea?; ei nu au nici Proscomidie, o serie întreagă de lucruri practice; sunt geloşi pe noi că suntem liniştiţi, dar ne apărăm contra adaosurilor antidogmatice.
O împăcare propriu-zisă nu se poate face dacă nu cedezi şi tu şi celălalt; ce să cedăm noi? O împăcare se poate face numai să vină înapoi fără condiţii.
Şi trebuie să renunţe la toate invenţiile lor?
Părintele arhimandrit Arsenie: Să vină la Ortodoxie! Ce-aţi căutat acolo? De ce ridicăm problema asta cînd eu sunt stabil, n-am schimbat nimic? Suntem împreună cu Apostolii, îi cinstim, citim Apostolul la Liturghie; va să zică, suntem cu ei.
Ce să fac ca să ne împăcăm? Împăcarea în sine e utilă, dar numai în Adevăr; dacă nu-i în Adevăr, nu-i utilă. „Eu sunt Adevărul” – spune Hristos; dacă nu-i Adevăr, nu-i cunoaştere. Adevărul este Hristos şi ne-a arătat cu toate amănuntele calea spre mântuire.
Sfinţia voastră, ce înseamnă că Sfintele Taine ale celor care s-au despărţit de Biserica Ortodoxă sunt simbolice?
Părintele arhimandrit Arsenie: Adică nu sunt îndeplinite cum trebuie, întru totul cum trebuie şi au numai ca simbol Taina propriu-zisă; nu o împlineşte în esenţialitatea ei, dar recunosc ca moment că e necesar.
Bunăoară, taina nunţii: „vă declar soţ şi soţie – sărutaţi-vă”; fără o rugăciune, fără nimic; recunosc ca simbol că este necesară, dar nu împlinesc practic cum trebuie.
Toată slujba aceasta este făcută de Sfinţii Părinţi cu angajament, cu verighete, cu cununiile pe cap – este împărăteasă şi împărat; sunt atîtea rugăciuni de angajament, să participe, să trăiască taina aşa cum s-a făcut în Biserică, pentru că s-a făcut cu multă semnificaţie, de ce s-a făcut aşa, de către Biserică. Ei consideră că sunt căsătoriţi în limba lor – ca şi turcii; adică faptul că s-a făcut taina; sunt soţ şi soţie în felul lor.
Eu, care dau foarte multă importanţă amănuntului slujbelor, la taine, vorbesc de momentul major al tainelor, sunt foarte încrezător că se împlinesc; dacă nu se împlinesc acestea, este un fel de mascaradă, fac cum vreau eu, reduc cum vreau eu, motivînd în fel şi chip: dom’le, n-am avut timp; dar ei o iau aşa şi numai aşa.
Sfînta Împărtăşanie care trece prin procesul de sfinţire, epicleza, lucrul acesta nu-l arată că îl fac; şi cum o prepară nu ştiu, încît să mă ierte bunul Dumnezeu, dar cred că nici nu-i Sfînta Împărtăşanie – cu acea bulă a lor.
Sfinţii Părinţi, şi mai recent părintele Iustin Popovici spun că, în afara Bisericii, tainele nu mai au un rol sfinţitor şi mîntuitor – în afară de Biserica Ortodoxă; adică nu mai sunt taine propriu-zise.
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu pot fi în afara învăţăturii Bisericii Ortodoxe; dogmă se numeşte Adevăr de credinţă revelat, cuprins în Scriptură şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Biserică. Ne pun în situaţia să spunem: nu mai sunt taine, pentru că noi ţinem foarte mult să se împlinească întru totul slujba tainei, care a făcut-o Biserica prin Duhul Sfinţiilor Părinţi, consacrată, aşa cum se face ca bună.
În afara Bisericii, a trupului lui Hristos, mai sunt taine?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu; în afară de Biserică, adică de harul preoţiei, nu se poate face.
În taine lucrează Hristos?
Părintele arhimandrit Arsenie: Fără discuţie că lucrează Duhul Sfînt.
Şi Duhul Sfînt în afara Bisericii mai lucrează? Pentru că, dacă mai lucrează, înseamnă, sau ar însemna, că sunt mîntuitoare, sfinţitoare. Unii părinţi sunt mai categorici, ca Iustin Popovici şi alţii mai vechi; ei spun că în afara Bisericii nu mai lucrează mîntuitor.
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu, în afară de Biserică nu.
Nici nu se pune problema; şi eu sunt de părerea asta.
Întrebarea are această codiţă, pentru că se consideră Biserică şi ei, şi asta e problema.
E problema lor, sfinţia voastră; asta trebuie să ne lămuriţi.
Părintele arhimandrit Arsenie: S-a lămurit în discuţiile anterioare că sunt greşeli foarte mari şi nu suntem de părere cu toate aceste lucruri, că valabilitatea tainelor sunt puse sub semnul întrebării.
E vorba de taina propriu-zisă, asta e întrebarea: e valabilă sau nu? Deşi nu e, se consideră şi ei Biserică, dar noi nu-i recunoaştem că sunt Biserică.
Deci nu mai lucrează harul?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu asta se discută. Se discută: au dreptate sau nu, se mîntuiesc, sau nu se mîntuiesc.
Las în voia lui Dumnezeu; eu spun că e o mare greşeală să nu se împlinească slujba, mai ales a tainelor, aşa cum face Ortodoxia; e o mare greşeală.
Discutăm de greşelile lor. Problema care se pune direct şi este o întrebare dură: se mîntuiesc sau nu?
Dacă se mîntuiesc, ce mai discutăm despre greşeli, nu…?
Dar eu una ştiu, şi asta trebuie să răspund în ce mă priveşte; despre aceste greşeli spune Mîntuitorul: „cine va schimba o iotă din aceste lucruri” – deci sunt foarte suspecţi; remarc greşelile lor, iar despre mântuirea lor, numai Dumnezeu să dispună; eu mă îndoiesc.
Pentru că, dacă se mîntuiesc, la ce mai discutăm greşelile lor şi rămîn aşa cum sunt ei; şi atunci ce ne mai certăm?
Dar greşelile lor trebuie să mă pună în situaţia de a gîndi, pentru că spune Mîntuitorul: „cine va schimba unele dintre acestea prea mici mic se va chema”, nu se va mîntui. Şi ei au schimbat aceste lucruri, deci mă îndoiesc de mântuirea lor.
Ca să respectaţi ce a spus Mîntuitorul.
Părintele arhimandrit Arsenie: Sigur. Acum am răspundere că sunt creştin, sunt călugăr, sunt preot; am răspundere de ce vorbesc. Ce mai discutăm greşelile dacă sunt siguri şi ei de mântuire. Ce caută?
Îi roade pentru că, pe linie psihologică, nu le convine să fie altul la nivel mai înalt; ei vor să fie liniştiţi în greşelile lor.
Ortodoxia, prin poziţia ei, mustră puternic. Şi, dacă ne permitem să facem aceste ştergeri, aşa, din taine, din felul de a împlini taina, înseamnă că suntem pe o scenă de artişti – nu suntem pe un altar autentic al Bisericii.
Popovici Iustin zice că numai în Biserică este mântuire; numai în Biserică, fără discuţie, dar ei consideră că şi ei sunt Biserică, ca să se încadreze în ce spune Iustin, nu? Dar nu asta discutăm noi. Zice că-i Biserică şi adventistul, şi toţi.
Cînd s-a făcut această Liturghie cu epicleza ei, s-a făcut de sfinţi. În afară de Vasile cel Mare, a fost un Apostol care a făcut Sfînta Liturghie; Sfîntul Vasile n-a făcut altceva, decît pe acelaşi schelet a făcut rugăciuni pe ici pe colea; scheletul s-a respectat întru totul şi de Ioan Gură de Aur, numai că sunt nişte rugăciuni mai lungi. Nu s-a făcut fără rost; erau nişte titani, sunt consacraţi ca nişte titani de către Cer, semne mari au făcut.
Învăţătura creştină a luptat cu toate fiarele duşmănoase ale Ortodoxiei, ale Adevărului; au luptat aceşti oameni cînd s-au confirmat persoanele Sfintei Treimi şi nu putem trece peste ce-au hotărât ei; au putere canonică.
Aşa că, la întrebarea aceasta care este dură: se mîntuiesc?, dacă s-ar răspunde că se mîntuiesc atuncea ce mai discutăm greşelile? Întrebarea este dură în sensul că nu depinde de noi mântuirea numaidecît, însă noi avem obligaţia, cum spune Mîntuitorul, să respectăm pentru că cei care nu respectă „aceste mici de tot, mic se va chema”, adică nu se va mîntui – zice Ioan Gură de Aur; şi eu interpretez tot aşa. Iar cei care vor face lucrurile bine, aceia se vor mîntui încă cu slavă mare.
Şi, dacă a spus Mîntuitorul lucrul acesta, eu sunt sluga cinstită a acestor spuse; ce se adaugă mai departe mă îndoiesc de mântuire. Deci asta e, că atunci nu-i mai discuţi slăbiciunea dacă am oarecare încredere în mântuirea lor.
Adevărul trebuie trăit aşa cum e şi împlinit aşa cum începe şi aşa cum se termină; nu să adaug eu de la mine.
Sfinţia voastră, nu este mântuire în afara Bisericii?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu există. Asta ştie şi poate numai Dumnezeu. Fără discuţie, noi ştim cum ne-a învăţat Hristos: singura cale de mântuire este aceasta; şi El spune: „cine va schimba una dintre aceste mici, foarte mici mic se va chema”, adică nu se va mîntui.
Acum se face discuţie pe istorie, pe momente, pe habotnicie; acestea sunt păreri şi acuze. Nu poate să-şi apere poziţia decît să spună că sunt eu habotnic, nu? Nu este cunoscut în Ortodoxie discuţie pe Adevăr.
Poate or fi şi la necreştini (necredincioşi) oameni morali, au o moralitate, nu fură etc; pentru aceştia nu există mântuire?
Părintele arhimandrit Arsenie: Eu trăiesc aici înconjurat de turci, foarte mulţi turci; duc o viaţă morală, dar sunt, fără discuţie, afară de mântuire pentru că ei nu cred în Adevărul Creştin.
Hristos o să-i judece şi pe ei?
Părintele arhimandrit Arsenie: Îi va judeca; nu mă bag aici. Eu ştiu una şi bună: mă ţin de Hristos aşa cum ne-a învăţat El, că a iubi pe Dumnezeu înseamnă a împlini ceea ce a spus El să împlineşti.
