Go Back   Realitatea .NET » FORUM » Discutii Libere - Forum - Realitatea.NET » Bloguri

Bloguri Articole personale, discutii libere

Reply
 
Thread Tools Search this Thread Display Modes
  #1  
Old 09-02-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Har Tios

Observatorul Kogaionului (prof. Timotei Ursu) I



”OBSERVATORUL KOGAIONULUI” pe Muntele Godeanu?

Aricol scris de prof. Timotei Ursu
Revista Dacia magazin nr.49 ... http://www.dacia.org/mag-2008-49.pdf
.


Citate selective

DODOR SICUL. Lib.II, 47 : (Notã: Diodor . în sec. I BC . transcrie în acest pasaj referitor la HYPERBOREI un fragment din opera istoricã, pierdutã astãzi, a lui Hecateu Abderitul, din sec. IV B.C.

În acel etaj istoric, Dunãrea, cu un volum de ape mult mai amplu decât cel de azi, este în mod curent numitã "Fluviul (ca o) Mare": Okeanos Potamos. În traducerea sa dupã copia în limba greacã, Nicolae Densusianu a translat subiectiv, pro-domo, "kata toi Okeanos", adicã sintagma .în tinutul Dunãrii. drept... o insulã, doar pentru faptul cã, în textul lui Diodor mãrimea acelui .tinut. e comparatã, asociativ, cu mãrimea... insulei Sicilia.)

.... si fiindcã Hyperboreii din tinutul acestui Okeanos celebreazã pe acest zeu (Apollo) în fiecare zi, lãudându-l prin imnuri si acordându-i maximã pretuire, se crede cã fiinteazã acolo o tagmã de preoti ai lui Apollo. Se mai aflã în pãrtile acelea o minunatã pãdure a lui Apollo, de mare întindere si un templu faimos, vãzut dinafarã ca un glob si decorat în interior cu multe daruri. Zeul are si un oras sfânt al sãu, majoritatea locuitorilor fiind cântãreti, în timpul serviciului religios cântând în cor (acompaniati) de lãute si lãudându-l pe zeu prin imnuri... (...) si se mai relateazã cã din acel loc se poate vedea întreagã Luna (Selini), fiind depãrtatã mai putin, încât se pot distinge pe suprafata ei reliefuri de teren... (...) Conducerea orasului si a templului o au cei numiti BOREI, urmasi ai lui Boreas, numai din neamul acestuia alegându-si conducãtorii....

STRABON, Geografia, VII,3,5:

....i, la fel, pestera în care se retrãsese Zamolxe a fost socotitã sacrã si se numeste si astãzi Muntele Sacru, dar adevãratul nume, pe care îl poartã si un râu (pârâu?!) care curge la poalele sale, e KOGAION(ON)....

IORDANES, Getica, 69,70:

(Dicineu-Magistrul si .învãtãceii. sãi): .... demonstrându-le Ipotezele, cele douãsprezece semne si, prin aceasta miscarea planetarã, i-a instruit pe de-a întregul în examinarea astronomicã, si cum suferã o crestere discul Lunii sau se înjumãtãteste în descresterea previzibilã; si le-a înfãtisat de câte ori discul incandescent al Soarelui întrece în mãrime suprafata Pãmântului si le-a înfãtisat cu cât se înclinã Polul Ceresc al Semnelor sau cum se înaltã cele 346 de stele, grãbind de la Rãsãrit la Apus.. (...) Vei vedea pe unul explorând dispunerea boltei ceresti, altul conformatia plantelor si a roadelor pãmântului; acesta cresterea si descresterea Lunii, acela urmãrind lucrarea Soarelui si cum rapida rotire a cerului revine deandoaselea la Apus dupã ce se grãbeste repezit la Rãsãrit, cunoasterea întelegându-i (ne)odihna....


Am ales anume, orientativ, aceste

trei citate din manuscrise antice rãsfirate de-a lungul a unui întreg mileniu, perioadã de timp în care, cu certitudine, multe alte documente (astãzi irecuperabile sau încã negãsite) se vor fi referit la originalele, straniile, neobisnuitele reocupãri "cultual-stiintific". ale tracilor de dincolo de Balcani. Acestia erau cunoscuti antichitãtii vechi drept GETI, antichitãtii din perioada prezentei romane la Dunãre drept DACI iar secolelor urmãtoare (vezi Iordanes!) drept GOTI...

Putinãtatea dezarmantã a dovezilor antice scrise referitoare la lumea daco-geticã, coroboratã cu palidul aport adus în ultimul secol de cercetãrile întreprinse de o timoratã arheologie româneascã, obligã la un efort deosebit al cercetãrilor pluridisciplinare si transdisciplinare (angajate si acestea, încã: necoordonat!) în punerea în valoare, în deslusirea si interpretrarea posibilelor "mesaje" lãsate mostenire de strãvechii lcuitori ai vetrei Carpato-Balcano-Pannonice. O serie de cercetãtori ( vezi Kalevy-Vik, Diaconov, Gray, Atkinson, etc.) tind sã ateste imperativ, în ultimii ani, cã tocmai aceastã zonã geograficã . perfect .apãratã. de coroanele muntoase ale Alpilor, Muntilor Dinarici, Balcanilor, Carpatilor si avantajatã, pentru o dezvoltare impresionantã a agriculturii, de debitul cursului mediu si inferior al Dunãrii . a fost, în etajele pre-neolithic si neolithic vatra de formare a etniei indo-europene.(foto 1, vatra IE) Acest nucleu uman, devenit o viguroasã etnie neolithicã în câteva milenii de impetuoasã dezvoltare economicã, a ajuns la un repetat supraplin de populatie si a .pulsat. periodic, exportându-si excedentul social în valuri de migratie succesive care au ocupat . centrifug . nu numai cea mai mare parte a Europei dar au pãtruns adânc în spatiul Asiei pânã în Podisul Iranian, apoi în vãile Indusului si Gangelui (dupã unele ipoteze îndrãznete chiar pânã la Pacific). În lumina acestei concluzii tot mai mult confirmatã pluridisciplinar, studierea mai amãnuntitã a ontogenezei si a filogenezei culturilor succesiv dezvoltate .local., tocmai pe teritoriul originar, devine o obligatie stiintificã de prim-ordin în întelegerea corectã a interdependentelor dintre culturile circum-mediteraniene (pânã nu de mult socotite .sursã incontestabilã. a civilizãrii euroasiatice doar pentru faptul cã... erau singurele mai amãnuntit studiate!?), cele proto-europene( .atlantice.?) , sau cele central si est-asiatice. si cum, în mod atestat, tocmai teritoriul acestei foarte probabile vetre originare indo-europene este acoperit în etajele medii si superioare ale antichitãtii de etnia tracilor nordici (danubieni), adicã de .GETO-DACI. (acestia în conexiune pe cât de indiscutabilã pe atât de fireascã cu triburi illirice, celtice,

germanice si sarmatice aflate într-o continuã întrepãtrundere) . studierea pluridisciplinarã, complexã si de amploare a vestigiilor geto-dacice devine nu numai o sarcinã nationalã obligatorie pentru români, dar si un obiectiv de cardinal productivitate pentru completarea corectã a datelor Istoriei stiintei în general si ale Istoriei Antichitãtii în special.
Lãsând deoparte faptul cã . în absenta flagrantã a unui INSTITUT NATIONAL DE DACOLOGIE! . informatia opiniei publice românesti asupra adevãratului nivel atins de civilizatia social-economicã a lumii geto-dacice a rãmas cam la înaltimea... legendelor urmãririi regelui Decebal de .vitejii. legionari romani, printre culmile Muntilor Carpati, printre turme de mioare si de vãduve rãmase de izbeliste, trebuie spus cã nici cercetarea mondialã nu a fost corect servitã printr-o ofertã informativã corespunzãtoare.


O cenzurã comunistã a ctionând în trecutul apropiat în baza unor interese geopolitice de moment, combinatã cu complexe de inferioritate, o incapacitate de exprimare în limbi de circulatie internationalã, precaritatea unor traduceri trunchiate si vanitãti academice locale opuse inerent unei libere comunicãri, au fãcut ca pânã si acele informatii . putine si timorate . demonstrate arheologic pe plan national, referitoare la detinerea unui enorm inventar apt pentru o reinterpretare de anvergurã, sã rãmânã în umbra sertarelor cercetãtorilor. Preocupãrile cultual-stiintifice ale pãturii anahoretilor tracogeto-daci (denumiti de lumea greco-egeeanã, aflatã exact la Sud: .hyperborei., adicã .foarte mai-la-Nord., cititi: nu numai dincolo de Balcani, dar chiar mai la Nord de .Okeanos-Potamosul. Socotit îndelung drept granitã a Oikumenei, a .Lumii Cunoscute.!...) formeazã numai una dintre petalele corolei care se oferã acum analizei pluridisciplinare contemporane. Cele aproape treizeci de sanctuare dacice (descoperite doar pânã acum si numai în zona carpaticã a locuirii geto-dacice), impunând asocierea inerentã cu traditia milenarã a sanctuarelor vest-europene, trebuie sã devinã un obiect permanent de studiu pluridisciplinar, pentru cã ele . asa cum demonstreazã cercetãrile complexe la sanctuarele obiectivului aflat teoretic sub protectia UNESCO, Dealul Grãdistei (Muntii Orãstiei) . pot furniza în continuare surprize dintre cele mai revelatoare.

.

.SOARELE DE ANDEZIT.


În acest capitol, continuând prezentarea unor ipoteze vizând Dealul Grãdistei ori zona (foto 2, plonge ter.XI) înconjurãtoare, plecãm de la premiza cã cercetarea stiintificã actualã detine suficiente argumente pentru a identifica zona cu .legendarul KOGAION., Muntele Sacru al .Getilor., asa cum îl denumeste Strabon.
Am mai arãtat (într-un articol publicat în toamna anului 2005, în DACIA MAGAZIN) cã una din cele mai îndrãznete ipoteze de lucru în descifrarea pluridisciplinarã a sistemului informativ decelat în acest obiectiv se referã la multifunctionalitatea (plurivalenta) impresionantului .Soare de Andezit., unul din sanctuarele rotunde de pe terasa a XI-a. (foto 3, SA).Soarele., format dintr-un enorm disc (complex) de andezit cu un diametru de .circa 7 metri. -alcãtuit constructiv din 10 .felii radiale. de câte 2.75 metri lungime si un disc central, cu un diametru de 1,5 metri, întregul fiind asezat pe un postament de asemenea din andezit si având . initial . aceeasi suprafatã cu a discului de deasupra, a fost considerat de arheologii care l-au dezgropat în 1958 (colectivul Constantin Daicoviciu, cf. Ion Horatiu Crisan, .Burebista si epoca sa., 1977, pg.455), drept, citez: .altar de jertfã, închinat poate zeului rãzboiului...(...) dupã cum pe acest altar puteau fi aduse ofrande oi altor divinitati.. Aceastã opinie, limitatã doar la reflexele informative ale arheologilor, potrivit cãrora .piesa. nu constituia altceva decât o probã a .caracterului urano-solar al religiei dacice. (idem, pg.455) a condus la subaprecierea relicvei si neconservarea sa corespunzãtoare; o primã tentativã de conservare are loc abia în 1979, prin realizarea . discutabilã . a unei replici din beton a portiunii deteriorate. (O mai veche fotografie, din 1960, vezi foto 4 vechi si, respectiv una din 2007, foto 5 dezastru, demonstreazã pe de o parte cã . la dezgroparea arheologicã ..Soarele. se pãstrase mult mai bine îngropat

vreme de douã milenii, în vreme ce astãzi . lipsa de interes pentru conservarea .obiectului. continuând condamnabil! . pânã si... betonul din 1979 se degradeazã vizibil!...).
În realitate, oameni de stiintã . cu o altã formatie decât cea limitatã, de arheolog . au atras atentia (de pildã: prof.univ. Gh. Chis încã din 1977!) cã .piesa. prezintã uimitoarea calitate de a indica vizibil, prin coada. sa, formatã din 17 pietre asezate cu intentionalitate în linie si descrescãtoare ca dimensiune, cu exactitate, directia NORDULUI, constituind o veritabilã .busolã. pentru orientarea celor douã terase artificiale pe care sunt ridicate sanctuarele; ceea ce obligã la studierea intentionalitãtii de orientare astronomicã a sanctuarelor (vezi foto 6, linia Nord).
Studierea exhaustivã, .arheo-astronomicã. a constructiei Soarelui de Andezit în cadrul Echipei de Studiu Pluridisciplinar între 1983-1988 de cãtre universitarul Florin Stãnescu (astãzi un respectat cercetãtor pe plan international în acest domeniu), a relevant calitãtile de uimitor .gnomon antic. si .astrolab. cu
functionalitãti complexe ale... .obiectivului arheologic. (vezi: C.F.Stãnescu, .Astronomical Significance of the Sacred Precinct at Sarmizegetusa- Regia. în .Archaeometry in Romania., vol 2, 1989).

În propria mea cercetare privind sistemul numeric si probabilul modul de lungime folosit de constructorii
sanctuarelor de la Dealul Grãdistei (vezi: Timotei Ursu, .Sistemul numeric Geto-Dac., AOS, 1984) am insistat asupra multifunctionalitãtii .multimilor numerice. de la Dealul Grãdistei; în acest sens, plecând de la filiatia pe care izvoarele antice o fãceau între zamolxism si scoala Pitagoreicã, am socotit cele 10 .raze. ale Soarelui de Andezit drept o importantã sugestie, doveditã ulterior productivã, referitor la colaborarea sistemului zecimal în probabilele calcule operate la Dealul Grãdistei de uimitorii constructori si utilizatori ai .sanctuarelor.. Plecând de la sugestia unor cercetãri similare întreprinse în Marea Britanie de Alexander Thom, G.Hawkins, etc., am încercat în 1984-1985 si examinarea unei posibile ipoteze a unor .aliniamente de culmi montane., cu centrul la Dealul Grãdistei, care sã justifice optiunea constructorilor acestui important complex cultual-stiintific, aici, în mijlocul Muntilor Orãstiei. Detectarea unor astfel de probabile aliniamente montane ar fi putut fi o probã suplimentarã a preocupãrilor astronomice ale geto-dacilor ; dar, asa cum a arãtat convingãtor Florin Stãnescu, terasele sanctuarelor de la Grãdistea, situate la numai circa 1040 metri altitudine, sunt . practic . .îngropate. între culmile (foto 7 D.GRãd.) învecinate (Muncelul, Sesu, Pãltioru, Jãrosu, iar

spre Nord-Est Godeanu), dispunând doar de un sector insuficient de .cer ., de vreme ce orizontul vizibil, cardinal ca directionalitate în estimarea fenomenelor si miscãrilor astronomice, nu poate fi observat de la Dealul Grãdistei!...
La Congresul de Dacologie de la Bucuresti, în 2005, Vladimir Brilinsky (editor al revistei .DACIA MAGAZIN.
si un avid cercetãtor al Muntilor Orãstiei!) a prezentat o comunicare deosebit de interesantã. Conform acesteia, plecând de la excelenta situare ca posibil observator al Culmii Muntelui Godeanu (din Muntii Orãstiei; nu muntele omonim din masivul Tarcu-Godeanu-Retezat!), precum si al altor argumente . acestea, dupã opinia mea, mai putin justificate . Culmea Godeanu ar fi trebuit sã fie... însusi Kogaionul! Cum nu fusesem niciodatã . în teren . pe Culmea Godeanu, am apelat la examinarea unor hãrti corespunzãtoare: o hartã topograficã 1:10.000 (din dotarea Echipei de Studiu Pluridisciplinar, 1983-1984); o bunã hartã turisticã actualã (care a beneficiat vizibil de aportul hãrtilor Institutului de Topografie din Bucuresti); si, în ultimã instantã, o hartã în relief, din satelit, comandatã în USA. Examinarea comparatã mi-a demonstrat uimitoarea situare a Culmii Godeanu, într-un posibil centru de vizare al .alinierii. unor culmi muntoase. Mai exact: existenta a nu mai putin de... 24 de astfel de aliniamente ! (foto 6, Hashurata si 6B (foto 7)
Ce întelegem prin notiunea de .aliniamente.? În termeni militari, succesiunea prin suprapunere în planul vizibil a unor elemente distincte de teren formeazã o suitã de .directionali., în functie de care deplasarea în teren sau reglarea tirului artileriei (coroboratã cu harta regiunii respective) devine practic posibilã.
În cazul nostru, .alinierea. posibilã a unor culmi muntoase, în suprapunere (mai ales acolo unde apar traditionale goluri de munte!), aliniere vãzutã dintr-un anume punct, coroboratã cu cunoasterea strãvechiului sistem ciobãnesc de semnalizare a unor invazii, pericole etc. prin .focuri pe culmi. (sistem ancestral practicat în mai toti muntii Euro-Asiei!), ar putea constitui aliniamente de repere terestre, adevãrate .linii fixe de orientare. în functie de care rotirea boltei ceresti, noaptea, în amurg sau la rãsãrit, . asadar atunci când .semnalul vizual prin foc. (sau în timpul zilei: prin fum!) este productiv, . POATE FI RECOGNOSCIBIL INDICATÃ!... Aceasta este o conditie astronomicã esentialã; în vremurile noastre moderne fiind rezolvatã prin cunoasterea exactã a coordonatelor locului din care se face observarea, astãzi indicatã prin consultarea satelitilor de pozitie (GPS).
Presupunem cã în vechime aceste .coordonate fixe.
trebuiau indicate i
ntuitiv. Un fapt este absolut cert: dacã .rotirea Cerurilor. ar fi fost observatã de pe Culmea Godeanu, aliniamentele posibile vizate . prin focuri suprapuse! . de pe acest punct de observatie ar fi oferit observatorului o orientare de maximã eficientã comparativã. (Sã retinem cã, astãzi, punctul maxim al acestei culmi, este denumit, traditional, poate ancestral . destul de straniu! . .La Om.... . vezi foto 8, foto 9 . Foto T.U. la vârf si foto 10 .