Sfinţia voastră, se vorbeşte despre succesiune apostolică la anglicani, la catolici, la monofiziţi etc. Aceştia dacă nu sunt în Biserica Ortodoxă se poate spune că mai au succesiune?
Părintele arhimandrit Arsenie: Lucrul acesta este deja discutat din momentul în care s-a precizat care este poziţia mîntuitoare, Ortodoxia; orice abatere de aici este discutată.
Prin Botez vine această succesiune apostolică, şi ei s-au abătut de la Botez, de la trăire. Dacă s-au abătut de la Botez nu mai au succesiune apostolică normală; adică facem de capul nostru?
Din momentul în care îţi pierzi mântuirea, ai pierdut succesiunea apostolică; vorbim de mântuire, aceasta este tema.
Ei susţin că sunt Biserică, dar acest lucru este numai în funcţie de Adevăr; dacă nu te mîntuieşti, degeaba ţi-a propovăduit apostolul Pavel şi apostolul Petru. La anglicani se hirotonesc pînă şi femeile! Aceasta nu este o problemă care ne priveşte; trebuie să se facă o întrunire sinodală, să se vadă ce formă au ei preoţia.
Acuma şi Taina Cununiei: „vă declar soţ şi soţie” adică foarte simplă; şi sunt rugăciuni de o mare importanţă, cu cununiile pe cap, cu făgăduinţă în faţa Bisericii, pun mîinile pe Biblie, jurăminte în faţa altarului – lucruri care la ei nu sunt.
Vreţi să spuneţi că, dacă vin la Ortodoxie, trebuie să se li se mai facă Taina Cununiei?
Părintele arhimandrit Arsenie: Numai o hotărîre sinodală ar putea să reglementeze aceasta, la o revenire a lor, nu o împăcare. Cînd zici împăcare, înţelegi: las şi eu laşi şi tu; noi nu avem ce să lăsăm.
***
Sfinţia voastră, credeţi că vă mîntuiţi?
Părintele arhimandrit Arsenie: Problema are aspectul ei de duritate. Mântuirea este în funcţie de smerenie ca să vină harul lui Dumnezeu; şi cum aş putea eu să mă declar smerit? Sunt un om care nădăjduiesc însă; nădăjduiesc, dar cu condiţia aceasta: să mă smeresc. Un ortodox se înţelege că este un om smerit.
Noi nu vorbim acuma făcînd un fel de anchetă printre oameni din acest punct de vedere. Vorbim despre adevăr şi despre neadevăr; ortodoxia este poziţia de mântuire. Nu vorbim despre trăirea creştină aici, ci despre adevărul creştin pe care trebuie să-l respectăm.
***
Sinoadele Ecumenice au dezbătut nişte lucruri de dogmă.
Ce s-ar fi întîmplat dacă Arie ar fi susţinut şi ar fi biruit? Putem să spunem că Mîntuitorul e fiinţă creată? Iată importanţa Sinodului, s-a fixat dogma despre Mîntuitorul că-i Fiu născut, nu făcut; născut din Tatăl fără de început.
Sinodul III Ecumenic, cu Teotokos, Născătoarea de Dumnezeu. Dacă nu se dezbăteau acestea în Sinod, rămînea erezia mai departe că Maica Domnului a fost o femeie oarecare.
La Sinodul IV Ecumenic împotriva monofizitismului care susţinea că Mîntuitorul are o singură fire, cea dumnezeiască. Atunci de ce s-a făcut om, s-a făcut numai în chip? Cu toată firea omenească. Deci are două firi.
La Sinodul VI Ecumenic împotriva monotelismul (susţinea o singură voinţă a Mîntuitorului – cea dumnezeiască); dar ce facem cu firea omenească, are şi ea puterea ei, că doar e tot de Dumnezeu creată. Deci a fost născut Om întreg, cu firile şi cu puterile omeneşti, depăşind neputinţele omeneşti, neavînd cădere în păcat. Firea omenească fără păcat. Acesta este Omul, de aceea se numeşte şi Fiul Omului. Acesta-i omul creat de Dumnezeu, cu puteri divine; chip şi asemănare s-a numit. E grozav!
Dumnezeu suferă împreună cu noi mai departe şi, cum se spune, agonia lui Hristos încă nu s-a terminat. Pentru că nu ne-a creat într-o formă rece, mecanică; ne-a creat din iubire, se topeşte, suferă pur şi simplu. Pentru că, repet, Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate să facă: să-şi calce cuvîntul. Face orice să ne salveze, dar iadul există; şi el există pentru că s-a încălcat dreptatea divină. Raiul e plin de păcătoşi pocăiţi şi iadul e plin de păcătoşi nepocăiţi.
A dat Dumnezeu putere omului să ne iertăm între noi prin darul preoţiei. Eu, fiul lui Stanca, dezleg pe fiul lui cutare sau dezleg lumea pămîntului – creştin, bine-înţeles. Te iert şi te dezleg, auzi! Ce dar are preoţia! Atunci cînd preotul zice la Epicleză: „Acesta este Trupul Meu”, nu zice trupul lui Hristos, el, preotul, este una cu Hristos. Îţi dai seama! Ce daruri a dat Dumnezeu dimensiunii omeneşti: putere divină. Eşti Dumnezeu pe pămînt, după har.
SINGUR ORTODOXIA CUVÎNTUL III
Sfinţia voastră, este un cuvînt, spune Mîntuitorul „în Casa Tatălui, Meu multe lăcaşuri sunt”.
Părintele arhimandrit Arsenie: Asta nu în ce priveşte Adevărul, ci în ce priveşte trăirea Adevărului, este acest pasaj.
Este o părere, pe care o exprimă chiar unii dintre teologii ortodocşi, cum că ar fi vorba de un locaş mai mic pentru protestanţi, un locaş pentru catolici etc.
Părintele arhimandrit Arsenie: Aceste locaşuri sunt consi­derate după gradul de trăire, de împlinire privind Adevărul; asta este, nu altceva pentru că, dacă sunt mai multe locaşuri, îşi fac loc şi adventiştii, de ce nu? Dar îşi fac loc, dacă vrei aşa, chiar şi turcii şi îşi fac loc toate religiile pentru că sunt locaşuri multe acolo; nu?
Dacă-i mîntuie Mîntuitorul.
Părintele arhimandrit Arsenie: Mîntuitorul doreşte să se mîntuie toată lumea, dar El a spus cum se mîntuie; şi cine nu va respecta, a spus că nu se va mîntui -gata; spune Mîntuitorul: „cine n-adună cu Mine risipeşte”.
Adevărul este numai unu care a făcut revoluţie mare în toate veacurile. Dacă nu era Adevărul-Hristos se desfiinţa Vechiul Testament; dacă nu era Adevărul, filosofiile şi toate adversităţile împotriva lui Hristos nu ar fi avut motiv să mai existe.
Duşmanii adevărului Ortodox vin cu fel de fel de aspecte dialectice, cu fel de fel de personalităţi cu renume care au creat epoci, că a spus cutare şi cutare.
După aceştia, ar avea dreptate şi unii ca Voltaire, care parafrazează tot ce-i împotriva lui Hristos, că Mîntuitorul este un bastard al unei mironosiţe cu un legionar roman; dacă-i vorba de aşa ceva. Dar să-l întrebăm pe Voltaire, acuma, ce-i cu bastardul…
Acuma, unde-o fi…
Părintele arhimandrit Arsenie: Unde e, ce-a văzut acuma? Nu le e ruşine!
Era duhul masoneriei atunci.
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu ne interesează; masoneria este o preocupare şi învăţătura pe limbă drăcească.
Ne interesează care este Adevărul şi avem obligaţia să-l respectăm chiar pînă la moarte; asta-i poziţia. Altfel nici nu s-ar putea judeca lucrurile, nici nu avem cum; dacă nu eşti în Adevăr, nu-i jenat Satana.
Unul, după Învierea Mîntuitorului – a atacat Satana tocmai acolo unde era Adevărul trăit, care era chiar Mîntuitorul – în veselia care a adus-o în toată creştinătatea, unul oarecare era trist. Cum să nu fiu trist? Că şi eu am făcut minuni, dar nu m-a răstignit nimeni. N-a răstignit Satana decît pe cei care-i convenea, deci numai Adevărul omoară pe dracul.
Sfinţia voastră, ce a vrut să spună Mîntuitorul prin cuvintele: „Părinte Sfinte, păzeşte-i pe dînşii întru Numele tău, pe care ai dat mie, ca să fie una, precum şi Noi”? Pentru că, adesea, dialogurile ecumenice se bazează pe aceste cuvinte.
Părintele arhimandrit Arsenie: Noi, ortodocşii, suntem deja una cu Adevărul. „Una” – adică asta-i speculaţie! Una în Adevăr, Adevărul-Hristos! Biserica Ortodoxă; n-a propovăduit Hristos şi pe ăla şi pe ăla! Am fost una şi am rămas cu Hristos; n-am schimbat nimic din ce ne-a vorbit El, deci El este ortodox.
Suntem fraţi, dar nu în Adevăr. „Drag mi-e Platon, dar mai drag mi-e Adevărul”. Numai în Adevăr e unitate; dacă nu e Adevăr nu e unitate.
Şi pe urmă, ca să se apere, trebuie să mă facă pe mine habotnic, nepoliticos, necivilizat, neocci-dentalizat; ei, ştii, ia uite!
Se pot căsători ortodocşi cu catolici sau cu protestanţi?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu recomandăm, deşi se fac lucrurile astea. Le recomandăm să se facă ortodox respectivul sau repectiva.
Pot participa clerici ortodocşi la Liturghia catolică să spună diverse rugăciuni?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu recomand acest lucru.
Se poate oficia Mesa catolică, Liturghia catolică, într-o biserică ortodoxă?
Părintele arhimandrit Arsenie: Eu nu aş permite. Nu aş permite pentru că, de ce să se facă lucrul ăsta, cînd suntem Biserică Ortodoxă?
Ei au venit cu o serie întregă de metode; cum să fac dacă ei n-au Proscomidie?
Nu-i vizibil că e propagandă? Dar de ce te bagi peste mine? De ce nu mă laşi în pace? De ce? Ce te mînă? Nu vezi! E un vierme care este Neadevărul; n-au identitate.
Poate să fie o biserică nedeplină?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu poate să fie, nu mai e biserică.
Nu este teologic, ci este speculativ, în tot felul şi, dacă noi susţinem acest Adevăr cu sîngele nostru, Adevăr pe care-l vedem neforţaţi şi nu putem să-l vedem altfel pentru că s­au făcut atîtea, s-a confirmat prin atîtea semne grozave Adevărul acesta, ne consideră habotnici; adică de ce? Pentru că nu zic ca tine, sunt habotnic? Ăsta este un prost ortodox care nu cunoaşte ortodoxia; dacă-i vorba. Nu există aşa ceva. Nu este Biserică dacă nu este deplină. Ei au făcut aceste greşeli de dogmă şi atunci e biserică nedeplină.