Dar, sã fim rezonabili: Culmea Godeanu, situatã în mijlocul unor vãi si al unor spatii deschise cu lungimi de kilometri, poate fi un bun punct de observatie, jur-împrejur 360 grade, în miez de varã sau la început de toamnã, când temperatura de la 1700 metri altitudine si vânturile reci adiacente sunt mai putin prezente. Este însã absolut sigur cã locul nu este potrivit unui punct de observatie .astronomicã. circa... opt luni pe an, când sãlbãticia vânturilor, a precipitatiilor si a temperaturii scãzute de pe culmi îi obligã si pe ciobanii numeroaselor stâne din jur, sã coboare .la vale.!... si atunci... cum ramâne cu Observatorul Kogaionului?! Se rezumau pileatii lui Deceneu doar la .observatii estivale.?!...




















__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #2  
Old 09-02-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Tuneluri secrete prin muntii Bucegi




Puţini ştiu că Munţii Carpaţi sunt străbătuţi de tuneluri care se întind pe zeci şi sute de kilometri, formând o adevărată reţea subterană. Nimeni nu ştie nici cine le-a făcut şi nici care era destinaţia lor iniţială.

Cele mai vechi atestări ale tunelurilor de sub munţi sunt de pe vremea dacilor, mai exact din timpul celor două războaie ale lui Decebal cu romanii, când armatele dacilor dispăreau efectiv din faţa romanilor de fiecare dată când sorţii unei bătălii dată în munţi înclina de partea duşmanilor. Aceleaşi tuneluri au fost folosite de regele dac pe timp de iarnă, pentru a ajunge la Dunăre şi a prelua comanda trupelor aliate cu dacii. A urmat un atac distrugător, la sud de Danubiu, dacii şi aliaţii lor necruţând nici un supus roman. Din păcate, la întoarcerea lor, din cauza vremii care s-a încălzit brusc, inexplicabil, o mare parte dintre călăreţi înecându-se în Dunăre, gheaţa cedând sub greutatea lor.
După secole bune, trecerile subterane din Carpaţi au fost folosite de domnitorii români, care-şi trimiteau aici familiile şi vistieria ţării, în vremuri de restrişte. Mai mult, sute de ani platoul Bucegilor a fost interzis accesul oamenilor de rând, acolo fiind antrenate trupele de elită ale Ţării Româneşti, celebrii călăreţi roşii, proveniţi doar din rândul boierilor.
În ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsurări radiestezice care au arătat existenţa unor câmpuri de forţă care traversează munţii dintr-o parte în cealaltă. Se presupune că liniile de forţă ar urma tunelurile străvechi. În plus, privită de sus, harta acestor linii energetice apare sub forma unui imens lup stilizat, având gura deschisă, ca înainte de a-şi ataca prada. Capul lupului este în Munţii Apuseni, iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa, în judeţul Dâmboviţa.




__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #3  
Old 09-03-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Sfinxul din Bucegi şi misteriosul Kogaion



Geografia sacra a Muntilor Bucegi este una minunata. Cercetatorul si etnograful Nestor Urechia in volumul “Zanele din Valea Cerbului” spunea printre altele ca “Sfinxul Romanesc” este capul cioplit al Sfantului Ion Botezatorul! In relatarea lui, foarte important era teonimul pomenit, care duce indata cu gandul la Kog-a-Ion, muntele sacru al dacilor. Iata ce scrie Strabon, in “Geografia” (VII, 3, 5): “Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel il numeau getii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele raului care curgea alaturi”.
In albaneza, limba tracica, koka inseamna “cap”, ca si in dialectul aroman. In daco-romana, substantive care trimit la sensul de “cap” sunt: cuca (arhaism) “caciula inalta, uneori impodobita cu pene, pe care o purtau domnitorii romani in timpul ceremoniilor”, apoi cucui “umflatura la cap” sau “mot de pene la capul pasarilor”, si chica. Asadar, se pare ca, in limba geto-dacilor, Kogaion se referea chiar la “Sfinxul Romanesc”, aflat la 2216 m altitudine. Misterele nu se opresc aici. Astfel, actualul nostru Sfinx are aceeasi inaltime cu Sfinxul Egiptean de la Gizeh, precum si aceeasi expresie! Sfinxul Romanesc poarta caciula nobiliara dacica, Sfinxul Egiptean poarta valul regal. In treacat fie spus, egiptologi de toata increderea sunt atrasi de ipoteza dupa care celebrul Sfinx de la Gizeh ar fi opera atlantilor. Ce mica-i lumea!
Ca muntele era considerat sfant, motivat si de capul (Koga!) cioplit al unei stravechi divinitati autohtone o demonstreaza si denumirea unui trib geto-dac, Cauco-enses, situat in curbura Carpatilor, apoi Cauca-land, tinut plasat de Amianus Marcellinus in aceeasi zona, precum si localitatea dacica, atestata, Ba-cauca, sugerand chiar oronimul Bucegi.


__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #4  
Old 09-14-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default

__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #5  
Old 09-14-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Kogaion: Legendarul Kogaion


Muntele ce adăpostea peştera unde se retrăgea marele preot al geţilor se numea Kogaion
În Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie: Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului care curgea alături". KOG-A-ION înseamnă "Capul Magnificului", fiind şi denumirea getică a Bucegilor, unde se află marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacră, cunoscut sub numele de "Sfinxul Românesc".

Râul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi decât Ialomiţa, căreia geţii îi spuneau şi NAPARIS "Cerescul; Divinul". Evident, adăpostul marelui preot era Peştera Ialomicioarei.
Deocamdată, singura inscripţie getică, unde apare numele Kogaion, este un text orfic, în versuri, pe o cărămidă descoperită la Romula (Reşca-Dobrosloveni, jud. Olt):

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO

Traducerea: Mare e Zeul, întotdeauna (şi pretutindeni)! Aşa să spună vitejii (cei curaţi), când privesc spre Kogaion! Ucenicii (recruţii) să cânte: Sfânt (puternic) este Domnul Nopţii!

Din text se deduce că «Domnul Nopţii» este echivalent cu Kogaion. Legendele elene şi romane spuneau că Orfeu era trac şi că MAINADES «Dansatoarele (sacre)» îi tăiaseră capul, pe care apoi îl aruncaseră în râu. Tot despre el se spunea ca era prinţul KYCON-ilor, etnonim apropiat de Kogaion. Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION «A(1) lui Ion; A(1) Magnificului». Pe de altă parte, autorii antici scriau că misterele orfice se celebrau noaptea. Aşadar, sculptat de om sau modelat de natură, "Sfinxul" de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geţi, capul lui Orfeu, Domnul Nopţii.
Cu trei milenii înainte de autorul inscripţiei de la Romula, un iniţiat orfic desenase o cruce pe una din tăbliţele de la Tărtăria. În vârful crucii se afla un cap, desigur al lui Orfeu. Tăbliţa poartă următorul text:
NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I.
Traducerea: Omul (nobilul) care ştie tainele va merge în ceruri. O statuetă dacică îl reprezintă pe Orfeu, cu braţele în formă de coroană. Pe veşmântul sacerdotal al marelui erou civilizator se observă o cruce.
Misterul orfic al Celui Jertfit s-a păstrat în datina românească a Caloianului. O veche atestare a acestui obicei pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: "În Frigia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamitaţi, iar oracolul le răspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece, însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, frigienii au făcut imaginea tânărului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre". Attys era doar varianta traco-frigiană a lui Orfeu, căruia geto-dacii îi mai spuneau şi GALLIEN "Superbul; Magul; Poetul", ION "Măreţul" sau I-ANA "Al Anei". Ultimele trei apelative se regăsesc în bocetele Caloianului:


Caloiene, Iene,
Du-te-n cer şi cere
Să deschiză porţile,
Să sloboadă ploile,
Să curgă şi gârlele,
Zilele şi nopţile,
Ca să crească grânele!


*
* *


Iani, Iani, Caloiani,
Ia cerului torţele
şi deschide porţile
şi porneşte ploile!

Amintindu-ne că Mainades "Dansatoarele (sacre)" i-au tăiat capul lui Ion-Orfeu şi i l-au aruncat în râul Naparis, este limpede că tradiţia Caloianului are mai bine de cinci milenii şi că provine din misterele orfice. Râului pe care a plutit Kog-a-Ion "Capul Magnificului" i s-a mai spus şi AURU-METTI "Drumul Celui Curat (Strălucitor)", de unde vine şi actualul nume al Ialomiţei. Obiceiul Caloianului este caracteristic mai ales Munteniei (Ialomiţa, Buzău, Brăila) şi are loc, de obicei, în marţea a treia după Paştele ortodox. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la un loc şi se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare. Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu. În unele sate îl îmbracă în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Calian, Caloian sau Scaloian. Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat " ca să plutească pe apă " sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi fel de fel de flori, printre care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns. Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot " Mainadele erau preotesele Soarelui! " alta, dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, şi iarăşi una sau doua fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul. În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:

Caloiene, Ene!
Cum ne curg lacrimile
Să curgă şi ploile,
Zilele şi nopţile,
Să umple şanţurile,
Să crească legumile
şi toate ierburile!

Alte fete îi plâng pe fraţi, surori, părinţi, dacă au! După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care e bocit din nou:

Iene, Scaloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomană că ţi-am dat,
Apă multă şi vin mult
Să dea Domnul ca un sfânt,
Apă multă să ne ude,
Să ne facă poame multe!

A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în a treia joi după Paştele ortodox sau în ziua de Paparude, fetele se adună iarăşi, se duc la locul unde a fost înhumat, îl dezgroapă şi-l bocesc:

Caloiene, Ene,
Mă-ta te cată
Prin pădurea deasă,
Cu inima friptă, arsă,
Prin pădurea rară,
Cu inima friptă, amară!

Fetele îl aduc în sat şi îl aruncă într-o fântână sau se duc şi-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul să fie ploios şi plin de belşug. În multe locuri, Caloianul e mai întâi frânt în bucăţi şi abia după aceea diferitele sfărâmături sunt aruncate în fântâni, în bălţi ori pe râuri. Apoi se adună toate fetele la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmana (cf. trac. AKES-SAMENOS "Grădina (Sămânţa) Magică"), ori mai multe plăcinte şi alte bucate. Flăcăii aduc vin şi lăutari, se aşează toţi la masă, mănâncă şi beau din pomana Caloianului. Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; şi la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă faina, ouă, unt ş.a. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducând şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat, i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian sau Scaloian.
Pe vremuri, în unele sate se făceau două păpuşi, care se numeau Tatăl Ploii şi Măicuţa Soarelui (cf. rom. măicuţă "călugăriţă"). Nu se ştie cum şi când aceste denumiri s-au prefăcut în Tatăl Soarelui şi Măicuţa Ploii.
Iniţiat în misterele orfice ale strămoşilor, Ioniţă, marele ţar al românilor şi bulgarilor, şi-a adăugat supranumele de CALOIAN.

Ca Domn al Nopţii, Orfeu era considerat şi cel ce aduce visele (cf. gr. M-ORPHEOS, zeul viselor), semizeul Somnului. Acest Ion-Iana, sub numele de Moş Ene aduce şi acum somnul copiilor români. Tot de la ION "Magnificul" provine şi titlul voievozilor români, ajuns într-o epocă mai târzie IO.




__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #6  
Old 09-16-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Zamolxis - «Muntele care se ascunde privirilor»

Zamolxis:

"Muntele care se ascunde privirilor" nu se vrea o formulare metaforică, ci o realitate a cărei acceptare şi înţelegere îl ancorează într-un spaţiu geografic determinat în contextul unor legi fizice. Este vorba de Muntele Gugu (2.291 m) din Masivul Ţarcu-Godeanu, semn de hotar, convergent, pentru cele trei provincii istorice: Banatul, Ardealul şi Oltenia, care constituiau arealul spiritualităţii şi politicului geto-dacilor, dar şi a ceea ce avea să fie Dacia Felix, după integrarea în romanitate.

Articolul de faţă nu-şi propune să intre în polemici asupra celor scrise despre amplasarea sanctuarului geto-dacilor şi nici asupra "omului-zeu", cel care a fost Zalmoxis - Zamolxis, ci doar să semnaleze o serie de probleme de ordin inter-disciplinar. Personajul Zalmoxis (denumire dată de Herodot (484-425 î.e.n.) în "Istorii") sau Zamolxis (după Strabon (63 î.e.n.-19 e.n.) în "Geografia") pare a se regăsi sub această denumire de-a lungul secolelor în formele de manifestare spirituală la geto-daci, precum şi la traci, cu un specific aparte pentru teritoriile nord-dunărene, prin personaje cu rol de mari preoţi, care s-au identificat cu zeul suprem al cărui nume l-au împrumutat. Herodot, părintele istoriei, îl plasează pe unul din aceşti Zalmoxis ca şi contemporan cu Pitagora, iar pentru a-i da o dimensiune perenă, adaugă: "... mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora" (Istorii. IV.96). Personajul Zalmoxis, contemporan cu Pitagora, era considerat un reformator, pentru că el, prin învăţăturile pe care le propovăduia, a adus "zalmoxianismul " mai aproape de puterea de înţelegere a poporului, popor care l-a cinstit ca pe unul "vrednic de domnie", adică de a conduce, a sfătui. În baza afirmaţiilor lui Herodot cu privire la Zalmoxis, despre care spune - legat de natura lui umană - că "fiind doar un muritor, a fost rob, în Samos, robul lui Pitagora", se pot formula câteva idei: - Cunoscând că Pitagora (cca 580 - 500 î.e.n.) a făcut călătorii de studii în Iudeea, Persia, Fenicia, Egipt, apoi Sparta şi Creta, se pare că l-ar fi întâlnit pe acel epopt în zalmoxianism în călătoria din Egipt, unde, conform lui Strabon, deprinsese cunoştinţe astronomice de la iniţiaţii (preoţii) de acolo. Este posibil ca Pitagora şi epoptul în zalmoxianism, care va deveni un Zamolxis, să se fi apropiat ca dascăl-învăţăcel şi nu neapărat ca stăpân-sclav. Trebuie subliniat că şi la epopţii în zalmoxianism călătoriile de studii erau relativ curente, dacă se au în vedere cele scrise de Lucian de Samosata în "Scitul sau oaspetele", unde este vorba de Toxaris - figură legendară - care a vizitat Atena în vremea lui Solon (sec VII î.e.n.), cu mult înaintea lui Anacharsis. - Iniţierea va fi durat până la anul 531 î.e.n., când Pitagora emigrează în Italia meridională, la Crotona, unde fundează o comunitate religioasă şi politică, datorită căreia cetatea obţine supremaţia în regiune, devenind un model, ulterior, şi pentru Tarent şi Siracuza. Aici este posibil ca epoptul în zalmoxianism, devenit colaborator apropiat lui Pitagora, să se fi "îmbogăţit" (cf. Herodot. IV.95), ca după aceea "... să se întoarcă în patria lui, unde a clădit o casă pentru adunarea bărbaţilor, în care îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i..." (Herodot) Ceea ce pare o certitudine în relaţia celor doi, este faptul că getul a fost profund marcat de cunoştinţele astronomice învăţate în Egipt şi la Samos, la care se adaugă iniţierea făcută de Pitagora în matematică şi filozofie. Herodot subliniază: "Zalmoxis avuse legături cu grecii şi cu Pitagora, un însemnat gânditor al acestora...". Pitagora i-a transmis getului - ca o premieră pentru lumea sa - realitatea că matematica este o ştiinţă demonstrativă, iar numerele, principiul, rădăcina şi sursa tuturor lucrurilor. Atenţia s-a concentrat asupra numărului 10, care apărea sub forma unui triunghi, cu laturile alcătuite din patru unităţi (tetraktys). În cosmologie, Pitagora îi va fi transmis că numărul avea un rol esenţial, el constituind partea raţională a universului, graniţa lui cu infinitul. Pitagora i-a mai transmis precepte de ordin moral, de comportament şi chiar interdicţii de ordin alimentar. Ceea ce s-a păstrat din toate acestea, implantate de Zalmoxisul secolului VI î.e.n. în structura spirituală a geto-dacilor nord-dunăreni, ca formă de gândire şi concepţie, independent de elementele filozofice şi ştiinţifice, a fost o profundă religiozitate. Trebuie menţionat că în acea perioadă istorică, când noul Zalmoxis reforma religia geto-dacilor, tulburător, în întreaga lume antică se întâmplau lucruri deosebite, decisive pentru istoria umanităţii: - La Babilon, în timpul lui Nabucodonosor, se construia (între 605-526 î.e.n.) ziguratul Etemenaki, cunoscut ca "Turnul lui Babel", în mod cert şi cu rol de observator astronomic. - Trăia şi crea filozoful chinez Lao-Tse (604-531 î.e.n.), întemeietorul daoismului. - Trăia şi crea Zarathustra (599-522 î.e.n.), filozof şi întemeietor al religiei iraniene. - Trăia Sakya-muni, adică Gauthama Buddha (555-486 î.e.n.), întemeietorul budismului. - Trăia filozoful şi moralistul Kon-Fu-Tzî (551 - 479 î.e.n.), întemeietorul confucianismului. - Se scriau cele mai vechi părţi ale Bibliei, parte redactate în sec. VI î.e.n. - În Capitoliul din Roma se instala un simbol de origine etruscă, "Lupoaica", devenită simbolul cetăţii Eterne şi al spiritualităţii romane, care avea să influenţeze decisiv istoria omenirii. O explicaţie la apariţia acestei incredibile liste de reformatori şi reforme, ar putea fi cele spuse de Diodor din Sicilia (?-21 e.n.): "Într-adevăr, se povesteşte la arieni că Zarathustra a făcut să se creadă că o zeitate bună i-a dat legile întocmite de el. La aşa-numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţine şi el că a intrat în legături cu zeiţa Hestia, iar la iudei Moise cu divinitatea căreia îi spune Iahve..."("Biblioteca istorica" 1.94.2.) După întoarcerea învăţăcelului lui Pitagora acasă, acesta avea să construiască amintita "casă" în care-i aduna pe puternicii ţării, punându-i să "benchetuiască", cert fiind vorba de mese rituale, învăţându-i că sunt nemuritori. Această "casă" trebuie să se fi aflat într-o zonă accesibilă şi frecventată. Herodot specifică, legat de casa în care marele preot făcea cunoscute învăţăturile sale în "adunarea bărbaţilor", că era o construcţie cu caracter public şi aminteşte că noul Zamolxis a poruncit să i se construiască apoi şi o locuinţă subpământeană, de uz personal, în care avea să trăiască timp de trei ani, făcând prorociri bazate pe semne cereşti şi primind numele de zeu, după care s-a retras, "petrecându-şi viata într-o peşteră..." Între perioada de locuire în acel centru unde era "casa bărbaţilor" şi retragere, din textele lui Herodot şi Strabon se constată că a existat o perioadă de locuire de trei ani într-o locuinţă subpământeană, care a însemnat prorociri pe bază de semne cereşti, ceea ce ne poate duce la concluzia că acea locuinţă ar fi putut fi un observator astronomic, construit undeva într-o zonă favorabilă observării mersului astrelor şi planetelor, care nu putea fi decât un munte, devenit o zonă sacră.


De-a lungul timpului, au fost numeroase propuneri ale istoricilor în legătură cu "zona sacră" sau "muntele sacru", în mai tot lanţul Carpaţilor, cum ar fi Munţii Călimani (M. Sadoveanu) sau Vf. Omul (N. Densusianu). Împotriva acestor variante de amplasare a Cogheionului - muntele sfânt - s-au ridicat obiecţii legate de faptul că muntele în cauză trebuia să fie, neapărat, "un munte ascuns", aşa cum pretind vechile tradiţii. În legătură cu localizarea Cogheionului (Cogaenum, Kogaionon, Gogaionul), trebuie amintit că majoritatea istoricilor, urmând pe Constantin şi Hadrian Daicoviciu, susţin ideea că muntele "Kogaionon" al dacilor este Dealul Muncelului ( Dealul Grădiştei), din Munţii Orăştiei, cu complexul său de sanctuare. Istorici de seamă ca C.C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu par a admite că Cogheionul ar fi actualul munte Gugu, bazat, în principal, pe existenta unei peşteri situată aproape de vârf, adusă în atenţie de naturalistul Alexandru Borza în anul 1942, dar şi pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen, Gugu, atât pentru munte, cât şi pentru apa care curge în preajma lui (amintită de Strabon).
Conform vechilor tradiţii, o însuşire a muntelui sacru trebuia să fie aceea de a se ascunde privirilor, dar nu într-o banală ceaţă, care ar exclude ideea de supranatural. Or, un asemenea fenomen, real, a fost descris: "... acest cel mai înalt pisc al masivului Godeanu uneori se ascunde. Dacă vii din Retezat spre apus şi e senin şi soarele străluceşte în sens avantajos, Gugu poate fi învăluit în ceaţă, sau cine ştie cum şi în ce, fiindcă pentru vedere apar numai cerul şi orizontul, ca şi cum muntele ar fi străveziu. Nu se întâmplă totdeauna aceasta, poate destul de rar, dar uneori muntele Gugu se ascunde." (Victor Kernbach - "Muntele ascuns al lui Zamolxis", România pitorească nr.7/1972). Înainte de a da o explicaţie acceptului de egalitate între "muntele sacru" şi Vf. Gugu, trebuie subliniat că este vorba de un fenomen optic de totală refracţie a luminii, care se produce în anumite condiţii meteo. El se datorează straturilor de aer, cu densităţi diferite, care se "pliază" pe versanţii estici ai munţilor din zonă, în condiţii de calm atmosferic local. Fenomenul, de o deosebită complexitate, poate fi explicat prin rolul de factor determinant ce-l are "centrul de frig local", generat de prezenta a două căldări glaciare în imediata apropiere a vârfului Gugu şi a vârfului Cracul Peşterii, care modifică densitatea stratului de aer şi, implicit, indicele de refracţie. Un alt fenomen asociat acestui "centru" este cel de drenare a nebulozităţii (ceaţă, nori) de pe versantul estic al celor două vârfuri sub forma unui condens în albia pârâului Branului. Pe versantul vestic, fenomenul determină precipitaţii, care alimentează pârâul Izvorul Gugului. În aceste condiţii, mai ales deasupra versantului răsăritean, este frecvent cer senin. Caracteristicile menţionate conferă locului o trăsătură de "sacralitate", dar mai ales versantului estic îi oferă condiţii ce permit observarea cerului. Conexând cele de mai sus cu afirmaţia lui Strabon legată de faptul că Zamolxis "întemeiat pe semne cereşti, făcea prorociri...", se pot avansa următoarele: - În perioada în care Zamolxis "îi învăţa pe fruntaşii ţării", în sec VI î.e.n., în zona paralelei 45, clima Europei se răcise considerabil (dovadă studiile de climatologie istorică, pe baza mişcărilor gheţarului Fernau), rezultând şi o nebulozitate accentuată şi de lungă durată, ceea ce ridica probleme în privinţa amplasării unui observator astronomic. - Zamolxis a căutat un loc, de unde, în ciuda condiţiilor neprielnice, să poată observa nestingherit cerul. Acest loc a fost găsit, era "o locuinţă subpământeană", în fapt o crevasă naturală în apropierea vârfului muntelui, care a fost modificată, pentru a obţine un coridor din care se putea observa cerul într-o anumită deschidere unghiulară. - După ce lucrarea a fost terminată, Zamolxis "dispare din mijlocul tracilor, coborând în locuinţa lui de sub pământ. A trăit acolo trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi astfel Zamolxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui..."(Herodot.IV.95). Deşi vreme de trei ani a lăsat să se creadă că este mort, ca apoi să apară iar în comunitate, se pare că Zamolxis nu a urmărit o "reînviere" care să întărească învăţăturile lui despre nemurire, ci cu totul altceva. Scopul auto-izolării de trei ani a fost observarea unui anumit fenomen ceresc, considerat de o deosebită importanţă. Locuinţa subpământeană, ca un observator astronomic şi poate ca o construcţie ce permitea urmărirea astrelor şi ziua, pentru că, deşi fântânarii se feresc să o spună, se ştie că din fundul fântânilor adânci se poate vedea şi ziua licărirea stelelor, datorită reflexiei razelor de lumină sub un anumit unghi de incidenţă în mediul dat. În plus, dacă lumina soarelui n-ar "estompa" în timpul zilei cerul, atunci s-ar putea observa cum în 24 de ore constelaţiile zodiacului se perindă una după alta, la o oră şi jumătate, deasupra orizontului. Terenul ales, un "amfiteatru" cu "amplificare" naturală, datorită orografiei locului, ar fi putut să fi fost incinta sacră, unde, după reapariţie, se asista la "revenirile" zeului şi de unde acesta îşi făcea cunoscute învăţăturile şi prorocirile pe baza observaţiilor astronomice. Referitor la aceste cunoştinţe, ele erau extrem de avansate pentru acea epocă, iar Iordanes (sec. VI e.n.), istoric al goţilor, atrage atenţia că geto-dacii, în timpul regelui Burebista şi a marelui preot Deceneu, cunoşteau "teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, cum creste şi scade orbita Lunii, cu cât globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc, sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi sase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit la apus, spre a se apropia sau depărta de polul ceresc, eclipsele solare, rotaţia cerului, regulile prestabilite ale astrelor care se grăbesc să atingă regiunea orientală şi sunt duse înapoi în regiunea occidentală". Este ceva, nu? Amplasarea "observatorului astronomic" din Gugu, semnalat pentru prima dată de Alexandru Borza ("Sanctuarul Dacilor", Publicaţiile Institutului Social Banat - Crişana, Timişoara, 1942), permite observarea cerului pe o deschidere de cca. 160 grade, pe direcţia de la NE la S. În situaţia dată, în perioada solstiţiului de iarnă se putea observa Constelaţia Gemenii, care prin orbita ei culminează deasupra orizontului de sud. Cerul nocturn din solstiţiul de vară permitea observarea culminaţiei Constelaţiei Săgetătorului, tot deasupra orizontului sudic, ea având orbita cea mai joasă dintre toate constelaţiile zodiacului. Între orbitele celor două constelaţii, se înscriu orbitele celorlalte constelaţii zodiacale. Vârful Cracul Gugului cu "observatorul astronomic" îşi primeşte astfel încă o legitimitate. Trebuie subliniat că la o încercare, astăzi, de a se reconstitui "cerul" observat de Zamolxis, ar apărea probleme majore, datorită procesiei echinocţiilor în timpul celor peste 2.500 de ani trecuţi, în care punctul vernal şi semnele zodiacului s-au deplasat în sens retrograd cu cca. 28 de grade fată de constelaţiile zodiacale. În ce priveşte "observatorul", acesta este o crevasă amenajată în Vf. Cracul Gugului, dimensiunile fiind: lungime 10m, lăţime 2 m, înălţime 2-3 m, coordonatele geografice fiind 45 16' 54'' latitudine nordică şi 22 42' 44'' longitudine estică, altitudinea fiind de 2.150 m. Accesul nu este deloc facil, muntele putând fi abordat dinspre vest, dar mai ales dinspre est, unde se găsesc şi astăzi stânele, care acum două milenii şi jumătate "asigurau" probabil pe cel de la "observator". Acolo se poate ajunge venind doar pe plaiuri, pe creste, dinspre (fapt semnificativ) Depresiunea Haţeg, Valea Jiului sau Valea Cernei. Piscul secundar al vârfului Gugu - Cracul Peşterii - este alcătuit din blocuri de granit dezagregate, peisajul oferit de clivajul rocilor dislocate şi prăvălite de climatul aspru de altitudine, fiind spectaculos. Cu toată inaccesibilitatea muntelui şi duritatea rocilor, "peştera" sugerează o muncă titanică de amenajare, intrarea amintind de o poartă megalitică. Realizarea construcţiei subpământene a marelui preot a necesitat calcule şi eforturi, care nu puteau avea decât o motivaţie - o credinţă intensă, capabilă să mobilizeze energii spirituale şi materiale la un înalt nivel... În afară de acel "confort astronomic" necesar, locul trebuia să mai conţină şi unele simboluri ale marelui preot, cum ar fi triunghiul dreptunghic format de cele trei vârfuri, posibile elemente de triangulaţie pentru măsurători cereşti.





__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #7  
Old 09-16-2010
axlslak's Avatar
axlslak axlslak is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Feb 2009
Location: Bucuresti
Posts: 3,552
Send a message via Yahoo to axlslak
Default

realizezi ca nu esti dac?

din simplul motiv ca tu esti ortodox. cum impaci cele doua concepte?
__________________
i'm one of the justified ancients of mu mu
Reply With Quote
  #8  
Old 09-16-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default

Scris de catre axlslak View Post
realizezi ca nu esti dac?

din simplul motiv ca tu esti ortodox. cum impaci cele doua concepte?
Realizez, că sunt urmaşul stăbunilor meu, şi nu numai emoţional...percep ancestralul din mine.

Credinţa dacillor era una uluitoare, ei îşi căutau mortea în lupte, erau viteji şi neînfricaţi. Pentru ei moartea era o trecere...