Uite ce-i, la Sinoadele astea Ecumenice dădea anatema pe toţi cei care erau împotriva adevărului care forma obiectul Sinodului. Sinodul cu privire la monotelism chiar pe patriarhul care a făcut acatistul Bunei-Vestiri, Serghie, l-a scos anatemizat pentru că a fost de părerea ereticilor că o singură voinţă are Mîntuitorul.
Sub anatema se cade automat? Sau cum?
Părintele arhimandrit Arsenie: Se cade automat dacă nu susţii Adevărul. Dacă eşti în erezie intri de la sine în blestem, nu mai este nevoie să te anatemizeze cineva.
Nestorie a fost patriarh pe vremea aceea la Sinodul III Ecumenic privind Teotokos şi a susţinut pe eretici. El a spus că nu-i susţine, şi l-au luat direct pe Nestorie: dar tu cum zici ? Nestorie a răspuns: Nu-i născătoare nici de Dumnezeu, nici de om, e născătoare de Hristos. Şi l-au prins, şi a căzut în anatemizare. Era o hotărîre sinodală şi au rămas aşa aceştia.
Rămîn în vigoare toate anatemele acestea ?
Părintele arhimandrit Arsenie: Rămîn în vigoare, fără discuţie. Noi avem datoria să păstrăm Adevărul, se spune cu sabia în mînă; de aceea şi Apostolul Pavel este în icoană cu sabia, de aceea l-am desenat şi eu cu sabia. Adică el era habotnic? Era habotnic – ce-ai zice de asta?
Adevărul este apărat cu sînge – asta înseamnă; că îşi fac loc cu sabia – sabia cuvîntului. Spune Sfîntul Pimen: „o dată rabzi, a doua oară rabzi, a treia fă-te sabie”. Învăţătura creştină pare un paradox, pe ici pe colea, pentru că iese din logica omenească, pentru că este logică divină; să crezi într-un loc pe care nu-l vezi, aceasta nu mai este o logică pipăibilă. Aceasta este puterea credinţei, şi aici este toată puterea creştinului: să creadă; ferice de cel ce nu a văzut şi a crezut.
Sfinţia voastră, se spune că este biserica văzută, luptătoare şi biserica nevăzută, biruitoare; şiaceastă biserică văzută, vizibilă, se spune despre ea că este divizată, împărţită.
Părintele arhimandrit Arsenie: Biserica propriu-zisă nu-i divizată, oamenii sunt divizaţi, oamenii s-au despărţit. Cînd zici Biserică se înţelege adevăr mîntuitor, de credinţă; nu e glumă.
Ce se numeşte dogmă? Adevăr de credinţă revelat, cuprins în Scriptură şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Biserică.
Sfnţia voastră, în cadrul ecumenismului se vorbeşte de o nouă mentalitate, de un om ecumenic care să fie un creştin îngăduitor, receptiv pentru respectarea tradiţiilor fiecăruia. Ce recomandaţi teologilor ortodocşi care poartă discuţii şi intră în contact cu cei ce s-au desprins de Biserică – discuţii teologice?
Părintele arhimandrit Arsenie: Eu cred că sunt influenţaţi atunci cînd spun că trebuie să fim maleabili şi nu habotnici; nici nu-i vorba de habotnicie. A apăra Adevărul este un erou al Adevărului, pentru că altfel ar însemna să ne tremure mîna pe sabie, pe sabia Adevărului; nici o biruinţă nu va fi cu mîna tremurînd. Adevărul este acesta, îl respectăm de mii de ani, l-au respectat şi ei sute de ani şi s-au rupt de adevărul mîntuitor. Acuma ne pare foarte rău, suntem destul de îndureraţi, dar asta nu înseamnă că sunt de partea lor. Domnule, te compătimesc şi atît.
Ei sunt lăudaţi că sunt teologi de talie mondială.
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu mai vorbim; dracul e mai mult, zice că e Dumnezeu. E, ia uite!
Dar cum să-şi manifeste dragostea pentru că, dacă le spui că sunt schismatici sau eretici, se supără?
Părintele arhimandrit Arsenie: Dragostea iartă totul, dar se bucura numai de Adevăr. Asta-i dragostea!
Dragostea nu-i chiar aşa să bem o cafea împreună şi gata, suntem o unitate.
Dragostea crede totul, uită totul, dar se bucură numai de adevăr. A fost grozav acest Corinteni 13!
Sfinţia voastră, se vorbeşte despre viaţă ecumenică, vocaţie ecumenică, cununie ecumenică, rugăciune, cultură, vizite, bibliotecă ecumenică, calendar ecumenic şiexistă şi un Institut Ecumenic „Sfântul Nicolae”, institut ortodox, dar care propagă ideile acestea ale ecumenismului. Ce credeţi că ar spune Sfântul Nicolae, sfinţia voastră?
Părintele arhimandrit Arsenie: Eu ştiu ce ar spune Sfmtul Nicolae, şi asta ar spune toţi; aş spune că toţi ştiu ce ar spune Sfântul Nicolae.
Care este scopul de se fac aceste amestecări de concepţii să zicem că e una religia? Aceste jocuri de lumini, momente demonstrative se fac cu un scop.
Nu adevăraţii oameni ortodocşi organizează lucrurile acestea, pe ici pe colea.
Dar acum unora chiar le place.
Părintele arhimandrit Arsenie: N-au nici o răspundere, n-au conştiinţă, n-au răspunderea Adevărului.
Şi ce ar spune Sfântul Nicolae, sfinţia voastră?
Părintele arhimandrit Arsenie: Le-ar da cîte o palmă; ca lui Arie. Asta a făcut Sfîntul Nicolae. La urma urmei, ce altceva făcea Arie, decît nu recunoştea Adevărul despre Hristos; i-a tras două palme. Asta ar face…
Ar avea cam multe palme de dat acum.
Părintele arhimandrit Arsenie: Acum, păi da; adică nu vezi cu ce aspecte de subţietate vin să se apropie prin asta, prin asta, prin asta!
Domnule, am băut o cafea împreună la masă – am băut cafeaua aia; eu puteam să o beau şi acasă, dar am băut-o cu el. Cu ce scop? Ce, vrei să spui că a fost altă cafea? A fost mai gustoasă că ai băut-o cu ăla? E un scop care urmăreşte ceva. Uite dovada: Papa a venit în România nu ca să vadă organizaţia Bisericii, bisericile pline şi credinţa statornică, în masă, cum este în România. A venit şi a făcut o slujbă catolică-demonstrativ; deci a avut un scop. A avut un scop să se facă o legătură că nu era nici o legătură cu el.
În aer liber s-a făcut să vadă toată lumea.
Părintele arhimandrit Arsenie: A făcut o şi mai mare greşeală că au văzut românii: ce, uite, ce… ce-i aia, dom’le !?!
Au rîs.
Părintele arhimandrit Arsenie: Au rîs, pentru că mai înainte de toate, românul nostru respectă tradiţia pe care a moştenit-o, Adevărul.
Aşa şi cu Greco-catolicii s-a făcut cînd au vrut să-i schimbe. Ei n-au vrut să se închine altfel, şi cînd au văzut că nu puteau să-i facă să se închine, le-au zis: închinaţi-vă ca voi, dar ţineţi administrativ de noi; şi, uite, acum sunt mai catolici decît catolicii.
I-a prins cu puţin.
Părintele arhimandrit Arsenie: I-a prins cu puţin; dacă au ţinut de ei organizatoric, fac ca ei pentru că ăla comandă. Acesta a fost scopul. Aşa face şi aici; încet-încet, încet-încet. Acestea sunt nişte demonstraţii, niste apariţii cu scopuri veninoase.
SINGUR ORTODOXIA CUVÎNTUL IV
Sfinţia voastră, o practică recomandată de mişcările ecumenice, dar şi de unii ortodocşi, constituie rugăciunile împreună cu eterodocşii. Şi merg ortodocşi la catolici, la protestanţi, la necalcedonieni (diverse ramuri de monofiziţi), vin protestanţii la catolici etc.; se roagă împreună, cîntă, predică etc. Sunt nişte practici normale?
Părintele arhimandrit Arsenie: Astea-s anormale; este mai mult o demonstraţie, un vizibil interes al lor, o dorinţă de a pune piciorul spre o împăcare, spre o cedare a noastră, de a intra încet-încet într-un fel de împăcăciune.
Deci e o greşeală.
Părintele arhimandrit Arsenie: E o greşeală că… pierdem vremea.
Sfinţia voastră, ce raţiune, ce logică au avut Sfinţii Părinţi cînd au spus să nu ne rugăm cu cei care sunt despărţiţi de Biserică, cu schismaticii şi cu ereticii?
Părintele arhimandrit Arsenie: Logica este să nu te rogi cu ei pentru că au alt punct de vedere al Adevărului, pentru că nu sunt în Adevăr, în adevărul de credinţă. Noi ne rugăm în Adevăr, în practica Adevărului, aşa cum ne-a fost lăsat, cum s-a fixat de către Biserică.
Mă rog la Hristos aşa cum m-a învăţat El, aşa cum nu se poate altfel; mă rog la Dumnezeu aşa cum mă mîntuiesc, nu cum nu mă mîntuiesc; nu fac combinaţii.
Pentru ca Adevărul să se stabilească a fost nevoie de multă jertfă, a costat enorm.
Sfînta Cruce în felul acesta, ortodox, care înseamnă Sfînta Treime, toată înălţimea, toată adîncimea şi toată lăţimea: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh; va să zică, nu cu două degete ca lipovenii, nici cu toată mîna ca la catolici. N-au făcut lucrul acesta fără un motiv, ci să fie altfel decît e Adevărul, adică să aducă practica lor pentru că, avînd practica lor, uşor îl bagi în dogma lor.
Pentru că s-au depărtat de dogme, din această cauză să nu ne rugăm cu ei?
Părintele arhimandrit Arsenie: Dogma nu e Dumnezeu; dogma este măsura lucrurilor. Aşa că trebuie să mă rog în măsura lucrurilor care cred în Dumnezeu; „cine n-adună cu El risipeşte”. Exact cum am spus Eu, – spune Mîntuitorul -, nu altfel. Şi a spus: „o iotă, o cirtă, o parte de se va schimba, acela mic se va chema”, adică nu se va mîntui – zice şi Sfîntul Ioan Gură de Aur.