"CE POATE FI MAI FRUMOS DECÂT SĂ-ŢI DAI VIAŢA PENTRU PRIETENII TÂI ?"
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #9  
Old 09-21-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Spiritualitate: Crăciunul şi păgânismul

Spiritualitate: Crăciunul şi păgânismul

Burebista scrie "

Sumar:
1. Introducere
2. Originea sărbătorii
3. Data
4. Numele "Crăciun"
5. Bradul
6. Darurile
7. Colindatul
8. Porcul (mâncarea)

1. Introducere



Nu ştiu dacă în lumea animalelor sau a plantelor există aşa ceva - dacă există, eu încă nu am aflat - dar oamenii ţin minte data naşterii lor (e drept, unii doar până la o vârstă…). Este specific oamenilor să se felicite cu ocazia zilei de naştere, unii dau mese, alţii fac petreceri - dar oare de ce? Opriţi-vă o clipă şi gândiţi: De ce vă place să fiţi sărbătoriţi cu ocazia onomasticii? Dacă nu vă plac "serbările", de ce vă place să nu uite cei apropiaţi să vă ureze "La mulţi ani!" sau să vă dea un cadou sau să se poarte mai bine cu voi în ziua dvs. de naştere? De ce nu uitaţi pur şi simplu câţi ani aveţi şi când veţi împlini un nou an? De ce nu vi se întâmplă să vă treziţi deodată spunând: "Vai, am uitat câţi ani am! Oare la ce dată m-am născut? Oare în ce lună este ziua mea?
Dacă starea de spirit (care la cei mai mulţi oameni este determinată de împrejurări) nu împiedică acest lucru, onomastica este o zi de veselie. Este o zi când tu şi cei care te iubesc vă bucuraţi că a mai trecut un an în care aţi fost împreună şi priviţi în viitor cu speranţa multor ani fericiţi. Ne bucurăm astfel de bebeluşii noştri, de copii, de soţ sau de soţie, de mamă sau tată, dar şi de prieteni.
Dacă însă moartea ia de lângă noi pe cel drag, ziua lui de naştere nu mai este un prilej de bucurie pentru noi - vom evita să ne-o mai amintim; nu serbăm (ba de cele mai multe ori nici nu mai reţinem zilele de naştere ale bunicilor şi străbunicilor noştri).
Este diferit însă cu eroii neamului, cu marii oameni ai poporului: poeţi, medici, luptători, domnitori, oameni de ştiinţă. Amintirea lor rămâne într-un fel, nu însă aşa de intim cum a fost în cadrul familiei lor ci într-un spirit oficial, mai rece, mai puţin afectiv. Când este vorba de astfel de oameni (care au trăit mai de mult dar a căror amintire rămâne), aniversarea zilei lor de naştere este un prilej al comemorării faptelor, ideilor, realizărilor lor. Sunt amintite beneficiile aduse omenirii sau comunităţii de către personalităţile respective, sunt pomenite faptele de curaj, inovaţiile, dedicarea, priceperea, tot ce poate fi lăudat. Eroul "umple" ziua aceea.
Rostul mesajului meu este să arate într-o mică măsură cum a fost schimbat acest lucru în cazul celui mai mare erou al omenirii, Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Într-un restaurant, două doamne "se cinsteau" cu o masă bogată. Când au fost întrebate cu ce ocazie fac acest lucru, au răspuns: "Aniversăm ziua de naştere a bebeluşului!" Pentru că nu era nici un bebeluş în preajmă, curiosul a întrebat: "Dar unde este bebeluşul?" Mama a răspuns: "O, l-am lăsat la o mătuşă…"
Exact aşa sărbătoresc cei mai mulţi oameni de pe pământ "Crăciunul", ceea ce ei numesc "Naşterea Mântuitorului": mănâncă, beau, petrec, fac daruri, dar Cel sărbătorit nu este cu ei… (7-2731)
Foarte multe popoare sărbătoresc astăzi acest eveniment aglomerat cu o mulţime de adaosuri care nu au existat de la început. Unele dintre ele s-au generalizat, cum ar fi Moş Crăciun (tradiţie olandeză); bradul de Crăciun (tradiţie germană); aranjamentele statuare cu scena din iesle (tradiţie italiană). Iar altele au rămas specifice anumitor zone: ciorapii atârnaţi în faţa şemineului (tradiţie americană); tăierea porcului, capra, turca (tradiţii româneşti).
Aceste adăugiri au deteriorat foarte mult semnificaţia pe care sărbătorirea naşterii Mântuitorului ar trebui s-o aibă pentru oameni. Cu sute de ani în urmă, în 1644, Parlamentul Angliei a fost silit să interzică prin legi foarte drastice această sărbătoare şi orice fel de manifestare care să amintească despre acest eveniment. Perioada crăciunului devenise cea mai ruşinoasă perioadă a anului din cauza beţiilor, actelor de vandalism şi de imoralitate la care oamenii se dedau cu ocazia petrecerilor. Situaţia de azi nu este mult diferită…
Vom privi la unele din aspectele acestei sărbători pentru a înţelege mai bine originea lor, semnificaţia şi folosul lor (cele care au). Cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc ca, văzând mai exact cum stau aceste lucruri, să căpătăm mai multă înţelepciune şi să nu cădem în extrema celor mai mulţi de a sărbători naşterea Mântuitorului fără a avea chiar pe Cel sărbătorit alături de noi, în centrul atenţiei şi bucuriei noastre.

2. Originea sărbătorii

Cuvântul Crăciun nu există în Biblie şi nicăieri în Biblie nu se spune să ţinem o sărbătoare cu acest nume, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu porunceşte o astfel de sărbătoare. În N.T. nu există nici o lege care să oblige la ţinerea unor sărbători religioase cu date sau anotimpuri fixe.
Crăciunul este celebrarea zilei de naştere a Domnului Isus Hristos. Dar nici ziua de naştere a Mântuitorului nu a fost poruncit să fie păzită. Cărţile de istorie şi chiar Enciclopedia Bisericii Catolice susţin că această sărbătoare nu a existat de la începutul creştinismului: Crăciunul nu s-a numărat printre cele mai timpurii sărbători ale Bisericii. Irineu şi Tertulian îl omit din lista lor de sărbători.(4)
După ce creştinismul a fost acceptat de imperiul roman (în prima jumătate a sec. IV), a fost decretat de către mai marii religioşi ai vremii ca biserica să sărbătorească naşterea Domnului. (7-2715)

3. Data



Mai târziu, când bisericile din diferite locuri au început să sărbătorească naşterea lui Hristos, au fost mari diferenţe de opinii în ce priveşte data corectă. Biserica Romano-catolică n-a început să sărbătorească ziua de 25 decembrie decât în ultima parte a secolului patru…(4) Până atunci, creştinii ţinuseră această sărbătoare în diferite perioade ale anului: în decembrie, în mai, în aprilie şi, cel mai frecvent, în ianuarie. (7-2714)
Cum s-a ajuns totuşi la această dată de 25 decembrie?
Sărbătorile Saturnalia erau, la un moment dat, cele mai de seamă sărbători la Romani…(1) Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate. "În Roma şi în Grecia păgână, pe vremea barbarilor teutoni, în vremurile străvechi ale civilizaţiei egiptene antice, în stadiul de început al dezvoltării popoarelor din est şi vest, din nord şi sud, perioada solstiţiului de iarnă a fost totdeauna o perioadă de bucurie şi sărbătoare." (5) Pentru că acest anotimp era atât de iubit, biserica oficială (de stat) (Catolică sau Ortodoxă - depinde de zonă) l-a adoptat ca timp al naşterii lui Hristos. (2)
Cea mai mare sectă religioasă păgână care a stimulat celebrarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare în întreaga lume romană şi greacă a fost închinarea păgână adusă soarelui, mitraismul. Această sărbătoare de iarnă a fost numită "Naşterea" - "Naşterea Soarelui". (6) (În această perioadă a iernii, soarele atinge punctul său cel mai de jos în emisfera sudică (australă) şi apoi începe mişcarea sa treptată către nord - asemenea unei ridicări. Acest fenomen a fost numit naşterea soarelui şi era sărbătorit în această perioadă.(7-2715))
Pe măsură ce obiceiurile păgâne referitoare la închinarea adusă soarelui erau "creştinizate", este de înţeles că urma să rezulte confuzie. Unii credeau că Isus era Sol, zeul-soare! Tertulian trebuia să declare că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin a denunţat identificarea eretică a lui Isus cu Sol. Papa Leo I a mustrat aspru dăinuirea închinării adusă soarelui, deoarece nişte creştini, stând chiar în pragul "bazilicii apostolilor", i-au întors acestuia spatele pentru a se închina soarelui care răsărea. (2) Nu au reuşit însă să abolească această închinare păgână şi au venit cu soluţia închinării cu faţa spre răsărit. Ba chiar au început să construiască clădirile de cult (spre deosebire de cea de mai sus) în aşa fel încât oamenii să se închine cu faţa spre răsărit.
Închinarea la soare (Tamuz la acadieni, Baal la sidonieni) şi închinarea cu faţa spre răsărit sunt neplăcute lui Dumnezeu - De.4:19;2 Împ.23:5,11; Ez.8:13-16.
Preotul Dumitru Bălaşa scrie: Precizăm că aşa numitul cult al Soarelui nu a fost adus în Dacia de coloniştii romani, ci el este autohton. Era cea dintâi credinţă a strămoşilor Geto-dacilor, aşa cum am arătat. S-a afirmat că între ciclul sărbătorilor de iarnă romane, mai cu seamă Saturnalele, Calendele şi Dies natalis Solis Invinct, cercetătorii cred a stabili legături indiscutabile. În realitate, lucrurile stau invers. Mai întâi este vorba de o oarecare coincidenţă a zilei de naştere a lui Isus Hristos (FALS: nu se cunoaşte o dată a naşterii lui Hristos - apoi să nu uităm că în decembrie, nici în Israel nu mai stau păstorii noaptea cu oile pe câmp (Lu.2:8), cât despre a naşte în grajd iarna… este frig! n.m.), cu perioada sărbătorilor de iarnă ale lumii vechi. Prima dată ziua lui Saturn a fost stabilită ca o zi de sărbătoare la 17 decembrie în anul 217 î.Hr. După aceea, pe parcurs, s-a mărit treptat numărul zilelor, până ce s-a ajuns la 7 zile, între 17 şi 23 decembrie. Împăratul Aurelian (270-275), adept al cultului Soarelui - Mithra, în anul 274, a declarat oficial ca zi de sărbătoare ziua de 25 decembrie, pentru a contracara avântul şi sărbătoarea creştină. Cu toate acestea, cultul lui Mithra, în anul 391, prin decret imperial, era declarat ilicit.(1)
În Enciclopedia Catolică scrie: Binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui, Natalis Invicti (Naşterea Neînvinsului Soare) serbată în 25 decembrie, poartă în esenţă responsabilitatea pentru data sărbătorii noastre din luna decembrie.(4) Acest lucru, catolicii l-au făcut şi pentru alte sărbători ale lor. De exemplu: 24 iunie, era o sărbătoare în cinstea lui Baal la druizi (preoţii celţilor în antichitate - mil.1 î.Hr.); ea a devenit sărbătoarea naşterii lui Ioan Botezătorul; 15 august, care era consacrată lui Isis (la egipteni) sau Dianei (la romani), a devenit "adormirea Maicii Domnului" (Sf. Marie Mare); 02 februarie, care era la romani o zi sărbătorită cu torţe şi lumânări în cinstea zeiţei Februa (la greci, în această dată se sărbătorea zeiţa Demetra) a devenit "Intrarea Maicii Domnului în Biserică").
Tehnica suprapunerii sărbătorilor păgâne cu cele închinate adevăratului Dumnezeu nu a fost inventată de Biserica ortodoxă sau Romano-catolică. Biblia o arată în 1Împ.12:25-33 (Gal.4:8-11).
Este posibil ca datele să aibă vreo importanţă în "dimensiunea spirituală" a îngerilor şi a lui Dumnezeu? Nu am studiat încă acest lucru. Ştiu însă că Domnul a cerut în V.T. sărbătorirea anumitor evenimente în anumite zile (fixe) sau anotimpuri (perioade)… Nu se ţineau la întâmplare. Oare duhurile rele, împotrivitoare lui Dumnezeu doresc să imite pe Dumnezeu, pentru a fi cinstite ca Dumnezeu? Cu siguranţă! Oare dracii se bucură să poată batjocori pe Dumnezeu prin intermediul creaţiei Sale (omul) sau a celor răscumpăraţi făcându-i să ţină zile care nu sunt poruncite de El, ba chiar zile care la origine au fost dedicate unor "dumnezei străini"? Cu siguranţă!
Decembrie …are ca simbol Ţapul sau Cornul Caprei şi Capricornul (Viaţa sau Oglinda vieţii la greci). În plastică este reprezentat ca un ţap cu coarnele pe spate. În această lună, la 25, se sărbătoreşte Naşterea Domnului, popular Crăciunul… (1) Adesea, în simbolistică, creştină, păgână sau chiar satanistă, ţapul (capra) reprezintă pe… cel rău! Căruia dintre noi i-ar fi bine să serbeze ziua celui iubit prin simboluri ale duşmanului celui iubit?
Ce să facem atunci? Să nu serbăm Crăciunul? Să-i declarăm război? Cred că mult mai bine este ca în fiecare zi a anului să fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru naşterea lui Isus Hristos. Să nu aşteptăm luna decembrie ca să ne aducem aminte că prin harul lui Dumnezeu, în Betleem ni s-a născut un Mântuitor care este Hristos Domnul! Dacă alţii o fac, în primul rând o fac din neştiinţă… Dacă se vor pocăi, vor cunoaşte adevărul şi acesta îi va face slobozi. Să păstrăm întotdeauna o inimă bună şi curată înaintea lui Dumnezeu şi atunci vom face ce este plăcut înaintea Lui… E bine să ne amintim despre naşterea Domnului Isus Hristos, chiar s-o sărbătorim dacă dorim. Putem folosi perioada Crăciunului ca un timp de ajutorare sau de evanghelizare a oamenilor, dar să nu socotim aceasta o lege, o poruncă a Bibliei şi să nu osândim pe cei care nu cred în Sărbătorirea Crăciunului.

4. Numele "Crăciun"



De unde vine acest nume? Ce înseamnă el?
Iată cum relatează "Povestea Crăciunului" revista Timiş-Online
(http://www.tion.ro/Pagini/sarbatori/sarbatori-64515.shtm):
Din vremuri străvechi ne-a rămas o istorisire care explică de ce sărbătoarea naşterii Domnului poartă numele de "Crăciun".
Se spune că Fecioara Maria, de mică, intrase la mănăstire. Aici a fost anunţată de arhanghelul Gavril că-L va naşte pe pruncul sfânt. Când sarcina începea să fie vizibilă, nevinovata fecioară i-a spus stareţii întreaga poveste, dar aceasta n-a crezut-o şi a alungat-o de la mănăstire.
Ruşinată, Fecioara s-a ascuns într-o pădure, dar aici o urmărea tartorul iadului, chinuind-o cu vedenii şi coşmaruri. În ajunul naşterii el a aruncat o piatră în sânii fecioarei. Din ei a ţâşnit pe cer laptele sfânt, astfel luând naştere Calea Laptelui (Calea Lactee).
Nemaiputând îndura acest chin, Maria a plecat din pădure şi a ajuns la casa lui Crăciun, un boier nemilos care-şi tortura soţia şi fetele. Acesta era plecat şi soţia lui, o femeie miloasă, a găzduit-o pe Fecioară in staul, unde a născut. În acel moment s-a arătat pentru prima dată pe cer Luceafărul, pentru a vesti sosirea lui Iisus. Văzând steaua, Crăciun crezu că femeile au dat foc la casă şi se grăbi să vadă ce s-a întâmplat.
Între timp Crăciuneasa avusese grijă să facă totul după datini, si drept răsplată Maica Domnului le vindecă pe cele trei fiice ale lui Crăciun care fiecare avea câte ceva: una era şchioapă, alta oloagă şi ultima oarbă.
Când ajunse acasă, fiindcă soţia nu i-a ieşit în întâmpinare, i-a tăiat mâinile. Văzând aceasta, Fecioara i le puse la loc şi, prin această minune îl făcu şi pe bărbat să-şi dezgheţe inima şi să creadă în Dumnezeu. Din acest motiv, ziua în care s-a născut Mântuitorul, s-a numit Crăciun.
Numai o fărâmă de bun-simţ dacă ai, vei fi neplăcut surprins de penibilul acestei explicaţii. Nu-i de mirare că mulţi oameni nici nu mai vor să audă de religie, de Dumnezeu când sunt întâmpinaţi cu astfel de poveşti. Nu îţi trebuie nici multă minte şi nici multe cunoştinţe ca să-ţi dai seama că ea nu este adevărată:
• ce fel de mănăstire era aceea la care a intrat Fecioara? Mănăstirile "creştine" au început să apară în sec.IV (cam la 300 de ani după moartea Mariei); evreii nu aveau mănăstiri iar dacă ar fi fost o altfel de religie, Maria nu ar mai fi fost socotită neprihănită de către Dumnezeu!
• în afară de faptul că îngerul Gavril a vestit Mariei naşterea pruncului, toate celelalte amănunte (atât personaje, locuri cât şi întâmplări) nu sunt decât invenţii puerile, unele dintre ele chiar mai rău, stupide (cum ar fi originea Căii Lactee şi a Luceafărului).
• Biblia nu susţine nicăieri ideea că Maica Domnului ar fi făcut minuni…
Crăciun - (din lat. creatio-, onis) una dintre cele mai mari sărbători creştine, care celebrează, la 25 decembrie al fiecărui an, naşterea lui Isus Hristos. (dicţionar V. Breban)
Iată explicaţia dată de preotul Dumitru Bălaşa:
Domnul Iisus Hristos fusese socotit de gnostici o creatură - Creaciun. După anul 325 a fost recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu, una din persoanele Sf. Treimi: "născut, iar nu făcut (creat)". Totuşi, în popor, Iisus Hristos este identic cu Crăciun. (Gnosticismul traco-dacic, după forme şi locuri, durează până în a doua jumătate a mileniului întâi d. H. După ce Sinoadele dau o formă precisă Creştinismului, acesta se integrează doctrinei precizate şi din el rămân numai anumite elemente.) În cărţile de cult ortodox, cuvântul Crăciun nu există, ci Născutul. Poporul Daco-Român, care nu a făcut doctrină, a păstrat primul termen până astăzi. Un colind spune:
Că-i născut un domn prea bun
Cu numele lui, Crăciun,
Că-i născut un om frumos,
Cu numele lui, Hristos. (1)
Totuşi, în finalul aceleiaşi cărţi, autorul se exprimă confuz şi chiar el însuşi cade în ceea ce critică poporul neştiutor: Timp de aproape o jumătate de secol, Crăciunul, frumoasa sărbătoare a Naşterii Domnului, cu colindele ei, a fost strânsă în sârmă ghimpată: Moş Crăciun, îngropat şi înlocuit cu prozaicul Moş Gerilă. Dar s-a produs o minune. Odată cu revoluţia…, Sărbătoarea Naşterii Domnului a fost descătuşată. Moş Crăciun a înviat…
Crăciun este creatul lui Dumnezeu (de la creatio), este un cuvânt daco-român, un fir de borangic în pânza multimilenară a neamului. În cărţile de slujbă ortodoxă îi zice Iisus Hristos "născut , iar nu făcut"…(1) Cu alte cuvinte, "creatul" şi Iisus sunt una…
Este greşit să numim pe Hristos cu numele Crăciun. El nu este o "creatură" a lui Dumnezeu, ci Fiul veşnic al lui Dumnezeu - Mi.5:2; Io.1:1; 8:58; Col.1:17.

5. Bradul



Un obicei specific "sărbătorilor de iarnă" este aducerea în casă şi împodobirea unui brad. Oare ce legătură are bradul cu sărbătorile de iarnă? Ce este specific bradului? Ce îl face să fie diferit de alţi copaci? Un cântec "de sezon" (german, din câte ştiu) spune:
O brad frumos, o brad frumos,
Cu cetina tot verde…
Tu eşti copacul credincios,
Ce frunza nu şi-o pierde…
Dacă este să simbolizeze ceva, atunci ce ar arăta bradul "cel veşnic verde"? Viaţa fără sfârşit, nu-i aşa? Toţi ceilalţi copaci "mor" toamna, dar el, este "tot verde", aşa cum toţi oamenii mor, dar Dumnezeu rămâne în veac… Poţi să numeşti (din acest p.d.v.) bradul drept dumnezeul copaci-lor! (Deci când aduci în casă bradul… aduci un "dumnezeu străin"???)
Nu este de mirare că la Lunca Ilvei (şi în multe alte părţi) oamenii împodobesc căruţa care duce mortul la groapă cu brazi - vor să spună ceva despre nemurire; la fel când construiesc o casă şi pun în vârful acoperişului un brad; la fel când împodobesc sala nunţii cu crengi de brad - vor să spună ceva despre trăinicia casei sau a căsniciei.
Încă din antichitate oamenii s-au închinat la pomi numiţi de ei "sacri" (şi astăzi sunt religii de acest gen atât în lumea primitivă (aşa numită "necivilizată") cât şi în cea modernă).
Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar scandinavii şi romanii… ghici ce? - BRADUL!
Există o legendă antică babiloniană care spune că a fost un ciot de copac uscat din care a ieşit un copac care nu s-a mai uscat niciodată; a rămas "veşnic verde"… "ce frunza nu şi-o pierde…" Ciotul uscat reprezenta pe Nimrod (Gen.10:8-12) care murise iar copacul "veşnic verde" arăta că Nimrod s-a reîncarnat în persoana lui Tamuz (care în religia acadienilor (locuitorii uneia din cetăţile stăpânite de Nimrod - Gen.10:10) era zeul-soare, soţul zeiţei Iştar (numiţi de sidonieni (fenicieni) Baal şi Astarteea).(3) Un comentariu foarte bogat şi interesant despre Tamuz se găseşte în Smith's Revised Bible Dictionary.)
Biblia vorbeşte în multe locuri despre închinarea greşită asociată cu "pomul verde":
De.12:2 Să nimiciţi toate locurile în cari slujesc dumnezeilor lor neamurile pe cari le veţi izgoni, fie pe munţi înalţi, fie pe dealuri, şi sub orice copac verde.
1Împ.14:23 Şi-au zidit şi ei înălţimi cu stâlpi închinaţi idolilor şi Astartee pe orice deal înalt şi sub orice copac verde.
2Împ.17:10 Şi-au ridicat stâlpi idoleşti şi Astartee pe orice deal şi sub orice copac verde.
2Cr.28:4 Aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi, pe dealuri şi sub orice copac verde.
Is.57:5 care se încălzeşte pentru idoli sub orice copac verde, care junghie pe copii în văi, sub crăpăturile stâncilor…
Ier.2:20 De mult ţi-ai sfărâmat jugul, ţi-ai rupt legăturile, şi ai zis: "Nu mai vreau să slujesc ca un rob!" Căci pe orice deal înalt şi sub orice copac verde, te-ai întins ca o curvă.
Ier.3:6 ,,Domnul mi-a zis…: ,Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S-a dus pe orice munte înalt şi sub orice copac verde, şi a curvit acolo.
Ier.3:13 Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincioasă Domnului, Dumnezeului tău, că ai alergat încoace şi încolo la dumnezei străini, sub orice copac verde, şi că n-ai ascultat glasul Meu, zice Domnul.``
Ez.6:13 Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când morţii lor vor fi în mijlocul idolilor lor, împrejurul altarelor lor, pe orice deal înalt, pe toate vârfurile munţilor, sub orice copac verde, sub orice stejar stufos, acolo unde aduceau tămâie cu miros plăcut tuturor idolilor lor.
Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roşii… Astăzi, boabele s-au transformat în globuri iar între altele, se foloseşte beteala (argintie sau aurie). Iată un pasaj interesant din Biblie: Ier.10:3,4!!! Alt ornament care aduce cu strălucirea soarelui, aurului şi argintului sunt artificiile şi luminiţele - ca nişte steluţe (sau "pui de soare"… "sorişori de curând născuţi")…
Ce legătură are bradul împodobit cu naşterea lui Hristos? "Păi… steaua din vârf arată steaua care i-a călăuzit pe magi…" Ha! Ha! Şi dacă nu-i pui stea în vârf…? E drept că a fost o astfel de stea, dar Biblia nu spune că trebuie să împodobim un brad în amintirea acelui eveniment.
De ce trebuie creştinii să cumpere şi să pună în casă un brad pe care să-l împodobească? Nu scrie nicăieri că aşa ceva este obligatoriu. Atunci de ce o fac?
• Probabil că unora le place - aduce ceva nou, o schimbare, un aer de sărbătoare, veselie pentru copii…
• Alţii, doar vor să fie şi ei… "în rândul lumii".
Atunci să nu mai fac pom de Crăciun? Întreabă pe Dumnezeu şi fă ce crezi că vrea El. Dacă tu crezi că Dumnezeu nu are nimic împotrivă, fă-l, altfel, nu-l face. Un lucru poţi să-l ştii şi să-l crezi: Nu este o poruncă a Bibliei, nu este o lege a lui Dumnezeu aşa că cei care nu ţin acest obicei nu trebuie osândiţi… Apoi este clar că nu trebuie să te închini acestui brad (şi cred că în mod conştient nu este nimeni între noi care s-o facă - dar dacă se va întâmpla că nu vei avea bani sau pur şi simplu vei ajunge în situaţia că nu vei reuşi să-ţi procuri un brad într-un an vei socoti că "acela nu este Crăciun" dacă nu ai brad în casă??? Este nevoie neapărat de "cetina tot verde" ca să-ţi aminteşti că "ţi s-a născut un Mântuitor"? Ce este important pentru tine? Bradul sau Mântuitorul? Vei fi la fel de afectat(ă) în inima ta dacă nu vei avea pe Domnul cu tine în săptămâna Crăciunului cât de afectat eşti că nu ai brad? Atunci cui te închini???

6. Darurile



În folclorul românesc se face o distincţie clară între Moş Nicolae şi Moş Crăciun, cele două personaje având chipuri şi rosturi diferite. Abia în acest ultim secol aceste personaje vor fi deopotrivă înzestrate cu o trăsătură nouă: obiceiul de a face daruri copiilor. În tradiţia populară ziua de 6 decembrie este zi de cinstire a Sfântului Nicolae încă din vremea de demult. Închipuit ca un moş cu barba albă Sân-Nicoară (cum i se mai spune Sfântului Nicolae) poate aduce ninsoarea doar scuturându-şi bărbia de omăt. Sfântul Nicolae a fost treptat desacralizat. Nu numai Moş Crăciun este numit cu duioşie "moş"; Sfântul Nicolae, episcopul de Cezareea, martirul lui Iisus şi săvârşitorul de minuni, devine în ochii românilor Moş Nicolae. Sub influenţa tradiţiilor europene a fost adoptată imaginea unui Moş Nicolae care pune cadouri în cizmuliţele copiilor. (http://www.lego.rdsor.ro/christmas/ralaiul.html)
Scandinavii (vikingii) credeau că zeul lor numit Odin, dă daruri speciale celor care se apropiau de bradul lui în timpul sărbătorilor de iarnă. Şi romanii, după cum spune Tertulian aveau practica schimbului de cadouri în timpul Saturnaliei. (2)
Nu-i nimic rău, desigur, în a oferi cadouri altora în vremuri de sărbătoare. În Biblie este întâlnit acest lucru în două prilejuri în care Dumnezeu a lucrat în chip minunat pentru restaurarea poporului Israel - Ne.8:10,12; Es.9:19,22 (Domnul încurajează pe credincioşi să dea daruri pentru slujbele şi lucrările religioase - 1Cr.16:29; Ne.7:70; daruri pentru robii eliberaţi - De.15:13,14; daruri pentru copii - Mat.7:11; daruri din partea fraţilor pentru fraţi nevoiaşi - Rom.15:28). Dărnicia ca trăsătură, ca mod de viaţă este recomandată şi apreciată de Dumnezeu. Nu se găseşte însă în Biblie obligativitatea împărţirii de daruri cu ocazia sărbătorilor în afară de Purim şi aceasta a fost în V.T., pentru evrei. (Între Purim şi Crăciun nu pot fi făcute legături aşa încât să se deducă faptul că trebuie să dăm cadouri de Crăciun. Faptul că sărbătoarea evreiască Purim se ţinea în luna a 12 nu este deloc relevant, deoarece luna a 12-a evreiască nu corespunde cu decembrie ci cu februarie-martie.)
Găsim în Biblie un pasaj unde acest schimb de cadouri este făcut într-un cadru festiv negativ, anti-Dumnezeu - Ap.11:10; aici oamenii sărbătoresc uciderea a doi prooroci care vesteau cuvântul lui Dumnezeu.
A face o legătură între cadourile care "le aduce Moş Crăciun" şi darurile care au fost date pruncului Isus de către magi în Biblie nu este corect. Magii nu L-au găsit pe Isus în ziua naşterii Sale, aşa cum L-au găsit păstorii în iesle (Lu.2:16) ci ei au găsit "pe Împăratul de curând născut al iudeilor" într-o casă (Mat.2:2,11) - este probabil că pruncul avea cel puţin câteva zile sau săptămâni. În plus, darurile nu şi le-au dat unul altuia, ci le-au lui Isus, lucru care corespunde mai degrabă cu cerinţele biblice de a aduce daruri lui Dumnezeu.
Atunci să nu mai dau daruri copiilor de Crăciun? Situaţia este delicată, nu-i aşa? Cu câtă viclenie a întortocheat cel rău lucrurile aşa încât să-şi atragă slavă şi să hulească pe Dumnezeu… Totuşi, oare nu este mai mare cel ce este în noi decât cel ce este în lume? Cu siguranţă! Oare nu vom fi în stare să ne arătăm dragostea (prin cadouri şi nu numai prin ele) şi să vorbim copiilor noştri încât să înţeleagă că nu este nici un Moş Crăciun, dar că există un Dumnezeu viu şi adevărat care a dat ce a avut mai scump, un dar nespus de mare: pe Fiul Său pentru mântuirea lor? Ba da, cu siguranţă! Atunci să facem lucrul acesta aşa încât copiii noştri să nu se simtă loviţi de o soartă crudă (şi anume că s-au născut într-o casă cu părinţi ce au o credinţă aspră care nu îi lasă să le dea cadouri atunci când toţi ceilalţi copii primesc). Ci să fie convinşi şi fericiţi de dragostea noastră (pe care vom şti să le-o arătăm pentru că Dumnezeu ne învaţă), nu numai de Crăciun ci în tot timpul anului. Şi prin noi să-L afle pe cel născut în Betleem, Mântuitorul.