Practica vieţii noastre este să ţinem legătura cu Dumnezeu ca şi cum îl trăim pe Dumnezeu în tot ce facem – şi cînd ne rugăm. De ce altfel?
Adică tu stai pe strada cutare, numărul cutare şi unul îţi spune altfel: că stai pe strada cutare sau cutare – ca să ajungem într-un loc. Atunci, cum să mă rog cu tine, că mă rătăcesc. Şi nu e duh; rugăciunea e un duh, e o trăire, exact cum a învăţat El: „şi spuneţi aşa cum v-am învăţat Eu, şi v-am spus Eu”.
Sfinţia voastră, un principiu în ecumenism este următorul: creştinii de diferite confesiuni să se roage împreună, dar să nu participe la Euharistie şi aceşti teologi ortodocşi care sunt în mişcarea ecumenică spun că atunci cînd Sfinţii Părinţi au spus să nu ne rugăm cu ereticii şi cuschismaticii se refereau doar la Împărtăşire, la Euharistie. Este adevărat?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu, nu este adevărat.
Sunt cu totul de acord cu ce au spus Sfinţii Părinţi, adică să nu ne rugăm cu schismaticii şi cu ereticii, cu atît mai mult să nu ne împărtăşim cu ei.
Şi rugatul împreună nu este o gimnastică, şi nu este un program rugăciunea.
Eu am să mă rog ortodox, mă închin ortodox, el nici nu se închină ortodox, n-au nimic…
Nu ştiu de ce această invitaţie: rugăciune împreună, ca şi cum facem un fel de gimnastică şi facem un fel de întărire a muşchilor; ce înseamnă asta? Rugăciunea e o problemă de duh, o problemă de trăire personală. Nu accept eu rugăciunea împreună; adică este un interes în practica asta, emanat de cineva.
Ce fel de interes?
Părintele arhimandrit Arsenie: Interes pentru unitate, să zicem că suntem una; pentru că, dacă accepţi să te rogi împreună, restul e uşor, adică să acceptăm abateri de la adevărul de credinţă, de la adevărul mîntuitor.
Luna ianuarie este dedicată acestor practici.
Părintele arhimandrit Arsenie: Cine a dedicat-o?
Şi unii dintre ai noştri.
Părintele arhimandrit Arsenie: Mie îmi pare bine, că nici n-am ştiut!
Nu este duhul adevărului în rugăciunile acestea?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu este duhul adevărului. Şi de ce să fac lucrul acesta? Asta-i demonstraţie, eu i-am spus sport aici sau cum i-am spus…
Gimnastică…
Părintele arhimandrit Arsenie: Gimnastică, da. Şi de ce să fac lucrul acesta? Chiar rugăciunea – nu este voie să zici program de rugăciune – este suflare şi răsuflare, aşa cum ne-a spus Hristos.
Se strîng episcopi, preoţi credincioşi şi participă la astfel de slujbe, zise adesea şi „ecumenice”.
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu au nici o scuză.
Acuma sunt tot felul de vecernii împreună etc.
Părintele arhimandrit Arsenie: Lăsăm la o parte; e un moment istoric, politic şi gata. Nu stau, nu sunt liniştiţi pentru că nu sunt în Adevăr. Şi vor să te niveleze pentru că ei nu schimbă nimic. Noi suntem foarte bucuroşi să fim uniţi, dar în Adevăr; să poftească aici, la noi, fără condiţii. Mergem la tîrg împreună, ne sfătuim împreună, am băut cafeaua împreună sau ceaiul şi totuşi unul se ia şi unul se lasă – care sunt două la moară cu acelaşi interes – una pe norii cerului şi una la judecată; „unul se ia şi unul se lasă” dacă n-ai trăit în Adevăr. Nu-i nimic de glumă, dragul meu. Şi tot argumentul acesta rămîne pînă la urmă: sunt gata să mor.
Ei spun că este o lucrare a Duhului Sfînt rugăciunea asta împreună.
Părintele arhimandrit Arsenie: Ei nu vor rugăciune împreună, ei vor să fim una. Rugăciunea împreună pentru ei înseamnă că ne-am unit.
Asta-i uşor, nu-i important. Important este de ce nu suntem împreună. Nu ne-am rugat împreună? Vorbim despre cei care trăiesc în Adevăr; dacă suntem ortodocşi ne rugăm împreună, e frumos.
Dar de ce tot ţii să te rogi cu mine împreună şi din punct de vedere al practicii tu nu eşti? Cum te-nchini? Ce liturghie ai? Nu mai ai proscomidie, n-ai nimic. Va să zică toate cele pe care le-au făcut aceşti titani: Vasile cel Mare, Apostolul Iacov şi Ioan Gură de Aur; poţi să treci peste ei? N-au proscomidie; cum să intrăm în Liturghie ca într-un fel de piesă de teatru, nu?
***
Ce fel de oameni?
Părintele arhimandrit Arsenie: Care au fost plătiţi sau care vor fi plătiţi.
Plătiţi să ce?
Părintele arhimandrit Arsenie: De a face gustul celor ce nu susţin Adevărul dogmatic, de credinţă, că ăia-s oameni de cultură, noi – zic ei – suntem nişte proşti. Vezi de treabă; ia uite, ce fericit sunt că sunt astfel de „prost”.
***
Un motiv al lor este următorul: ei zic că cei care nu se roagă împreună nu au dragoste.
Părintele arhimandrit Arsenie: Părinte dragă, adică, dacă nu furi cu mine, n-ai dragoste? Vezi de treabă! Esti chior? Sunt. Eşti hoţ? Sunt. Eşti curvar? Sunt. Eşti eretic? NU! Aici nu mai merge. Nu mai putem fi împreună cînd e vorba de Adevăr. Adică, ba mai mult, ne spun că suntem reduşi; poţi să spui orice. De unde ştie fiul teslarului atîta carte? Mi-a spus o doamnă profesoară, trăitoare: „nu-i aşa, părinte, că Hristos a fost prin India?”
Doamnă, zic eu, dumneata ştii că Hristos era Dumnezeu, că i-a făcut şi pe indieni? Era Dumnezeu, dar şi-a motivat învăţătura; e singura cale, nu e alta. De aceia zic: crede cu orice chip şi te convingi pe drum de ce crezi.
Nu înseamnă că n-avem dragoste dacă-i refuzăm?
Părintele arhimandrit Arsenie: Păi, dragostea o măsurăm cu tovărăşia la hoţie? Dragostea se bucură numai de Adevăr. Ce zici de lucrul acesta! Eu nu-l urăsc, dar nu-l accept.
Noi, ortodocşii, întinerim lumea pămîntului prin slujbele pe care le facem. De ce să facem rugăciune? Nu vezi că e un interes; după sute de ani.
Şi interesul?
Părintele arhimandrit Arsenie: Interesul este al lor. Noi suntem deja împliniţi – în Adevăr.
De ce doreşte, psihologic vorbind, cineva care-i lîngă tine, cunoscut – nu-i convine că tu ai o viaţă de trăire motivată, creştină să zicem – să te niveleze?
Pentru că el îşi motivează slăbiciunile şi vrea să te niveleze ca să fie liniştit în păcatele lui şi în practica lui; nu suferă ca tu să fii mai înalt.
Ia uite! Tăbară pe tine. Fanaticului nu-i pasă nicicînd de adevăr.
Întotdeauna Adevărul este atacat; dacă nu era Adevărul, nici filosofiile care l-au atacat nu existau, nici filosofiile care comparau lucruri frumoase nu existau. Tot în funcţie de Adevăr e tot războiul care se dă.
Într-un îndemn la rugăciunile acestea comune, despre care am discutat, se zice aşa: „avem aceeaşi învăţătură, dar această învăţătură este interpretată diferit şi nu putem să interpretăm cuvintele lui Dumnezeu decît prin rugăciune” – într-un îndemn la rugăciunile acestea comune.
Ce recomandaţi teologilor în învăţarea, interpretarea învăţăturii creştine?
La nivel teologic, al institutelor teologice este la modă chestia asta cu împăcările, cu ecumenismul.
Părintele arhimandrit Arsenie: Astea sunt discutate, şi treaba lor dacă păstrează un amestec de idei, şi este foarte trist că autoritatea dogmatică a universităţii nu precizează cu sabia în mînă adevărul – sabia duhului.
Mai întîi de toate, nici nu-mi vine să cred că se învaţă altfel în universităţi; că e prea adevăr, prea trasor Adevărul de credinţă.
Biserica e numai una, şi gata. Cum, de ce să nu spun Biserică Ortodoxă? N-am schimbat nimic deci, am spus de atîtea ori fără să fac figură de stil, Hristos e ortodox pentru că facem exact ce a spus El.
Numai Biserica Ortodoxă explică adevărat învăţătura Mîntuitorului Hristos.
Ce îndemnaţi pe teologi să citească?
Părintele arhimandrit Arsenie: Să citească ce spune Biserica Ortodoxă; e consemnată învăţătura. Chiril al Alexandriei cu o serie întreagă de lucruri; să pună mîna pe învăţătura acestor mari titani: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Teologul mai corect, că de Nazianz a fost şi tatăl său – a fost un mare trăitor, dar nu a fost într-o formă eroică şi să aducă noutăţi ca fiul său Grigorie Teologul; a prezidat Sinodul al II-lea Ecumenic care privea Duhul Sfînt. Mîntuitorul spune: „cine se va boteza în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh”.
Sfîntul Duh era deja de Mîntuitorul confirmat: „de la Tatăl purcede”; gata, nu mai interpretezi tu. „Voi trimite”, pentru că Mîntuitorul era cunoscut ca Dumnezeu, de apostoli şi de asta zice „şi Voi trimite”, dar nu că-I de la Mine. „Care de la Tatăl purcede” – a precizat, adică suntem Una – Sfînta Treime. Aceasta a motivat şi forma Sfintei Cruci.
Adevărul nu se poate interpreta; dacă-l inter-pretăm mereu, vine altul şi spune că are dreptate, pentru că vine cu o logică oarecare. Adevărul-Hristos nu poate fi interpretat, chiar dacă trebuie să mori pentru El, chiar dacă te jertfeşti; dacă nu eşti în stare să faci lucrul acesta zici ca ăla. Cu Adevărul nu-i voie să faci asta; au hotărât Sfinţii Părinţi cu Duhul Sfînt ce-a fost; Adevărul a fost definitiv interpretat de Sfinţii Părinţi la Sinoade.
Să citească orice; să citească şi de Mahomed dacă e necesar, că e bine să ştie ca să poată să-i combată.
O altă practică este înfrăţirea parohiilor; logica este următoarea: dacă Biserica Ortodoxă este soră cu marea Biserică a Apusului, atunci parohiile se înfrăţesc.
Părintele arhimandrit Arsenie: Dar nu e soră!Aau fost mulţi catolici de bună credinţă, preoţi chiar şi, cînd au văzut toată slujba ortodoxă, s-au bucurat foarte mult, şi au vrut să schimbe şi la ei, şi i-a mazilit.
Nu-i un motiv obiectiv, un motiv întemeiat să ne împăcăm că a zis un copil. Copilul a avut vîrsta lui de înţelegere, o fi fost o fire sentimentală, i s-a dat atenţie; pentru că, dacă te duci într-un magazin şi vînzătoarea sau vînzătorul te ia de mînă şi te duce şi-ţi arată nu ştiu ce, te simţi flatat şi nu-ţi vine să pleci fără să cumperi ceva. E, aia-i altceva.
Eşti mai slab şi este o lege: cine este tare să stăpînească. Nu dragă, stăpîneşte Adevărul. Nu contează că mor eu.
Ştii ce i-a spus unul, cînd l-a condamnat la moarte, împăratului, acolo în arenă? „Împărate, mă omori, dar nu poţi să-mi faci nimic.”
Ştii ce-a spus unul lui Napoleon, cînd a omorît un demnitar? „Sire, mai mult decît o crimă, aţi comis o nedreptate.”
Adică nu e în funcţie de ce faci tu cu mine, e în funcţie de ce faci tu după asta şi de ce ai făcut asta. E în funcţie de Adevăr orice mişcare, orice suflare şi răsuflare; nu ne jucăm cu asta. De ce nu vrem să înţelegem că aceasta înseamnă o trăire liniştitoare!
Nu-i vorba de mult. Non multa sed multum. Adică, de a sufla în adevăr cu Dumnezeu – tu eşti, Doamne.
SINGUR ORTODOXIA CUVÎNTUL V
Sfinţia voastră, revenirea la Biserica Ortodoxă, în timp, s-a făcut prin Botez, prin Mirungere sau prin Pocăinţă – în funcţie de greşeli şi de timpul despărţirii. Întrebarea este următoarea: revenirea la Biserică are un caracter sfinţitor, adică nu prin învăţături, că şi-au dat seama de greşeli sau învăţături teologice?
Părintele arhimandrit Arsenie: Revenirea la Biserică nu se poate face decît cu lepădarea de învăţătura papistă; catolicii trebuie să se primească la Biserică după cum scrie în însemnările din Molitfelnicele autentice (a se vedea Molitvelnicul bogat tipărit la Mănăstirea Neamţu, la anul 1843), după cum arată atîţia Părinţi (amintim pe Sfîntul Paisie de la Neamţ, pe Sfîntul Nicodim Aghioritul), şi după cum bine scrie şi în Pidalion (a se vedea însemnările şi subînsemnările la canonul 46 Apostolic, în Pidalionul tipărit la Mănăstirea Neamţu, la anul 1844), lucru valabil şi pentru protestanţi, neoprotestanţi, anglicani sau alţii.
Monofizitismul a fost condamnat la 451 la Sinodul IV Ecumenic la Calcedon, iar monotelismul la 680 la Sinodul VI Ecumenic la Constantinopole.
Monofiziţii sunt unii mai radicali, alţii mai moderaţi; sunt şi ei de mai multe feluri.
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu ne interesează; şi creştinii unii sunt mai trăitori, alţii mai slabi – dar sunt creştini.
Nu este vorba de cum trăieşti, ci ce trăieşti. Nu facem anchetă care este mai bun şi care este mai rău; ca să fii bun trebuie să fii în dogmele creştine şi în practica creştin-ortodoxă.
Dogmă înseamnă adevăr de credinţă revelat, cuprins în Scriptură şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Biserică.
Sfinţia voastră, datorită tendinţelor ecumeniste, slujbele de venire a eterodocşilor la Biserică nu mai sunt tipărite în cărţile de cult, în Molitfelnice.
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu contează; vorbim de Molitfelnicele mai vechi, autentice, unde se precizează aducerea la Ortodoxie.
Ar trebui să se includă şi în Molitfelnicele noi aceste slujbe?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nici nu se pune problema. Ce mai discutăm – acestea sunt tendenţioase.
Eu am şi un Molitfelnic care nu este chiar nou şi acolo, în loc de lepădări şi de venirea la Ortodoxie, s-a pus un acatist. E posibil aşa ceva?! Vremea a schimbat lucrurile de la sine? Dacă este vorba, şi mai multe lucruri schimbate vei vedea! – nu numai atît. Să se păstreze molitfelnicele vechi; n-avem voie să schimbăm cum vrem noi.
Sfinţia voastră, de ce este nevoie să se facă Taina Botezului, Mirungerii, Pocăinţei cînd se revine la Biserică?
Părintele arhimandrit Arsenie: Pentru că respectivii au intrat într-o rătăcire faţă de adevărul mîntuitor. Această mare Taină este venirea Sfîntului Duh, luminarea inimii lor, luminarea poziţiei lor.
Sfinţia voastră, în cadrul revenirii la Bi­se­ri­că se poate face aceasta fără Taina Bo­te­zu­lui, Mirungerii, Pocăinţei, după caz?
Părintele arhimandrit Arsenie: Dacă vor să vină la Ortodoxie, nu se poate face decît prin Taina Botezului, Mirungerii sau a Pocăinţei.
Dar dacă nu se vrea să se treacă prin această taină? Vă întreb pentru că aceasta este tendinţa actuală.
Părintele arhimandrit Arsenie: Rămîn aşa cum sunt, în erezia lor, în credinţa lor.
Nu se poate trece peste acest pas?
Părintele arhimandrit Arsenie: Este singurul mod prin care poţi să-l aduci. Altă situaţie nu există; unde, la o întîlnire tendenţioasă?!
Sfinţia voastră, vedeţi foarte simplu unirea Bisericilor (revenirea la Ortodoxie): prin lepădare de erezii, Botez, Mirungere.
Părintele arhimandrit Arsenie: Este simplu, dar are toată adîncimea, şi toată înălţimea. Este mântuirea în joc. Ce simplă… Este simplu dacă vrei, dar este foarte complicat un simplu ca acesta; vorba lui Dostoievski: e complicat un om simplu. Biserica Ortodoxă s-a pregătit să ajute toată lumea pămîntului să se mîntuiască, să fie pe linia dorinţei divine.
Ne împăcăm acuma într-o înţelegere aşa, să fim şi noi apuseni, să fim moderni?! Ce ne-a dat Apusul?!
Adică întoarcerea la Ortodoxie are un caracter sfinţitor.
Părintele arhimandrit Arsenie: Da, prin revenire, prin taina propriu-zisă. Are un caracter de taină, de împlinire.
Adică nu de învăţătură?
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu poţi să faci un gest dacă el nu revine la învăţătura pe care a pierdut-o.
Cine vine mărturiseşte Adevărul; chiar pentru asta îi pui întrebarea: te lepezi de patimi – mă lepăd, te lepezi de… -mă lepăd… Să se lepede de învăţătura trecută şi să intre în învăţătura ortodoxă.
Să fim fericiţi că suntem ortodocşi. Am zis lucrul acesta singur, în pădure: „Doamne, îţi mulţumesc Doamne că m-ai născut ortodox”. Şi mi-a dat putinţa să mă conving de valabilitatea acestei trăiri.
Sute de ani. O zi, două, trei, patru, cinci, zece şi 365 fac un an. Dar sute de ani? Şi am trăit aceste lucruri împreună. Sfîntul Martin este mucenic la Sinodul VI Ecumenic cu problema monotelistă; a fost contemporan cu Maxim Mărturisitorul. Este un papă martir pentru Adevăr şi toate aceste lucruri sunt anulate acum. Pentru ce? Pentru un fes roşu pus deasupra capului?
De exemplu stiliştii; ei cum revin la Ortodoxie? Prin mirungere?
Părintele arhimandrit Arsenie: Stiliştii nu.
Dar cum? Se primesc prin pocăinţă?
Părintele arhimandrit Arsenie: E vorba de calendar; calendarul este o măsurătoare.
Deci ei vin aşa, pur şi simplu?
Părintele arhimandrit Arsenie: Pur şi simplu să revină, numai că ei s-au complicat acuma – ca să-i primeşti; pentru că te botează încă o dată dacă eşti botezat, şi dacă eşti cununat te cunună încă o dată.
Botezul repetat, îţi dai seama ce mare greşeală; şi au căzut în erezie. Nu pentru calendar, ci pentru că repetă botezul.
Din cauza calendarului au dat în…
Părintele arhimandrit Arsenie: Păi sigur, dacă n-asculţi. Cine n-ascultă intră în păgînătate: „şi, dacă nu te ascultă, să-ţi fie ca un păgîn şi vameş”; deci păgînătatea.
Sfinţia voastră, nu prea s-au republicat hotărîrile sinodale.
Părintele arhimandrit Arsenie: S-au publicat; citim Pidalionul. Ce nu s-a publicat?
Nu s-au retipărit.
Părintele arhimandrit Arsenie: Nu s-au retipărit, da. Ştiu lucrul acesta şi am învinuit chiar – vorbeam cu patriarhul Iustinian. Eu predam istorie la un seminar în Neamţ, seminar monahal, şi umblam în cărţile lui Iorga să caut nişte adevăruri istorice; ce putea să-mi dea Iorga?Eram disperat. Pînă cînd, printr-un preot îndrăzneţ, am găsit o carte care era pierdută; am dat de ea pentru că m-a ajutat Dumnezeu, că aveam mare nevoie de Pidalion. Sunt exact toate canoanele Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale, ale Sfinţilor Părinţi.
S-au tipărit aceste cărţi. Nu putea să nu se tipărească canoanele Sfinţilor Părinţi. S-au tipărit şi fracţionat: separat ale Sfinţilor Părinţi, ale Sinoadele Ecumenice. Eu am avut toate ediţiile – 7 erau, dar mi le-au luat studenţii; dar Pidalionul îl am.
Am avut şi Pidalionul mare, în chirilică, pe care l-a tipărit Veniamin Costache. L-am scăpat de la foc, că îl ardeau comuniştii. Era chiar Pidalionul lui Iosif Naniescu, fost mitropolit la Iaşi, legat în aur pe margine. Are însemnări şi subînsemnări de pagini întregi; este un pidalion mare, gros, foarte important. O cultură întreagă e acolo.
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #116  
Old 12-24-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Sf. Arsenie Boca- Viitorul Romaniei