7. Colindatul


Preotul Dumitru Bălaşa scrie: E vremea colindelor care datează din vremea lui Ler Împăratul (Leru-i ler şi iarăşi ler!) (Galerius cel Bătrân şi Galerius cel Tânăr - 293-311 - împăraţii Daciei). (1) Nu este nici măcar insinuată provenienţa biblică. Sunt unii care fac legătură între colindele de azi şi corul îngeresc care a "cântat" când a fost vestită păstorilor naşterea lui Hristos. De fapt relatarea biblică nu spune că îngerii au cântat ci că "împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând…" - Lu.2:13. Apoi îngerii nu au mers din casă în casă…
Colindele de ieri şi de astăzi
Tradiţia colindatului este specific românească. În Europa, cu excepţia zonei sud-estice, acest obicei nu există. (Nu ştiu dacă acest lucru este adevărat. Conform unei alte informaţii, în Anglia au fost introduse colindele după anii 1800 - nu ştiu dacă încă se mai practică…) Deşi profund păgâne, tradiţiile româneşti au fost readaptate, o dată cu încreştinarea populaţiei daco-romane. La est de Europa puţini ştiu că tradiţia colindatului se mai păstrează doar in spaţiul carpato-pontic, cu preponderenţă pe teritoriul României.
Obişnuiţi deja cu colindele vechi, românii nu au ştiut să-şi păstreze şi să exploateze trăsătura aceasta de originalitate. Ba mai mult, au importat ritmuri şi cântece de sărbători, ce nu au de a face cu specificul poporului român. Dacă celelalte popoare europene au timide încercări în domeniul cântecelor religioase de Crăciun, românii se pot mândri cu un adevărat tezaur de colinde şi tradiţii ale Naşterii Domnului. Tradiţia colindatului se mai păstrează în Bulgaria şi Ucraina. Ungurii au preluat-o din Transilvania şi şi-au adaptat-o. Cu toate acestea, numai românii au reuşit să păstreze fondul originar, latin al vechilor "calende". Fondul comun al tuturor colindelor este unul păgân, pe care s-au adaptat textele cu conţinut evanghelic. Tradiţii păgâne încreştinate, Calendele erau sărbători romane închinate soarelui. Calende desemnează un obiect rotund, o trimitere directă la discul solar. De aceea colinda se cânta în cerc închis (colindătorii), se făcea în ocol, se împărţeau colaci şi nuci, toate simboluri ale rotundului, ale perfecţiunii. Principala motivaţie a obiceiului era acela de protecţie, mai apoi s-a impus sensul binecuvântării şi cel evanghelic, al Naşterii Domnului. Cel mai surprinzător este faptul că melodiile s-au păstrat nealterate, cu preponderenţă în zonele izolate (Maramureş). Colindatul era un obicei exclusiv masculin, ceata de feciori având misiunea de a trece pe la fiecare casă şi a aduce vestea cea bună. Timp de şase zile, colindătorii realizau un cerc invizibil în jurul comunităţii, pentru a o proteja mai apoi de venirea Anului Nou, când demonilor li se dădea drumul pe pământ. Pe lângă colindele consacrate ce vorbesc despre Naşterea Mântuitorului în ieslea din Betleem sau despre magii de la Răsărit purtaţi de stea, se remarcă colindele intermediare. Acestea mai păstrează reminiscenţe păgâne: colinda corbului, colinda junilor, colinda gospodarului. Aceste colinde îmbină tradiţiile păgâne ale Anului Nou cu semnificaţia creştină a Naşterii lui Iisus Hristos. Sunt colinde de fertilitate, colinde de binecuvântare a pământului sau colinde provenite din cultul strămoşilor. Este clară deci originea religioasă păgână a obiceiului de a colinda în timpul sărbătorilor de iarnă.
Colindatul, un obicei demult apus
Sărbătorile de iarnă deschid sezonul colindelor. Obiceiul a devenit un bun prilej de distracţie, mai ales în rândul tinerilor. De Crăciun se încropeşte la repezeală un pseudo-cor şi se porneşte "la colindat". Băutura, mâncarea şi distracţia sunt pe primul plan. Găştile de petrecăreţi chefuiesc până in zori, fără să cunoască cu adevărat semnificaţia păgână a tradiţiei. Repertoriul nu depăşeşte de obicei două, trei strofe arhicunoscute, melodia fiind ignorată din principiu. Puţini ştiu că obiceiul este unul de binecuvântare, de protecţie şi bună-vestire. Adevărata tradiţie a colindatului devine pe zi ce trece un capitol de folclor, păstrat in fonotecile cercetătorilor. Tragedia cea mai mare este că nici măcar interpreţii de muzică populară nu mai sunt interesaţi în a promova colinde autentice, lăsându-se purtaţi de interese financiare. Iată cum, pe lângă aspectul păgân venit din antichitate, se adaugă un aspect păgân "modern", mă refer la practicile păcătoase descrise mai sus, care nu au nimic din Duhul Mântuitorului. Acelaşi lucru este evidenţiat şi în următorul pasaj:
Manelele de iarnă
Tradiţia colindatului se luptă din greu cu interesele unei afaceri de sezon. Tarabele şi magazinele de specialitate abundă în producţii kitch. "Oamenii nu au practic nici un criteriu de selecţie calitativă, între un colind tradiţional şi unul "coafat", de tranziţie", mărturiseşte un interpret de muzică populară din Cluj. Aceasta se datorează în primul rând ruperii legăturilor cu lumea de la sat, a urbanizării forţate din timpul regimului comunist. Transformarea este şocantă, de la sonorităţile simple, vechi, s-a trecut în unele cazuri la acompaniament electronic de ultima oră. Ritmurile şi melodiile vechi au fost înlocuite cu tangouri, valsuri si marşuri consacrate, care oripilează de-a dreptul urechea. Tendinţa comercială este evidentă, colindele tind să devină adevărate "manele de iarnă", textele sunt modificate, mesajele evanghelice, legate de Naşterea lui Iisus Hristos, au fost înlocuite cu texte lacrimogene, despre părinţi abandonaţi şi frustraţi în preajma sărbătorilor. De obicei, pseudo-interpreţii de muzică folclorică sunt tot aceia care-şi încearcă norocul şi la o colindă de sezon. (Silviu MÂNĂSTIRE)
Ignatul bate la uşa Crăciunului
De Ignat şi până la Crăciun se porneşte alaiul obiceiurilor de purificare, tradiţii vechi şi precreştine. De Ignat, sărbătoarea Sfântului Ignat Teoforul, oamenii nu lucrează, singura activitate fiind sacrificarea şi pregătirea porcului. Preparatele vor îmbogăţi masa de Crăciun, semn al abundenţei şi al belşugului. Adunaţi in grupuri, tinerii merg cu turca, capra sau brezaia. Turca este un bot de oaie cu piele de iepure pe la barbă, cu urechi de iepure şi coarne de lemn, împodobite cu diferite ornamente. Capra este un bot de capra cu coarne de berbec. Ambele sunt fixate pe un băţ şi jucate, într-un ritual bine stabilit. La sfârşit turca şi capra mor; ele sunt simboluri ale anului care moare. Capra şi turca sunt simboluri demonice, ele sunt purtate în comunitate şi arătate tuturor pentru a înlătura astfel frica şi blestemul. Folcloriştii identifică aceste imagini cu reminiscenţele mitologiilor populare în care zeii demonici aveau reprezentări de acest gen (Bachus - ţap). Alt obicei, tot mai rar întâlnit, este ursul. Doi tineri sunt îmbrăcaţi într-o blană de urs. Ei sunt însoţiţi de doi "moşi" care au grijă ca ursul să joace aşa cum i se cântă. Jocul agonic al ursului simbolizează, la fel, moartea anului vechi şi naşterea aceluia nou. Tradiţia populară păstrează pe un fond precreştin şi sceneta Irozilor. Aceştia îi întruchipează pe cei trei crai de la Răsărit, veniţi să aducă daruri de vin, tămâie şi smirnă pruncului Iisus Hristos. Doar Irozii reprezintă un obicei specific Crăciunului, celelalte făcând parte din ritualurile de pregătire în vederea venirii Anului Nou.
Crăciun românesc
Orice sărbătoare are menirea de a aduna oamenii într-o comunitate, care îşi validează astfel sistemul de valori. Crăciunul la români este o poveste despre recunoştinţă, comuniune şi Lumina Naşterii lui Iisus Hristos; este o poveste colorată cu glasuri din alte timpuri, cu gesturi profunde venite din negura începuturilor. Amestec de sacru si profan, amestec de sacru creştin si tradiţie păgână, expresie a bucuriei, a bucuriei de a trăi viaţa; Viaţa care biruie întotdeauna moartea. În ieslea Betleemului acum 2000 de ani se năştea speranţa lumii. De atunci, cerul se deschide în fiecare an pentru ca îngerii să psalmodieze Naşterea celui fără de început. "Pace pe pământ... între oameni bună voie", omul-dumnezeu, pruncul din Betleemul Iudeei ridica umanitatea în îmbrăţişarea lui Dumnezeu.- Vi s-a născut Mântuitorul! glăsuiau triadele îngereşti, s-a născut cel ce va călca Moartea şi va birui porţile iadului. Crăciun românesc, în inima Balcanilor, amintirea libertăţii udate cu sânge. Autorul vorbeşte frumos în ultimele propoziţii, dar câţi sunt cei care gândesc în timp ce sărbătoresc acest "Crăciun românesc în inima Balcanilor" la Mântuitorul care prin jertfa Sa a dat lumii libertatea şi a biruit porţile iadului?
Citez din "Informaţia zilei de Duminică - Online" Nr. 61, duminica, 14 decembrie 2003 (http://www.informatia-zilei.ro/duminica/1.htm)
Obiceiuri de Crăciun
Sărbătoarea Naşterii Domnului este marcată de numeroase tradiţii. Începând din ajunul Crăciunului, uliţele satelor răsună de glasurile colindătorilor. Purtând costume tradiţionale şi traiste cât mai încăpătoare, aceştia merg din casă în casă, pentru a le ura oamenilor fericire şi prosperitate. Colindele sunt de două feluri: religioase şi laice. Subiectele celor religioase se referă de cele mai multe ori la Iisus Hristos. Pe de altă parte, colindele lumeşti au un caracter liric şi deseori sunt improvizate de colindători, în funcţie de gazda pentru care cânta.
Copiii de până la 7-8 ani - spun etnografii - umblă cu colindeţul în ajunul Crăciunului: "Colinde, colinde, daţi bomboane în coşuleţ". Când se înserează încep să umble pe la case şi cetele de colindători adulţi. Cei maturi umblă cu colinde foarte vechi. În partea de sud a Basarabiei se umblă chiar cu colindul precreştin laic, de gospodar, de casa, de prunc, de fată, de flăcău, de logodiţi.
De la Crăciun şi până la Bobotează colindătorii umblă cu "Steaua" care vesteşte Naşterea lui Iisus. În unele locuri se întâlneşte cântarea numită "Vecleem", sau "Irozii", o dramă religioasă care înfăţişează misterul Naşterii Domnului în toate fazele sale. Pe lângă aspectul religios al colindelor, în timp a evoluat şi partea laică a acestei tradiţii. În unele locuri este obiceiul ca flăcăii să umble cu "Capra", "Ursul" sau "Cocostârcul". În aceste jocuri sunt purtate măştile confecţionate din piei sau blană şi sunt ironizate personajele rele (ba, dacă duhurile rele sunt în controlul acestor activităţi, cred că alţii sunt cei ironizaţi: colindătorii - n.m.). Cu această ocazie, gazda împarte colindătorilor covrigi, nuci, mere şi colăcei pe care gospodinele le frământă din timp cu prilejul Crăciunului. - Ier.7:18; 44:19
A merge cu colindul, din nou spun, ca şi despre cele ce am vorbit până acum, nu este o poruncă a Bibliei. Nu este scris nicăieri în N.T. că Dumnezeu vrea ca într-o anumită perioadă a anului să mergem pe timp de seară de la uşă la uşă ca să cântăm cântece care au sau nu legătură cu naşterea Mântuitorului. Este chiar foarte clar pentru orice creştin că a vesti prin incantaţii sau simple urări credinţele unor religii păgâne (moare anul, se naşte soarele, etc.) sau a binecuvânta în numele unor dumnezei falşi este greşit. A colinda cu cântece păgâne este păcat. Şi tot păcat este a participa la desfrâul care îl săvârşesc grupurile de colindători. Suntem însă trimişi de Domnul Isus Hristos să vestim Evanghelia la orice făptură şi să facem ucenici din toate neamurile, iar Pavel ne învaţă să predicăm Cuvântul la timp şi nelatimp. Domnul Isus ne învaţă să fim înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii iar Pavel ne spune să răscumpărăm vremea pentru că zilele sunt rele. Oare nu am putea folosi această ocazie a colindelor pentru a spune altora vestea naşterii Mântuitorului? Dacă Domnul nu vă permite acest lucru, să n-o faceţi! Dar dacă El vă trimite, veţi greşi dacă nu veţi asculta! Iar în ce-i priveşte pe alţii, şi ce fac ei… Dumnezeu este stăpânul lor… - Rom.14:4,5.

8. Porcul (mâncarea)


Am auzit un om spunând: Pentru mine Crăciunul nu-i Crăciun fără porc şi Paştele nu-i Paşti fără carne de miel. O asemenea afirmaţie este greşită. Normal este ca pe primul plan să fie Cel sărbătorit în aceste zile nu mâncarea! Cum ţi-ar fi să ştii că pentru cel care l-ai invitat la serbarea zilei tale de naştere este mai importantă sarmaua care-i lasă urme de untură la gură decât persoana ta! Ce l-ai chemat să sărbătorească? Sarmaua? Dar dacă inversăm acum rolurile şi tu eşti cel invitat… Cum te comporţi tu la serbarea zilei de naştere a Mântuitorului?
Pregătirile culinare de Paşti şi de Crăciun sunt cele mai laborioase din tot anul. Femeile muncesc din greu zile la rând de dimineaţa devreme până noaptea târziu. Sunt chiar unele preparate (care au probabil o însemnătate religioasă) pe care unii ţin cu orice preţ să le aibă! Câte case sunt lipsite de sarmale şi cozonaci de Paşti, de Crăciun, cu ocazia nunţilor, înmormântărilor şi a pomenilor??? Dar din câte lipseşte rugăciunea, mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru acel belşug, şi toate celelalte lucruri care Domnul ar vrea să nu lipsească dintr-o casă. N.T. nu cere aşa ceva, iar în V.T. astfel de practici au fost osândite - Ier.7:18,19,22,23. Oamenii însă ţin cu toată râvna acestea şi neglijează cu totul ascultarea de Dumnezeu.
Acesta este un aspect: să uiţi de Mântuitorul când Îi serbezi naşterea, şi să preţuieşti mai mult ca mântuirea, mâncarea tradiţională…Însă este ceva mai mult decât atât: Nu-i vorba de orice mâncare (cei mai mulţi s-ar socoti jigniţi dacă la o astfel de ocazie le-ai servi peşte sau pui, etc.) ci este un anumit animal care "trebuie" jertfit cu această ocazie…
Ziua de Ignat, numită şi Ignatul porcilor, este o sărbătoare care cade în 20 decembrie: este ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului de Crăciun. Ţăranii cred chiar că un porc neînjunghiat în ziua Ignatului nu se va mai îngrăşa, pentru că atunci el îşi visează cuţitul. Să-l mai ţii în ogradă după această dată nu e de nici un folos de vreme ce porcul nu mai pune carne pe el, ba chiar poate dăuna, căci înjunghierea lui cu întârziere poate provoca evenimente neplăcute.
Obârşia păgână a sacrificării porcului este evidentă. În Egiptul antic, porcul era adus ca jertfă zeului Osiris, iar in Grecia antică un ritual similar se săvârşea în cinstea zeiţei Demeter. Ceremoniile sacrificiale din lumea antică corespundeau întotdeauna cu perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Prinderea şi înjunghierea porcului în ziua de Ignat, pârlirea părului, jupuirea şi tăierea cărnii păstrează până azi urme ale unor elemente de ritual păgân, a căror semnificaţie însă s-a pierdut. (http://www.lego.rdsor.ro/christmas/ralaiul.html)
Monitorul de Cluj din 20.XII.2002 (http://arhiva.monitorulcluj.ro/2002/2002.12.20/prima2.html), scrie:
Ziua cuţitelor lungi
Ziua Sfântului Ignatie Teoforul - Ignat cum îl ştie orice român dus la biserica - înseamnă sacrificarea porcului care grohăie prin ogradă...
Ignatu' - un obicei tradiţional românesc
Porcul era considerat în vechile culturi animal sacru. În tradiţia populară românească, Ignatu' este o divinitate solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Ignatie Teoforul din calendarul ortodox. Există un timp ritual al sacrificiului porcului - ziua de Ignat (20 decembrie) sau după Sfântul Vasile (aproximativ aceeaşi zi pe stil vechi), dimineaţa în zori - moment al zilei propice multor practici rituale.
"Dacă nu tai porcul de Ignat, nu-i mai merge bine... După Ignat, porcul slăbeşte" spun bătrânii.
"Victima" este pregătită cu gesturi şi formule rituale: animalul este stropit cu apă sfinţită, este aşezat cu capul spre răsărit, pe frunte sau pe ceafa este trasată cu cuţitul o cruce pe care se presară sare, iar în casă sunt rostite formule rituale: "Doamne ajută!", "Să-l mâncăm cu sănătate!".
Alte obiceiuri scot în evidenţă valoarea animalului ca simbol al vieţii: părul porcului trebuie înmuiat în sânge "pentru ca să nu se stingă neamul porcilor", iar sângele care curge în timpul sacrificiului trebuie strâns într-un vas cu mei.
Ansamblul ritual al "tăierii" porcului este încheiat prin masa comună (numită "pomana porcului") ce se desfăşoară într-o atmosferă solemnă, în linişte, realizându-se, în primul rând, comuniunea spirituală a participanţilor la actul sacrificial înfăptuit.
Ce să facem atunci? Să nu mai mâncăm porc de Crăciun? Întâi de toate, să ne asigurăm că avem o inimă curată înaintea Domnului, că El este Cel mai de preţ pentru noi. Să nu socotim că se va prăbuşi lumea dacă nu avem porc de Crăciun! Nu porcul este important în aniversarea naşterii Mântuitorului. Important este că Dumnezeu a privit din sfinţenia Sa la starea noastră căzută şi fără speranţă şi ne-a trimis pe Fiul Său ca să ne salveze din ea. Apoi, dacă descoperim vreo practică păgână (tradiţie, superstiţie) în tăierea porcului şi pregătirea preparatelor din carne de porc pentru Crăciun, să renunţăm la ele. Putem tăia porcul şi nestropit cu aghiasmă, şi dacă nu-l punem cu botul spre răsărit. Îl putem mânca şi dacă nu îi facem cruce pe cap - "Păi trebuie să-i pun sare în cap ca să nu se strice!" Dar sarea se poate pune numai într-o cruce? Fă-i un Z, un Y, fă-i un nas şi două încreţituri pe frunte, mai pune-i o linie drept gură şi două mai mici drept ochi, dar nu mai ţine datina aceea păgână! Nu-l mai tăia de 20 decembrie! Taie-l pe 19 sau pe 21! Apoi, dacă dai de mâncare celor ce te-au ajutat, n-o face ca şi cum dai o masă în urma unei jertfe, ca în V.T.; dacă îl tai cu familia, aşezaţi-vă la masă ca în orice altă zi: nu faceţi "pomana porcului"… Etc.