__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #117  
Old 12-26-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default

VIDEO: Parintele Justin colindat de maicile de la Petru Voda (Manastirea Paltin)


__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #119  
Old 12-29-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Nu ne vom şterge păcatele până când nu vom trece printr-un val aspru de suferinţă





interviu realizat de Monahia Fotini, 20 decembrie 2010.


Sărut mâna, Părinte! Iată ca a mai binevoit bunul Dumnezeu să ne apropiem de un nou Crăciun cu pace. Voiam să vă întreb care este diferenţa între sărbătoarea Naşterii Domnului, aşa cum se prăznuia pe vremea sfinţiei voastre şi modul în care este azi sărbătorită. Nouă ni se pare că timpul parcă sa îngustat şi trece foarte repede de parcă nu mai avem vreme să ne bucurăm de o sărbătoare. Acum ajungem Crăciunul şi parcă mai ieri începusem Postul. Aşa era şi pe vremea sfinţiei voastre? Aşa o resimţiţi şi acum?
Sigur că este o diferenţă. Era cu totul altfel bucuria unei astfel de sărbători trăite la nivel general. Pentru că aceste sărbători se desfăşurau în toată simplitatea lor, în adevăratul lor rost şi făgaş. Era într-adevăr o bucurie înnăscută în creştinul nostru ortodox. Plecau băieţii să împodobească steaua, se luau câte doi-trei şi umblau din casă-n casă până pe la Bobotează. Fiecare casă, aşa cum primeai icoana părintelui care venea cu Ajunul, tot aşa de solemn erau primiţi şi copiii, mai mici sau mai mari, care veneau cu uratul să vestească Naşterea Domnului. Pentru creştin era o mare binecuvântare să le intre pragul colindători şi o simţeam cu toţii ca pe o mare uşurare sufletească. Masa săracă, bogată cum era, dar se simţea cum fiecare om forma o peşteră a Naşterii. Acum, de pildă, frumuseţile acestea de la televiziune, de la radiouri, de la toate aceste mijloace de comunicare sunt foarte bune şi folositoare în acelaşi timp, dar îi ia omului tocmai ce este mai important: curiozitatea de a trăi.
Merg de pildă oamenii la Sfintele Locuri, pleacă înainte cu 2 săptămâni, cu o săptămână să se închine la peştera Mântuitorului din Betleem, se duc în Nazaret, apoi la Iordan, să vadă cu ochii lor apa Iordanului care se întoarce înapoi. Apoi toată lumea aceasta care se nevoieşte până într-acolo dovedeşte că la Betleem există mai mult decât o simplă peşteră; dovedeşte prezența harului dumnezeiesc. Nu e musai să mergi la Ierusalim ca să Îl simţi pe Domnul în inima ta; prezenţa şi trăirea unuia care nu merge este mai aproape de Ierusalimul ceresc decât a celui care s-a dus la Ierusalim şi după ce s-a întors, la câteva zile, a uitat, a intrat în normal şi iar ar dori să se mai ducă. Pentru că nu este o continuitate în trăire şi nu este o viaţă întreţinută permanent în numele Domnului. Se stinge repede. Acum, de pildă, noi aşteptăm Naşterea Domnului, dar parcă mai alaltăieri a fost începutul postului. Aceasta se întâmplă din motivul că Dumnezeu a dat timpurile să meargă mai repede, după greutăţile pe care le trăim. Pe câtă vreme, când omul era în continuitatea lui, simplu, modest în toate pregătirile – nu erau atâtea cheltuieli şi enormităţi, şi trăirea şi timpul parcă erau altfel. Li s-a dat drumul industriaşilor să facă o sumedenie de jucării sub imaginea Moşului Crăciun. Dar Moş Crăciun n-are nicio legătură cu ceea ce se comercializează. Acestea ne distrag atenţia spre cele exterioare. Pe când omul nostru, când mergea la biserică, stătea acolo până la terminarea slujbei; de-acolo pleca în liniştea lui înspre casă, fără să vorbească unul cu altul şi aşa se depărtau cu gândul rugăciunii şi a sfintei rânduieli din biserică. Când intrai înainte în casa lui, făceai mai întâi două-trei închinăciuni, apoi spuneai un Cuvine-se cu adevărat… şi iată de ce-am venit la d-voastră. Îşi spunea omul ce avea de zis, mai făcea o rugăciune, iarăşi un Cuvine-se cu adevărat… şi pleca acasă. Ei bine, astăzi dacă intrăm la vecinul, nu se mai vorbeşte de rugăciune, rugăciunea păcii: Pacea peste casa aceasta a d-voastră! Acum intră direct cu aparat de fotografiat, cu aparat de înregistrare, şi toate aceste lucruri îl scot pe om din făgaşul lui normal. Iată că şi tehnica este folositoare, pentru că eu, stând acuma mai mult într-un scaun decât să mişc într-o parte sau alta, stau aici şi dau drumul la un aparat şi ascult liturghia din biserică. Este şi asta o treabă bună cumva, dar nu e definitivă pentru că e o treabă nesfârşită, pentru că nu coboară acolo, în cameră la mine, harul lui Dumnezeu; coboară acolo unde e sfânta masă, unde stă preotul care binecuvântează, şi poporul care participă cu evlavie. Şi când ieşeau creştinii din biserică, la Naşterea Domnului, cum era obiceiul altădată, se salutau – Hristos S-a născut!, salutul acesta ca la Învierea Domnului (Hristos a Înviat!). Aşa se salutau până la Bobotează.
Acestea se mai păstrează şi acum pe la sate. Dar la oraşe de ce e aşa mare diferenţa? Nu se păstrează mai nicio tradiţie, nicio datină.
Păi ţăranul nostru s-a dus să lucreze la oraş, a stat o lună de zile, două acolo, mai lucrează sau nu lucrează ceva, dar el vine schimbat acasă, că nu mai este simplu cum era… Apăi nu-i totuna să sărbătoreşti obiceiurile de Crăciun într-un mare oraş european faţă de cineva care l-a sărbătorit într-o celulă din Aiud sau din Gherla, să vezi cum e să petreci o zi de celulă; să vezi cum e îngheţat tot peretele, cum luceşte de parcă ar fi pictat cu nişte fire de sticlă … Cel care trecea la Domnul era pentru noi un om viu, trecut dincolo şi care se roagă pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Era o bucurie parcă, aşa cum era şi în vremurile primare ale Creştinismului. Noi nu aveam comoară acolo decât credinţa în Dumnezeu. Singura noastră comoară acolo era să ai o mină de creion, o dăltiţă unde să sapi o cruciuliţă cu imaginea Maicii Domnului sau a Mântuitorului şi să o dăruieşti altui deţinut. În peştera noastră din temniţă, ca şi în peştera Mântuitorului, era o trăire permanentă. Câtă diferenţă este între ieslea unde Se naşte Hristos şi ieslea noastră de azi, sau ieslea bunicilor noştri! Câtă diferenţă este între peştera unui sărac şi a unui bogat azi, într-o zi de Crăciun sau de Înviere! De aceea nu e bine să ne comparăm cu cei care sunt mai bogaţi şi au condiţii mai bune de trai. Trebuie să trăim expresia omului sărac ce stă în nevoinţă. Înainte de a dobândi o masă bogată de Crăciun, trebuie să dobândim o inimă curată, un suflet blând şi iertător, să ştim să primim greutăţile şi persecuţiile vieţii noastre de zi cu zi. Creştinismul nu s-a născut în Televiziune, în staţiuni şi hoteluri de lux, cum se duc oamenii de azi de sărbători, de ajung prin Sudul Asiei. Până şi omul ţăran simplu, săracul, a luat obiceiul ca de acum să nu mai facă Crăciunul la el acasă, în România, se duce să facă numaidecât în Grecia sau cine ştie pe unde. Dar dacă-i moda acum să mergi în Grecia, … la mare, iaca se duce şi ţăranul nostru. Bietul om vrea şi el să se ridice din sărăcia asta a lui, cum şi noi dorim să vedem Ierusalimul, Sfântul Munte. Dar atât acolo cât şi aici, sunt aceleaşi trăiri frumoase, numai dacă ştim să le împodobim noi prin viaţa noastră spirituală. Viaţa spirituală a românului nu este mai prejos decât a grecului, a bulgarului, a rusului, pentru că nici ei nu mai au tradiţia şi cultura pe care au avut-o odată.
Dar poate că din pricina deznădejdii oamenii încearcă să mai uite de necazurile lor prin aceste surogate duhovniceşti…
Lumea se află într-adevăr într-o lipsă spirituală, pe lângă lipsurile acestea materiale care ne ameţesc pe noi, cu toate că în realitate la noi, la români nu este nicio lipsă. Pentru români este uşor de trecut prin această criză, pentru că poporul român a fost şi va rămâne întro criză permanentă. Noi acum, de pildă, ne-am propus să trimitem la Ierusalim vreo 20 de copilaşi pe care-i îngrijim noi aici din mila Domnului. Sigur că este un efort pentru mănăstire, dar pentru ei a fost aşa o bucurie de parcă s-a pogorât cerul pe pământ. Creştinismul este foarte legat de centrul acesta de mântuire a omului – Ierusalimul. Pentru că de ce se duc creştinii la Ierusalim? Ca să se simtă ei mai aproape de Dumnezeu. Acolo şi pământul pe care calci este sfânt, nu numai mormântul Domnului. Însă să ştiţi că Sf. Mormânt nu este numai acolo la Ierusalim, ci întreg pământul este un mormânt al Domnului. Dar e nevoie ca să trăim noi această realitate, ca să o putem împărtăşi şi celuilalt.
Din păcate occidentalii nu prea preţuiesc românii şi ne consideră o specie de ţigani, un popor necivilizat, care nu este bun decât numai de cerşit.
A ajuns românul nostru acum de batjocura Occidentului, cerşetor în toată lumea, dar acesta nu este decât un plan satanic care caută să compromită un popor ortodox ca românii. Orice străin care ar trece pe la noi în timpul unei sărbători creştine, dacă intră să stea într-o biserică o oră sau jumătate de oră îşi va da seama ce înseamnă ortodoxia românească şi ce este românul. Nicio altă ţară nu se poate compara cu suferinţa martiriului neamului românesc, prin numărul mare de martiri, de mărturisitori pe care l-a dat şi prin viaţa creştină pe care a dus-o fiecare deţinut în puşcărie, că nu mai încăpeau închisorile, celulele, podurile şi beciurile Securităţii. Ce putem să spunem de o naţie ce nu s-a făcut vrednică de o astfel de suferinţă? Se poate ea compara cu una suferindă? România nu e valoroasă prin aurul şi alte bogăţii materiale, aşa cum se laudă occidentalii, pentru ca astea pier degrabă, ci prin jertfa şi valoarea ei spirituală. Acum mai nou vin cu invenţia aceasta cum că tineretul nostru nu a murit pentru un ideal creştin, ci pentru idealuri şi scopuri politice.
Ce părere aveţi însă de faptul că tinerii români nu recunosc aceste bogăţii ale ţării şi îşi doresc mai mult să aibă o ţară ca afară decât să se întoarcă la tradiţiile lor?