__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #10  
Old 09-24-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Costumul popular


Cunoşti o ţară, un popor, pornind de la oameni şi de la obiectele plăsmuite de ei, alături de limbă, obiceiuri şi tradiţii, costumul popular constituie o emblemă de recunoaştere, o marcă a identităţii etnice, un document cu certă valoare istorică şi artistică totodată.



Asemănarea costumului popular de astăzi cu cel purtat cu generaţii în urmă de strămoşii daci, reprezentaţi pe monumentele antichităţii clasice, dintre care cele mai vestite sunt Columna lui Traian de la Roma şi Trophaeum Traiani de la Adamclisi, în Dobrogea, dovedeşte persistenţa milenară a unor piese de port, care, într-o formă evoluată, apar şi în zilele noastre. Căci, România este vatra uneia din cele mai vechi civilizaţii ale antichităţii clasice europene, cea traco-dacică, moştenitoare, la rândul ei, a încă şase milenii de civilizaţie agrară a neoliticului şi a epocii bronzului. Spaţiul carpato-danubiano-pontic a păstrat printre cele mai importante vestigii istorice, lingvistice şi etnografice ale romanităţii răsăritene.

Arta populară românească şi numeroasele meşteşuguri care conlucrează la crearea ansamblului vestimentar tradiţional şi-au tras seva din straturile celor 85 de secole de civilizaţie ţărănescă, fertilizate de-a lungul istoriei de influenţe benefice venite din arii culturale, decantând, în timp, coordonatele unei estetici proprii.

Extrem de divers, costumul celor 90 de zone etnografice cuprinse în provinciile istorice româneşti: Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Crişana, ce înconjoară, de jur împrejur, inima ţării, Transilvania, se prezintă unitar şi inconfundabil cu veşmântul etniilor vecine sau conlocuitoare: secuii, germanii, maghiarii, turco-tătarii, armenii, evreii, sârbii, lipovenii, bulgarii, ucrainenii, ţiganii. Reducerea la geometric a imaginii obiectelor din mediul înconjurător a dat naştere unei tradiţii estetice, unei maniere originale de a percepe natura şi a o exprima în tipare plastice inedite. Decorul, discret, este amplasat cu un rafinat simţ al măsurii, în câmpuri ornamentale bine delimitate, care subliniază liniile croiului - bazat pe principiul tăieturii în foi drepte - dar şi pe cele ale corpului omenesc căruia îi conferă un aspect sculptural, de mare distincţie.

Pe fondul alb se detaşează motivele ornamentale dispuse după regulile de bază ale ornamenticii populare: repetiţia, simetria, alternanţa şi dinamica mişcării. Stăpânind legile contrastului şi ale armoniei, vădind un gust al echilibrului clasic, creatoarea populară ştie să asigure unitatea compoziţională a costumului, realizând acorduri cromatice deosebit de rafinate, cu un minim de mijloace de expresie.

Aşa cum remarca poetul filosof Lucian Blaga, în Trilogia culturii, "în asemănare cu cromatica altor popoare, cea românescă reprezintă cazul rar al unei arte populare de natură clasică, în sensul că e măsurată discret... Prin funcţia pozitivă a golului, a câmpului ca factor ritmic prin acest mod degajat, arta populară românească reprezintă în răsărit o insulă de duh european... duh al măsurii." Culorile vii nu sunt niciodată stridente, iar culorile potolite nu sunt niciodată mohorâte.

Firele de aur şi argint introduse în ţesătură, "altiţele" şi "râurile" cusute cu mătase, paietele aurii şi maramele de borangic dau costumelor femeieşti din aceste zone o eleganţă şi o fastuozitate aparte. Şi costumul bănăţean, din vestul ţării, şi-a încărcat decorul sub influenţa stilului baroc, îmbogăţind fondul original, fără să-l altereze.

Însoţind omul în toate împrejurările vieţii sale, de la naştere până la moarte, costumul popular constituie nu numai un ansamblu material cu funcţii practice, de apărare contra intemperiilor, ci şi un purtător de semne şi simboluri, un limbaj de comunicare, transmiţându-ne atitudinea creatorului faţă de societatea în care trăieşte şi-şi modelează opera.

Transpunând cu fir de arnici, în decorul veşmântului de sărbătoare, armonioasa alcătuire a universului sătesc, în care spiritul şi măiestria se îngemănează, mâna ţărăncii brodează, pe pânză zigzagurile şi meandrele unei grafici ancestrale, rămasă în memoria nesfărşitului sir de femei care au deschis ochii asupra lumii în leagăn dăltuit cu semnul soarelui, au citit fiorul dragostei mărturisit în crestăturile unei furci de tors. Tot ele au ţesut şiruri de pomi ai vieţii în grădinile scoarţelor de zestre şi au cusut, cu migală, stelele cerului pe seninul cămăşii de nuntă, păstrată apoi cu grijă pentru marea trecere în rândul strămoşilor.Şi în vremea noastră tradiţia realizează echilibru dintre util şi frumos în ambiantul modern.






__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #11  
Old 09-28-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Creanga de aur - Romanul Iniţierii


Incontestabil, cea de-a doua ramură a parabolei sadoveniene o simbolizează nu atât prezenţa în paginile romanului a imaginii unei Dacii mitice, extravagantă prin utopismul ei, cât mai ales a muntelui magic, fabulos şi de nimeni ştiut, lăcaşul sacru al purităţii universale, semnul ascensiunii mitice către o lume de esenţă platonică. Iată descrierea pe care ne-a lăsat-o Sadoveanu: "Monahii tineri suiau deci către peşteră. În acele ponoare şi poieni în care de veacuri domnea liniştea, sălbăticiunile codrului n-aveau nici o sfială. Veveriţele îi urmăreau şi îi priveau cu mirare sărind din clomb în clomb. Căprioarele îşi ridicau către ei boturile negre deasupra smocurilor de păiuş, din unghiuri depărtate. Până acolo, pe sub cetini, era întuneric. Acolo, la ele, era lumină."

"În incinta sanctuarului de la Nemi se înălţa un arbore, din care nu era îngăduit să se rupă nici o ramură."
James George Frazer

În Creanga de aur, împărăteasa Irina, "privind înainte ca o lupoaică şi ca o patimă vie a măririi", precum şi fiul ei, prinţul Bizanţului, pe care autorul îl compară tot cu animalul demonic având "gura întredeschisă, în care sticleau dinţii prin puful negru şi tânăr al bărbii", sunt succedanee ale dragonului sau ale balaurului cu mai multe capete pe care îl omoară Stefan cel Mare în finalul altui roman sadovenian, Fraţii Jderi, când voievodul apare evident pentru cititor în varianta mitică a lui Tezeu sau în aceea creştină a Sfântului Gheorghe. Revenind însă la Creanga de aur, aceeaşi imagine a dragonului este evocată într-un plan mai general prin chiar numele împăratului, Constantin Isaurianul, cum, în fond, chiar Constantinopolul (pe care îl asociez cu pântecul devorator al monstrului) reface arhetipul Infernului în care se amestecă de-a valma scene groteşti sau tragice cu nimic mai prejos decât cele danteşti, la limita dintre plăcerea instinctivă a jocului sadic şi vidul nebuniei. Aici se naşte un monstru, fiul Isaurianului, care va putrezi de viu în cumplita lume a unui nou Babilon, după ce va fi trăit numai pentru desfătarea cărnii. Tot aici, varangi uriaşi se răzvrătesc în fata iudaicei mâini care i-a hrănit pentru a sluji altor crâncene şi mistuitoare ambiţii dezlănţuite de patima puterii. Măştile purtate azi se schimbă mâine, orbii văd, surzii aud şi o sumedenie de procesiuni sunt susţinute de actori costumaţi în culori provocatoare şi mânaţi de instincte tenebroase. Pe scurt, în Creanga de aur, Constantinopolul este emanaţia monstruoasă a trufiei şi a vicleniei, fructul desfrâului şi al minciunii care provoacă deziluzia şi dezgustul. Îmi place să cred că Sadoveanu reinventează astfel haosul în varianta lui cotidiană, terestră, din care e gata să se nască o nouă lume şi o nouă mitologie. Formele n-au consistenţa pe care şi-ar dori-o, se nasc şi mor cu o viteză uluitoare, n-au determinare între ele. Scriitorul filosof rezolvă însă repede problema ivită pentru cititor proiectând deja chiar şi sfârşitul acestui potenţial cosmos cu care nu este de acord. Toate abaterile de la normele fireşti ale fizicului şi psihicului uman prefaţează rugul devastator (fatala pedeapsă divină) care va mistui regnul social şi moral al unei lumi macabre. Parabolă a Gheenei, Constantinopolul, deasupra căruia pluteşte duhul mistuitor al pierzaniei şi pe care îl scrutează cu ochi reci ultimul Deceneu, trimite evident la arhetipul Apocalipsului biblic. În ordine transcendentă, cu totul abstras, taumaturgul stă nemişcat în faţa spectacolului carnavalesc al istoriei pe care îl oferă o lume invadată de toate limbile pământului şi care prinsă iremediabil în capcana scurgerii timpului se rostogoleşte cu o forţă năucitoare spre etapele dezintegrării sale. Însă, asemenea unui călător în timp, Kesarion Breb nu poate schimba cursul lucrurilor. Pe deasupra acestui infern s-au încrucişat gânduri şi priviri, s-a ivit o iubire fantastică poate din dorinţa de a nega şi altfel o monstruozitate inimaginabilă. Privirea lui Breb a descoperit doar conturul unor insule mult visate (Maria, părintele Platon, Kirie Filaret), mlădiţe ale altui canon, care însă se izolează, se depărtează, dispar. Aleasă de magul care îşi desăvârşeşte călătoria ritualică spre răsărit, sanctificată, apoi hulită şi uitată de nedemnele personaje care populează Bizanţul, Maria (să reţinem rezonanta biblică a numelui ei) ar fi putut schimba destinul Constantinopolului prin armonie cu potenţialul pur al sufletului său. Suferinţa Mariei se transmite apoi pe nesimţite şi iniţiatului fără a-i tulbura însă fundamental esenţa, parcă în spiritul unei anume soteriologii indiene potrivit căreia desăvârşirea nu se câştigă prin refuzul experienţei terestre, ci dimpotrivă, prin asumarea acesteia. La momentul potrivit, claustrat în chiar miezul infernului constantinopolitan, Kesarion Breb alege meditaţia prelungită, purificatoare, iar gândul transpersonal înălţat din intimitatea concretă a propriei fiinţe biruie definitiv toate formele simbolice ale răului cu care Sadoveanu nuanţează cromatica romanului său. Iată de ce, am recunoscut în statuia ascetului regăsindu-şi parcă sinele, desprins complet de planul fenomenalităţii contradictorii, semnele trecerii ultimei încercări înaintea întoarcerii pentru deplina izolare în peştera de pe muntele sacru. Autorul confirmă astfel nu doar victoria lui Breb în fata simţurilor şi a sentimentelor comune sau teama iniţiatului de a fi profanate o parte din sine prin simpla prezentă în iadul bizantin, ci arhetipul dobândirii desăvârşirii spirituale. Preot consacrat pentru atingerea absolutului, Breb nu a trăit nici o clipă riscul de a aluneca înapoi în haos şi nici nu a dorit, în fond, să-l suprime, ci doar l-a acceptat în intimitatea gândirii sale, protejându-se într-o manieră ezoterică atunci când încerca să se acomodeze acestuia comunicând prin empatie cu fiinţe al căror contur iradiau parcă lumina templelor care l-au zămislit pe el însuşi.

Incontestabil, cea de-a doua ramură a parabolei sadoveniene o simbolizează nu atât prezenţa în paginile romanului a imaginii unei Dacii mitice, extravagantă prin utopismul ei, cât mai ales a muntelui magic, fabulos şi de nimeni ştiut, lăcaşul sacru al purităţii universale, semnul ascensiunii mitice către o lume de esenţă platonică. Iată descrierea pe care ne-a lăsat-o Sadoveanu: "Monahii tineri suiau deci către peşteră. În acele ponoare şi poieni în care de veacuri domnea liniştea, sălbăticiunile codrului n-aveau nici o sfială. Veveriţele îi urmăreau şi îi priveau cu mirare sărind din clomb în clomb. Căprioarele îşi ridicau către ei boturile negre deasupra smocurilor de păiuş, din unghiuri depărtate. Până acolo, pe sub cetini, era întuneric. Acolo, la ele, era lumină."

Ceea ce închide ca într-o ramă povestirea, uimitoarea imagine a Daciei ultimului Deceneu, în care istoria, cum s-a spus, încă n-a pătruns şi unde domină puritatea naturii, blândeţea sufletului oamenilor şi deopotrivă a animalelor, nu apare doar din simpla dorinţă a scriitorului de a sacraliza geografia Moldovei, ci ca variantă literară a universului mitic al "vârstei de aur". Lumea uimitor de albă a muntelui vrăjit strălucind sub povara zăpezilor eterne, spaţiul magic în care Kesarion Breb stăpâneşte cu puterea gândului mersul firii, înţelegând graiul păsărilor şi al animalelor, poruncind timpului, oprind şi slobozind stihiile, este adevăratul pretext mitic de la care pleacă Sadoveanu pentru a-şi întregi simetric povestirea. Iată de ce, dincolo de farmecul oricărei demonstraţii, înclin să nu cred în afirmaţia celor care consideră că, deşi par atât de diferite, scriitorul n-ar pune în opoziţie cele două lumi, muntele lui Breb şi Bizanţul. Nu prin Kesarion Breb se poate realiza alianţa vechiului duh autohton cu cel biruitor istoric. Universul ultimului Deceneu, cum am văzut, idealizat prin regresiune în vârsta mitului, nu poate în nici un caz să asimileze ceva străin de propria condiţie. Cel mult, sensul iubirii lui Breb pentru Maria ca de altfel sensul întregului său pelerinaj pe malurile Propontidei pot constitui simboluri ale ultimei încercări pe care le face o lume retrasă din faţa istoriei de a converti răul în bine. Această zonă a spiritului, sacră şi izolată de ameninţătoarele şuvoaie izvorâte din disoluţia celeilalte, nu riscă nici o clipă să fie profanată. Kesarion Breb nu uneşte două teritorii, ci le separă, opunându-le.

De aici, de pe muntele sacru, Kesarion Breb şi-a început în aparentă călătoria printre oameni din dorinţa magului pe care îl va înlocui la întoarcerea sa şi care ar vrea să ştie dacă popoarele sunt mai fericite, dacă preoţii noii legi le-au sporit cu un dram înţelepciunea. Kesarion Breb va reveni după ce petrece şapte ani în templele piramidelor egiptene - prima etapă a drumului său care presupune iniţierea pur spirituală - şi după ce cunoaşte direct lumea încă nouă ani în chiar inima acesteia, Bizanţul. Celor două încercări li se adaugă încă una, întâlnirea cu Maria. Cu grad de dificultate crescând, toate trei ilustrează motivul mitic al iniţiatului şi sunt probele de încercare pe care le are de trecut Kesarion Breb pentru a putea accede la condiţia celui care nu se va mai arăta şi nu va mai vorbi oamenilor decât la răstimpuri bine calculate.