Bine ar fi ca acest tineret să îşi pună întrebarea de ce am ajuns aşa, noi, românii? Oare nu din cauza tot a Occidentului care ne-a supt toată avuţia ţării şi au făcut tot cât le-a stat în putinţă să ne sărăcească? Dacă ar fi aflat acest răspuns, nu ar mai fi alergat să îmbrăţişeze degrabă Occidentul, ci ar fi căutat să stea de strajă aici în hotarele noastre. Noi, românii, am fost tot timpul un piept şi spadă puternică de apărare a Occidentului de-a lungul istoriei. Carpaţii aceştia au fost ziduri de fier ce au pus stavilă tuturor celor ce doreau să cotropească Europa. Dar Occidentul a ştiut mai degrabă să profite de pe urma noastră şi niciodată nu ne-au fost recunoscători, iar acum se întreabă ironic oare de ce a ajuns românul să cerşească? Mai e şi vina conducătorilor noştri şi partidelor româneşti care s-au mâncat între ele şi s-au înghesuit care mai de care să trădeze mai repede şi să primească susţinere din partea marilor puteri. Dar toată această situaţie şi obişnuinţă în a trăda nu a făcut decât să slăbească rezistenţa şi bogăţia ţării. Da, noi am ajuns cerşetorii Europei, pentru că noi toată sărăcia noastră am pus-o în slujba Europei Occidentale, care acum trăieşte pe jertfa noastră. Dar rolul nostru foarte greu va fi valorificat de lumea aceasta a Occidentului care nu trăieşte şi nu poate să ajungă la gradul românului de jertfire. Îi invităm pe fraţii noştri occidentali să participe la sărbătorile acestea frumoase ale ţării noastre, aşa cum frumos vestesc tradiţiile populare Naşterea lui Hristos, poate mai frumos ca oricare popor, de la cel mai bătrân pană la cel mai mic prunc al lui, care gângureşte în braţele mamei, mărturisind parcă şi el Naşterea Domnului. Naşterea Domnului este un dar, o bucurie, dar totodată şi o cruce, pentru că Hristos se naşte în peştera din Betleem, spre a se răstigni pe Golgota, ca să ia asupra Sa păcatele întregii omeniri. Nu se poate vorbi de răstignire, de înviere, dacă nu plecăm de la naştere. Apoi putem admira frumuseţea unei familii sfinte, a lui Iosif şi Mariei, ca un model de vieţuire creştină. Această sărbătoare ne mai trimite cu gândul la strămoşii noştri prin care avem prilejul să schimbăm un cuvânt de întâlnire, printr-o pomenire în biserică şi la mormintele lor. Şi eu mă gândesc că acolo sus mă vor întreba toţi colegii mei de detenţie: Ce am făcut eu pentru ei? Şi ce bucurie poate fi mai mare decât să mă duc să aprind o lumânare, pentru fiecare acolo şi să mă rog să lumineze căldura acestei lumi vremelnice de aici cu veşnicia lor de dincolo.
Dar poate că şi noi avem o vină pentru modul în care ne percep statele occidentale, pentru că massmedia românească şi televiziunile nu prezintă decât viaţa de jos a poporului, imaginile cele mai josnice şi nedemne de neamul nostru…
Desigur, şi aceşti ziarişti şi comentatori de televiziune majoritatea sunt puşi şi plătiţi tot de ei. Nu trebuie să ne mai intoxicăm cu televizorul, să nu le mai dăm nicio atenţie, pentru că şi aceştia tot pe spinarea noastră trăiesc.
Din păcate v-au acuzat unii că sfinţia voastră monopolizaţi subiectul martirajului din temniţele comuniste din România, fără a acorda şi altora dreptul de a vorbi în numele acestor martiri. Ce aţi vrut să spuneţi şi care este de fapt mesajul sfinţiei voastre?
Din neştiinţă sau din rea credinţă, aceste persoane mi-au înţeles greşit mesajul. Ca să mă fac mai înţeles vă dau un exemplu. Iată, de pildă, eu vreau să mă apuc să realizez o sculptură sau o icoană, un obiect de artă, ca să pot atrage lumea. Sigur că dacă eu nu mă pricep în lucrarea aceasta, ea nu va avea acelaşi rezultat ca a unuia care are 25 de ani de pictură sau de sculptură în spate. Bineînţeles că lumea va aprecia lucrarea artistului şi nu a mea, care de-abia ţin dalta în mână. Ei, cam aşa se întâmplă şi cu martirajul. Ca să poţi vorbi despre martirii unui neam, trebuie să fii tare pregătit în suferinţă, ca omul care te ascultă să te recunoască. El va gusta din învăţătura ta şi bineînţeles că pâinea clădită în lacrimi şi suferinţă îi va părea mai gustoasă decât cea a negustorilor de azi. Bineînţeles că e greu, mai ales când te afli la începutul drumului Crucii. Şi eu, când am intrat pe drumul acestei cruci, am fost descumpănit la început şi neîncrezător în biruinţa asupra suferinţei. Când am intrat prima dată în celula din Aiud, primul simţământ a fost că celula va fi mormântul meu. Dar lucrurile nu s-au întâmplat aşa deloc. Aici am găsit tineri care erau condamnaţi de Antonescu din ’40 – ’41, deci care aveau deja câţiva ani buni de închisoare. Atâta caracter şi atâta tărie sufletească am putut găsi la aceşti tineri, încât pentru mine celula a devenit mormânt al învierii, al strălucirii harului dumnezeiesc. Bineînţeles că se simte nevoia şi unui studiu academic asupra martirajului tineretului din vremea regimului comunist. Aceasta nu supără deloc, pe mine chiar mă bucură. Trebuie să preţuim darul vorbirii cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe cineva, pentru că acesta va şti să prezinte mai înalt şi mai cu măiestrie nevoinţele martirilor. Dar nu stilul academic scrie istoria, ci suferinţa şi pătimirea. Şi în niciun caz amestecul cu diferite cluburi masonice, care strică cinstea şi onoarea martirajului. E bine să-L slăvim pe Dumnezeu şi la un pahar de vin, dar mai de cinste să-L slăvim prin suferinţă. Numai cel ce ştie să picteze poate să împlinească emoţiile unui artist. Dar şi un pictor care vrea să picteze o icoană cu adevărat nu o poate picta oricum, în orice duh şi în orice stare. Mă uitam şi la Mănăstirea Durău, pe vremea mea, cum se picta biserica de către Tonitza. Cu post şi rugăciune. Nu exista să lucreze la chipuri cu stomacul plin. Şi într-adevăr se simte o mare diferenţă între o icoană pictată cu post şi rugăciune şi una pictată cu pântecele îmbuibat şi afumată cu ţigara – iarba diavolului. Aşa se întâmplă în orice lucrare a noastră. Dacă lucrăm cu lacrimi şi cu osteneală, harul lui Dumnezeu se întipăreşte în acea lucrare.
Credeţi că actuala criză apropie lumea mai mult de Biserică, de Dumnezeu?
Românul a învăţat că din această criză nu vom putea scăpa niciodată decât ridicând mâinile la cer şi plecând genunchii noştri la pământ. Şi cu cât putem ţine noi mâinile mai mult la înălţime cu atât Dumnezeu va veni cu mila Sa peste noi. Românul nostru este obişnuit cu viaţa aspră, este obişnuit să urce iarna culmile munţilor. Românul va reuşi, poate alţii nu vor reuşi.
Dar noi nu mai avem bărbăţia pe care o avea generaţia sfinţiei voastre…
Nu avem noi aceeaşi bărbăţie dar harul lui Dumnezeu este acelaşi. Atunci erau mulţi şi buni, acum sunt şi mai puţini dar parcă şi mai buni. Niciodată harul lui Dumnezeu nu lipseşte din viaţa unui popor. Pentru că prezenţa celor de dincolo este cu noi, este aici. Şi la noi, în celule, când murea câte un deţinut, pentru noi era în acelaşi timp şi o întărire, o bucurie, simţeam rugăciunile celui care ajungea la Dumnezeu şi ne dădea tărie.
De ce credeţi că a înmulţit Dumnezeu bolile şi cancerul pe pământ?
Dumnezeu ne pedepseşte prin boli, dar totodată boala este şi singura noastră modalitate prin care ne ispăşim păcatele. A îngăduit Dumnezeu aceste boli grele, cancerul, Sida, chiar şi la prunci. Şi am observat eu, pentru că mulţi bolnavi vin aici să ceară ajutorul, am observat că aceste boli îşi fac loc în familiile care au dus o viaţă mai puţin creştină şi astfel prin suferinţă să se poată întoarce înapoi la Dumnezeu. Mă uitam într-un spital de copii bolnavi de Sida, sărmanii desfiguraţi, mâncaţi de vii. Aceştia pentru mine sunt mucenici care plătesc păcatele părinţilor lor. Pentru mine chinul acestor copilaşi este egal cu chinul nostru din puşcării.
Să se mai ducă creştinii la spitale dacă se introduc cardurile de sănătate cu cip biometric?
Nici vorbă! Ce să facă în spitale? Mai degrabă te îmbolnăveşti în spital; te duci acolo cu o boală şi te întorci cu încă vreo două acasă. Dar eu cred că se vor mai găsi câţiva medici creştini, de bună credinţă, care să ajute şi fără mijlocirea acestor cipuri. Poate că şi medicii sunt chemaţi acum de Dumnezeu la o mărturisire şi Domnul aşteaptă să vadă răspunsul lor. Dacă medicii din România ar protesta împotriva implementării acestui sistem, şi motive sunt – Slava Domnului! – poate că statul nu le-ar mai impune ca obligatorii cetăţeanului nostru. Dar, nu – se tem ca nu cumva să îşi piardă postul. Cât pentru creştini îi sfătuiesc, ca atunci când sunt bolnavi, să cheme preoţii Bisericii, aşa cum ne învaţă Scriptura şi să ceară sănătate prin rugăciunile de la sfântul maslu. Ne-a dat Dumnezeu acest remediu. De ce nu îl folosim?
Credeţi că e bine să se mai împrumute oamenii la bănci?
Mă rog ca să rânduiască Dumnezeu cumva ca românii să îşi achite datoriile la bănci şi să nu mai aibă de a face cu băncile pe viitor, pentru că băncile nu au făcut decât să ne înglodească în noroi mai mult decât să ne ajute. Şi în ziua de azi un împrumut nu e nicidecum recomandat pentru că nu mai avem ce face şi nici pentru cine face. Oricum nu ne vom şterge păcatele până când nu vom trece printr-un val aspru de suferinţă şi prigoană. Şi dacă azi suntem aşa cum suntem, este din cauză că Dumnezeu vrea să ne pregătească neamul ca să se înfăţişeze curat, gata spre Înviere. Acolo nu o să meargă nici bogatul, nici împăratul, nici sluga, nici ostaşul, acolo va merge numai cel ce va purta haina de nuntă a Creştinătăţii. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3:28), care S-a născut în peştera Betleemului. Fie ca Naşterea lui Hristos să ne facă puţin mai buni şi mai iertători şi să ducem lumina stelei Împăratului cerurilor şi celor din întunericul şi din umbra necunoştinţei, şi celor aflaţi în necazuri şi sărăcie, şi celor ce nu au unde să îşi plece capul în această lume obidită de azi. Şi dacă Dumnezeu ne iubeşte, încât pe unicul Său Fiu L-a trimis să Se întrupeze într-o peşteră sărăcăcioasă, ca să ne înalţe pe noi la cer, atunci de ce mai suspinăm? Bucuraţi-vă ca azi Hristos S-a născut spre mântuirea sufletelor noastre!

extras din nr. 14 al revistei ATITUDINI
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #120  
Old 01-01-2011
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,751
Default Sfaturi practice de la SFANTUL VASILE CEL MARE pentru a aduce ROADE VREDNICE DE POCAI


Pentru sarbatoarea imparateasca de astazi, va invitam sa cititi si sa ascultati:
“Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii, Şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea. În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi”(Coloseni 2, 8-12)
- A IERARHULUI:
“Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos. Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim. Şi mai mult vă rog să faceţi aceasta, ca să vă fiu dat înapoi mai curând. Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui testament veşnic, a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, Să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!”(Evrei 13, 17-21)
  • PERICOPELE EVANGHELICE:
“Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece. Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui. Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau. Şi socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni”.(Luca 2, 20-21; 40-52)
A IERARHULUI
“Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor”. (Ioan 10, 9-16)

Extrase din raspunsurile Sfantului Mare Dascal al lumii si Ierarh, Vasile cel Mare, cuprinse in “Regulile mici”:

Intrebarea 10
- Sufletul care s-a ticalosit in multe pacate, cu ce fel de teama si cu ce fel de lacrimi trebuie sa se desparta de pacate, si cu ce nadejde si dispozitie (sufleteasca) trebuie sa se apropie de Dumnezeu?
- Mai intai trebuie sa urasca viata lui dezordonata de mai inainte si insasi amintirea ei s-o deteste si sa-i repugne; caci Scriptura spune: “nedreptatea am urat si m-am scarbit, dar am iubit legea Ta”; apoi trebuie sa invete teama de judecata si pedeapsa vesnica, iar ca timp al lacrimilor sa cunoasca timpul pocaintei, asa cum a invatat David in psalmul sase, facand cunoscuta curatirea pacatelor prin sangele lui Hristos intru marimea milei si a multimii indurarilor lui Dumnezeu. Celui care a zis ca de vor fi pacatele voastre (negre) cum e carmazul, ca zapada le voi albi, si de vor fi rosii ca purpura, ca lana le voi albi”. Atunci luand autoritatea si puterea de a bineplacea lui Dumnezeu, (sufletul) spune: “seara vine cu lacrimi, iar dimineata-i bucurie; ai prefacut plansul meu in bucurie; luat-ai sacul de pe mine si m-ai incins cu veselie, ca sa-ti cante Tie marirea mea“. Si asa apropiindu-se canta lui Dumnezeu, graind: Inalta-Te-voi, Doamne, ca m-ai ridicat si n-ai lasat pe vrajmasii mei sa se bucure impotriva mea“.
Intrebarea 11
- Cum ajunge cineva sa urasca pacatele ?
- Ura impotriva cauzelor unor asemenea (pacate) se naste din consecinta neplacuta si dureroasa (a acestora). Asadar, daca cineva se va incredinta cat de multe si de mari rele produc pacatele, in mod automat, si din launtrul (sufletului), incearca ura fata de acestea, asa cum a aratat (psalmistul) care a spus: “Am urat nedreptatea si m-am scarbit“.
Intrebarea 13
- Daca cel care a pacatuit dupa botez trebuie sa deznadajduiasca pentru mantuirea lui, daca a facut multime de pacate, pana la ce limita a pacatelor trebuie sa nadajduiasca in iubirea de oameni a lui Dumnezeu, prin pocainta?
- Daca este posibil sa numaram multimea indurarilor lui Dumnezeu si sa masuram marimea milelor lui Dumnezeu, (atunci), in comparatie cu multimea si marimea pacatelor sa fie si deznadejdea. Dar daca pacatele noastre, cum este natural, se intampla sa le si masuram, sa le si numaram, in timp ce mila lui Dumnezeu este de nemasurat si indurarile Lui de nenumarat, nu este timp de deznadejde, ci de cunoastere a milei (lui Dumnezeu) si de condamnare a pacatelor, a caror iertare, precum spune Scriptura, este intru sangele lui Hristos. Dar ca nu trebuie sa deznadajduim, aceasta am invatat-o in multe locuri si in multe chipuri, dar mai ales din parabola Domnului nostru Iisus Hristos cea referitoare la fiul care si-a luat de la tatal sau partea de avere si a cheltuit-o in pacate. De cata si de cat de mare sarbatoare s-a facut vrednica pocainta lui, cunoastem din insesi cuvintele Domnului. Iar Dumnezeu vorbeste (in legatura cu aceasta) si prin Isaia: “De vor fi pacatele (negre), cum e carmazul, ca zapada le voi albi si de vor fi rosii ca purpura, ca lana le voi albi“. Aceasta trebuie sa stim ca este adevarat numai daca pocainta se face in modul vrednic de luat in considerare, din dispozitia dispretuitoare a pacatului, precum s-a scris si in Vechiul si in Noul Testament si rodul este vrednic, asa cum s-a spus la intrebarea in legatura cu aceasta.
Intrebarea 20
- Daca cel care a trait in pacate trebuie sa se fereasca sa aiba relatii cu eterodocsii sau chiar sa se si separe de cei care traiesc rau?
- Fiindca Apostolul a spus: “sa va feriti de tot fratele care umbla in neoranduiala si nu dupa predania pe care a primit-o de la noi”, in general este pagubitoare si primejdioasa pentru fiecare om o legatura in orice lucru oprit, si cu gandul si cu cuvantul si cu fapta; dar cei care au trait in pacate trebuie sa fie cu atat mai mult atenti; intai, pentru ca sufletul care s-a obisnuit cu pacatul este inclinat in mod obisnuit mai usor catre acesta, apoi fiindca cei bolnavi cu sufletul au trebuinta de mult mai mare asistenta si grija, cum se intampla desigur cu cei bolnavi cu trupul, cand ingrijirea lor pretinde o asistenta mai amanuntita, ca sa nu fie lipsiti de multe ori chiar si de acelea de care au nevoie cei sanatosi. Dar cat de mare este paguba rezultata din raporturile cu cei pacatosi o infatiseaza insusi Apostolul, referindu-se la un asemenea caz, cand zice: “putin aluat dospeste toata framantatura”.
Asadar, daca este atat de mare paguba care vine de la cei care cad in delicte morale, ce trebuie sa spunem despre cei care invata gresit despre Dumnezeu? Pentru ca pe acestia invatatura gresita nu-i lasa sa fie sanatosi nici in celelalte, fiindca din cauza ei se dedau dintr-odata cu totul patimilor necinstirii, asa cum se arata in multe locuri si chiar in cele spuse in Epistola catre Romani:
si dupa cum nu s-au ingrijit sa aiba pe Dumnezeu in cuget, i-a dat si Dumnezeu in seama mintii lor celei ratacite, ca sa faca ceea ce nu se cade; incat sunt plini de toata nedreptatea, de desfranare, de viclesug, de rautate, de pizma, de ucidere, de certuri, de inselatorie, de naravuri rele; paratori, graitori de rau, uratori de Dumnezeu, batjocoritori, taiosi, mandri, scornitori de rele, neascultatori de parinti, nechibzuiti, calcatori ai conventiilor, neiubitori, de neimpacat, nemilostivi; acestia, cunoscand dreptatea lui Dumnezeu, n-au inteles ca aceia care fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte; dar nu numai ca fac acestea, ci si lauda pe faptuitorii (lor)”.
Intrebarea 21
- De unde (vine) imprastierea si gandurile si cum le vom indrepta?
- Imprastierea provine din nelucrarea mintii, nepreocupandu-se de cele necesare. Iar mintea nu lucreaza si este fara de grija din cauza necredintei in prezenta lui Dumnezeu care cerceteaza inimile si rarunchii. Caci daca ar fi crezut aceasta, in mod sigur ar fi facut ceea ce s-a spus: “Pururea pun pe Domnul inaintea mea; ca, de este la dreapta mea, nu ma voi clatina”. Dar cel care face aceasta si cele asemenea nici nu va indrazni vreodata, nici nu va avea timp sa gandeasca ceva care nu contribuie la zidirea credintei, chiar daca s-ar parea ca este bun, ca si cum (n-ar fi) din cele oprite si care nu plac lui Dumnezeu.
Intrebarea 23
- Pana la cate cuvinte se socoteste vorbire desarta?
- In general orice cuvant care nu contribuie la implinirea nevoii pe care o avem in Domnul este desert. Dar primejdia vorbirii desarte este mult mai mare, pentru ca, chiar daca ceea ce s-a spus este bun, dar nu contribuie la intarirea credintei, cel care a vorbit nu numai ca nu este scutit de primejdie din cauza cuvantului bun, dar si intristeaza pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, fiindca cuvantul n-a fost ziditor. Caci aceasta ne-a invatat cu intelepciune Apostolul, spunand: “Nicio vorba putreda sa nu iasa din gura voastra, ci numai daca este vreunul bun pentru intarirea credintei, ca sa aduca folos ascultatorilor” si a adaugat aceasta: “Si sa nu intristati pe Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, intru Care ati fost pecetluiti”. Dar cat este de mare raul de a intrista pe Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, mai este nevoie sa spun?
Intrebarea 24
- Ce este injuria?
Orice cuvant care este spus cu intentia de a necinsti pe cineva este injurie, chiar daca cuvantul insusi nu pare sa fie injurios. Si aceasta rezulta clar din Evanghelie, care spune despre evrei ca: “l-au ocarat pe el si i-au zis: Tu esti ucenic al Aceluia”.
Intrebarea 25
- Ce este clevetirea?
- Dupa parerea mea, in doua imprejurari se poate spune ceva rau despre cineva: cand este nevoie sa se sfatuiasca cineva cu altii, care sunt iscusiti in asemenea chestiuni, cum ar putea fi indreptat cel care a pacatuit si cand ar fi necesar sa fie salvati unii care din nestiinta pot sa se amestece de multe ori cu unul rau, ca si (cum ar fi) bun; pentru ca Apostolul porunceste sa nu se amestece cineva cu unii ca acestia ca sa nu-si ia cumva lat sufletului sau. Aceasta aflam ca a facut-o insusi Apostolul, prin cele ce scrie lui Timotei, ca “Alexandru faurarul multe rele mi-a facut mie; de el sa te feresti sit u, pentru ca s-a impotrivit foarte mult cuvintelor noastre”. In afara de o asemenea nevoie, cel care spune ceva impotriva cuiva, ca prin aceasta sa-l defaime sau sa-l batjocoreasca, este clevetitor, chiar daca ceea ce spune ar fi adevarat.
Intrebarea 26
- Cel care cleveteste pe frate sau cel care asculta pe clevetitor si il sufera, de ce (pedeapsa) este vrednic?
- Amandoi (sunt vrednici) de afurisire. “Caci pe cel ce cleveteste in ascuns pe aproapele sau, pe acela il voi pierde”, iar in alta parte s-a spus: “sa nu ascultati cu placere pe cel care cleveteste, ca sa nu fii aruncat (afara)”.
Intrebarea 28
- Daca cineva ar raspunde altuia cu glas ridicat si cu cuvinte tari si, cand i s-ar atrage atentia, ar spune ca nu are nimic rau in inima lui, trebuie sa fie crezut?
- Nu toate patimile sufletului sunt evidente la toti, nici chiar la cel care este bolnav, precum nu sunt evidente nici patimile corpului. Deci asa cum se intampla cu corpul, unde specialistii au anumite semne pentru bolile ascunse ale lui, pe care bolnavul nu le poate masca, la fel si cu sufletul; si chiar daca cel care pacatuieste nu-si simte propria boala, trebuie sa aiba incredere in Domnul, Care l-a incredintat si pe el si pe cei dimpreuna cu el, ca omul cel rau din camera cea rea a inimii lui scoate cele rele. Pentru ca omul rau poate cateodata sa spuna un cuvant bun, in mod ipocrit; caci Scriptura spune ca trebuie “sa ganditi cele bune”, nu numai inaintea Domnului, ci si “inaintea oamenilor”.


Legaturi:
***
***


Audio:
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
Reply

Bookmarks

Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search
Display Modes

Posting Rules
NU poti posta thread nou
NU poti raspunde
Nu poti posta atasamente
NU poti edita postarile tale

BB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is On

Forum Jump

Similar Threads
Thread Thread Starter Forum Replies Last Post
Invitaţie pentru toată lumea la ISTELS- inclusiv pentru Relitatea TV... Krokodilul Chichiricios IT & Stiinta 0 04-20-2009 08:02 PM
Sarmale în parc,Boc peste bot și Nuți Udrea pentru toată lumea.... Krokodilul Chichiricios Politică 2 09-10-2008 02:27 PM
Salutare la toata lumea ! FlorinG Altele 14 08-11-2008 12:11 PM
OFF TOPIC PENTRU TOATA LUMEA Andra Politică 43 04-18-2007 05:38 PM



Ora este GMT +2. Ora este acum 05:09 PM.




Powered by vBulletin® Version 3.8.2
Copyright ©2000 - 2014, REALITATEA.NET
REALITATEA.NET, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.
Termeni si conditii