Deloc paradoxal, Creanga de aur nu este doar o simplă "poveste de dragoste", aşa cum încearcă autorul să se convingă chiar de la primele pagini ale romanului său, când, brodând pe tema manuscrisului găsit, crede că ne-a câştigat încrederea şi insinuează că nucleul cărţii ar fi unul erotic. Ori de câte ori am recitit romanul, am privit afirmaţia cu neliniştea celui care vrea să pătrundă dincolo de simplitatea aparentă a formulării autorului. De bună seamă, Kesarion Breb nu este eroul care omoară dragonii cu sabia în mână, ipostază cu care ne-a obişnuit acelaşi Sadoveanu, cum spuneam mai înainte, în alte romane istorice. Sentimentul îmi este întărit şi de faptul că Breb nu salvează fata din ghearele balaurului, dimpotrivă, el este cel care o descoperă şi o aduce la tronul împărăţiei. Textul ne abate aşadar atenţia într-o altă direcţie, iar semnele arhetipurilor par a se estompa la rândul lor dacă nu interpretăm cât mai corect sensul iniţierii căreia i se supune ultimul Deceneu: iniţierea pur spirituală. De la bun început, Breb e înzestrat cu puteri divine. El ştie să citească dincolo de aparente adevărata fire a oamenilor şi poartă pe frunte semnul celor aleşi. Citeşte gândurile interlocutorilor, le descifrează cuvintele de la distantă, săvârşeşte minuni oprind stihiile naturii, e îmbrăcat întotdeauna în alb strălucitor şi călăreşte un asin, asemenea lui Cristos, daruri pe care e de presupus că le-a întregit în piramide, acolo unde şi-au început învăţătura toţi marii iniţiaţi ai lumii. La întoarcerea pe muntele sacru, el va lua locul vechiului mag, devenind regele spiritual al locurilor. Iată, într-adevăr, o dovadă mai consistentă că Sadoveanu s-a putut inspira din Frazer atunci când şi-a intitulat romanul Creanga de aur. Toate probele pe care le trece Kesarion Breb vizează apoi permanent numai manifestările spiritului său superior. Nu mă îndoiesc, metafora "crengii de aur" nu încifrează dimensiunea terestră a iubirii lui Breb pentru Maria dar nici nu o neagă, ci asemenea otelului călit în foc care desparte două trupuri, "lucind în sine în afară de timp", dezvăluie tocmai această dimensiune spirituală a victoriei magului în fata lumii cu care a luat contact. Altfel, nu ne-am putea explica în nici un chip ceea ce pare a fi pentru o clipă slăbiciunea lumească, tentaţia de încălcare a dogmei din partea celui suficient sieşi. Oricine poate descoperi însă în siguranţa şi liniştea iniţiatului semnele desprinderii din cursul real al vieţii, semne care pregătesc un nou sens al metaforei şi anume acela al iubirii spirituale între oameni şi care poate fi găsită şi în textele biblice. Este suficientă o singură confruntare cu imaginea lui Breb pentru a ne convinge că ar fi o eroare să "raţionalizăm" metafora romanului. Desigur, ea nu este pe de-a-ntregul străină de imaginea comună a iubirii, dar orice îngustare a ei în acest sens nu este posibilă în cartea lui Sadoveanu. Aici se creează pas cu pas o imagine mult mai profundă, cel puţin bivalentă: dragostea lui Breb pentru Maria detronează şi înnoieşte deopotrivă iubirea comună dintre oameni. Kesarion Breb nu reactualizează episodic postura unui Tristan prins în capcana Isoldei şi nici Maria nu devine un fel de Cenuşăreasă a Bizanţului, chiar dacă i se prevesteşte destinul cu ajutorul condurului miraculos. Alegerea ei este premeditat înfăptuită, pentru că Breb ştie dinainte ce se va întâmpla. Nu încape îndoială, puritatea fetei satisfăcea o altă condiţie a alegerii, dar iubirea lui Breb pentru Maria, care presupune neapărat şi proba recăpătării memoriei în cele nouă zile de meditaţie, asigură uciderea spirituală a balaurului, imagine pe care n-am mai întâlnit-o în această variantă în proza lui Sadoveanu. Alegerea iniţială nu va fi niciodată urmată de despărţire, ci numai de sublimarea atemporală a iubirii. Numai atunci Breb îşi poate dobândi locul cuvenit, împărtăşind vechiului mag în doar câteva cuvinte un adevăr pe care l-a ştiut dintotdeauna, dar şi o filozofie sceptic-amară care nu-i aparţine lui ci autorului.

În Creanga de aur, Sadoveanu este opusul lui Balzac, cel care susţinea că scriitorii nu inventează nimic, pretinzând practic că ar putea atinge treapta cea mai de jos a omologiei text-referent. Sadoveanu se plasează către punctul maxim al seriei amintite. Practic, scriitorul ne oferă un veritabil jurnal intim, dar oarecum întors pe dos, totul cu o savantă strategie a discontinuităţii. Tocmai această voluptate a discontinuităţii seduce şi implică orice cititor. Îl seduce, făcându-l să uite că procesualitatea nu există între coperţile acestui roman, iar fixarea pe coordonatele spatio-temporale ale unei epoci anume ar fi un gest la voia întâmplării. Îl implică, pentru că în materia fluidă a romanului, există un prezent etern ca expresie a unei anumite "stări de spirit", ea însăşi sursă de inspiraţie a romanului, discutată deja de voci cu autoritate într-o plauzibilă raportare la o perspectivă a romanului european.







__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #12  
Old 09-30-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Ei tracii, erau daci


Arborele tracic numără peste 200 de triburi, esenţiale fiind cele ale Dacilor, Geţilor, Ramanilor, Bessilor (metalurgişti), Latinilor etc.
Dio Casius a spus "şi iarăşi să nu uităm că Traian - Troian a fost trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fraticide, iar Tracii au fost Daci".
După Mircea Eliade, numărul ramurilor giganticului arbore uman al Tracilor se ridica la cca. 200 ("Dicţionar al Religiilor", pag. 265).


Prof. Dumitru Bălaşa a alcătuit un tabel al acestora numărând nu mai puţin de 150 de ramuri tracice (vezi "Tara Soarelui" sau "Istoria Daco-României", ed. Kagaion, 1997).
Herodot (425 BC) considera: "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, Tracii au multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi" (Fontes, I, 65).
După victoria grecilor, de la Maraton, asupra Perşilor, regele Xerxes (486-465 BC) îşi construieşte o mare armată printre care se menţionează de către Herodot şi prezenta Tracilor Bithini, din nord-vestul Asiei Mici; aceştia sunt descrişi astfel: "Tracii însoţeau expediţia purtând pe cap căciuli din blana de vulpe, îmbrăcaţi cu hitoane, peste care se înfăşurau cu mantale viu colorate. În picioare şi peste pulpe aveau o încălţăminte din piele de căprioară. Ca arme au suliţe, scuturi uşoare şi pumnale mici".
Ovidiu în "Tristele" îi surprinde pe tracii geto-daci astfel:
* Îi vezi călari, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor.
* Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.
* Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte.
* Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată.
* Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul pe care îl are legat la şold orice bărbat.
În anul 547 BC Perşii lui Cyrus au înfrânt Regatul Lydiei Tracice din Asia Mică, extinzându-şi stăpânirea spre nord-vest până la ţărmul sudic al Mării Marmara.

Regele Persan Darius I (522-486 BC) a întreprins o expediţie la nord de Dunăre, iar după acelaşi Herodot, singurii Traci care s-au luptat cu el au fost Geţii din Scythia Minor (Dobrogea) nelăsându-l pe acesta să se stabilească acolo. L-au atacat Tracii din Munţii Pangaion cât şi Tracii Odomanţi, stabiliţi mai la nord, păstrându-şi astfel independenţa. Peninsula Tracică a Chersonesului, în decursul agitaţiei istoriei va trece de la Perşi la Greci.
Confederaţia tribală a Tracilor - Odrişi care avusese o evoluţie strălucitoare va fi desfiinţată în urma unui război fraticid de Regele Macedonean Filip al-II-lea. Acesta va întreprinde o expediţie în ţinuturile Dunării de Jos (339 BC), unde Regele Get Kothelas i-a dat-o pe fiica sa Meda, de soţie. Aceiaşi Traci-macedoneni după ce i-au învins pe sciţi, încărcaţi de prizonieri şi vite, întorcându-se acasă traversând Munţii Haemus (Balcani) au fost atacaţi de Tracii Tribali care le-au luat toată prada rănindu-l grav la picior pe însuşi Filip al II-lea.
Patru ani mai târziu un tânăr Trac-macedonean, fiul lui Filip al-II0lea, Alexandru Macedon (336-326 BC) va face şi el o incursiune în regiunile de la nord de Balcani, în "Tara Zeilor" - Dacia şi, precum tatăl său va da lupte grele împotriva fraţilor Geto-Daci al căror Rege Syrmos ("din Soare") se baricadase pe un ostrov al Dunării cunoscut azi ca "Păcuiul lui Soare" pe care personal l-am colindat prin anii 1973-74 şi l-am găsit izolat şi straniu.
O echipă de arheologi lucrau cu seriozitate şi-mi explicau cu plăcere şi mândrie, mie şi prietenului meu agronom Mihai, despre misterele locului. Eram pe atunci un tânăr doctor al comunei Roseti, jud. Călăraşi, aşteptând să mai treacă un an pentru a-mi începe stagiatura în chirurgie la Bucureşti, la prof. Juvara. Îl citisem deja, de câteva ori, pe Nicolae Densuşeanu aşa că discuţiile noastre au fost aprinse dar politicoase.
Despre Regele Syrmos nu auzisem şi nici despre înfrângerea lui de mai târziu, dar de originea geto-dacă a numelui lui Alexandru, ei nu o ştiau. Să ne oprim puţin să-i vedem provenienţa: Alexan-Dros "Cel Jertfit Cerbului" (precum Cerbul lui Orfeu i s-a mai zis şi Dros "Cerbul" şi în amintirea sacrificiului său s-a construit teribila tradiţie getica a trimiterii unui Sol Curat, la ceruri (vezi A. Bucurescu "Dacia Secretă" pag. 21).
Deci Alexandru este un foarte vechi nume Pelasgic, Carpato-Dunărean -- şi este bine ca lumea să o ştie!
El era mesagerul care odată la 4 ani era zvârlit între suliţe şi prin moartea lui ducea Zeului Suprem mesajul poporului său.
Carpato-Dunărenii în evoluţia lor s-au răspândit în jurul nucleului cetăţii naturale a Munţilor Carpaţi, munţi greu de trecut, unde aurul, argintul şi sarea se găseau din belşug.
Ei, Carpato-Dunărenii, s-au răspândit peste toată Europa Centrala, de la Alpii Austrieci şi din Câmpia Bavariei până în Podişurile Galiţiei Orientale şi până în Stepa Dobrogei, iar de acolo până peste toata aşa zisa Rusie Meridională. De la Nistru şi până în Kuban (vezi Tracii Cimmerieni), Asia Mică, Insulele Marii Tracice (Egee) au fost la început populate de ei, Pelasgii-Tracii-Arienii "Carpato-Danubieni" ajungând până în Nordul Africii (vezi Garamanii).
Dar dacă istoria a fost aşa de generoasă cu Neamul Nostru Tracic, nu acelaşi lucru se întâmpla şi cu istoricii contemporani.
Bulgarii, aparent un popor slav, sosit de departe, din Asia, se redescoperă azi, nemaiconsiderându-se invadatorii sosiţi în secolul VI AD ci, nici mai mult nici mai puţin decât urmaşii Tracilor!
Ei nu vor să mai aibă nimic în comun cu neamul slav (or Vulgar: Bulgar-Mongoloid de la Volga). Citându-i pe acad. V. Georgiev, prof. A. Fol şi pe prof. G.I. Georgiev, descoperi că nici nu au existat traci la Nord de Dunăre iar ei Bulgarii au devenit Traci, extinzându-şi istoria cu câteva mii de ani. Si când te gândeşti că până fiica fostului lor preşedinte Jivkov a devenit istoriografă, ei bulgarii, credeau că sunt slavi la origine!
După cum vedeţi, nu numai "Academicienii Profesori de Istorie" schimbă istoria, ci şi fetele preşedinţilor comunişti ... şi pentru ce, pentru nişte interese geo-politice. Nu ar fi fost mult mai simplu să se mândrească că ne-au cotropit în secolul al VI-lea, ne-au subjugat şi decimat, lăsând în urmă doar un număr mic de supravieţuitori "Melelno-Romanii".
Când vorbeşti o limbă slavonă (apărută foarte târziu în istoria lumii) cum poţi spune că eşti trac!
De-a lungul râului Marita trăiau Tracii Odrişii, numele lor fiind menţionat până în secolul III BC.
De asemenea de-a lungul râului Struma trăiau Medii - trib din care se trăgea şi Spartacus, trac ce a clătinat şi înspăimântat Roma. Născut în jurul anului 113 BC, absorbit în armata Romană, şi-a permis un "mic-concediu" pe cont propriu, a fost prins şi transformat în sclav-gladiator. Fiind la şcoala din Capua, excelent pregătit şi cu suflet trac, nu a acceptat ideea de a muri pe arenă pentru satisfacţia "stăpânilor", aşa că a evadat împreună cu alţi 70 de camarazi, alcătuindu-şi o mică armată cu care a reuşit să clatine Imperiul Roman.
Spaima i-a obligat pe romani, învinşi de câteva ori de armata tracului Spartacus, să trimită împotriva acestuia pe Marcus Licinius Crassus şi pe Pompei (adus special din Spania). Învins de o armată enormă, Spartacus moare vitejeşte, în anul 71 BC lângă Silar, râzând fericit ca toţi dacii. Istoria schimbă câteodată înţelesul unor simboluri, aşa că numele Eroului nostru Trac este preluat de germanii socialişti care înfiinţează, după primul război mondial, "Liga lui Spartacus" (Spartakusbund). Aceştia în frunte cu Rosa Luxemburg şi Carol Liebknecht vor transforma la 30 decembrie 1918 "Liga lui Spartacus" în Partidul Comunist German. Ce ironie a soartei! Dar tot ei germanii, la numai câţiva ani vor avea o nouă idee, aceea de a fura Simbolul Vieţii Veşnice, Zvastica Pelasgica, transformând-o într-un simbol al intoleranţei şi cruzimii, manifestat în cel mai extremist sens, creând martiri în proporţie de masă.
Astfel vechi simboluri preluate şi folosite necorespunzător, îşi pierd aparent valoarea cum s-a întâmplat şi cu vechiul Semn Hitit Carpato-Danubian al Vulturului cu Două Capete.
Preluat de Bizanţ, apoi de Huni la formarea Imperiului Austro-Ungar, etc., etc., pentru ca în zilele noastre să redevină actual, preluat de Noul Stat Rus...

Să nu-i uităm pe Odrişi, trib Tracic din zona Munţilor Rodopi, care s-au răsculat împotriva Imperiului Roman, în anul 26 AD.
Lăsându-i la o parte pe Bulgarii Tracizaţi peste noapte de istorică, fiica lui Jivkov, şi alţi istorici de- ai lor, să mergem ceva mai la sudul teritoriului tracic.
Prof. Universitar dr. Decebal Bucurescu îl menţionează pe Herodot (Istorii II, 56) care spunea: "Elada (n.a. Grecia) ţinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia".
Ei grecii sosiţi intre anii 1900-1400 BC în 4 valuri: Aheii, Ionienii, Dorienii, Eolienii, ne-au găsit acasă, pe noi Pelasgii Carpato-Danubieni, numindu-se Traci (nume prima oară menţionat de acelaşi Herodot). Ei ne-au învins de mai multe ori, reuşind să ocupe partea sudica a Peninsulei Balcanice.
De la noi au luat apoi Asia Mica (vezi războiul împotriva Tracilor-Ramani locuitori ai Troiei) şi în sfârşit ocupându-ne insulele din Marea Tracica (grecii schimbându-i numele în Marea Egee) (vezi războiul dus de Greci sub conducerea lui Teristocle împotriva Tracilor-Sinthioni).
Revanşa împotriva grecilor ne-a fost adusă de tracul-pelasg-macedon Alexandru (336-323 BC) care cucereşte Grecia şi conform tradiţiilor timpului îi angajează pe învinşi în trupele sale.
Acesta reconstruieşte într-o perioadă foarte scurtă Marele Imperiu Pelasgic, recucereşte Egiptul, Mesopotamia, Persia, India, capitala acestui Mare Imperiu Pelasgic, reînviat, fiind la Pela.
Vremea a trecut şi după 2000 de ani, de asta data "istoricii greci" îl redescoperă pe macedonul Alexandru ca fiind "grec" şi îl pun în Panthenon (după 2000 de ani !!!). Dar nici bulgarii nu se lasă, şi-l adjudecă şi ei pe "strămoşul" Alexandru, considerându-l unul din cei mai mari generali bulgari ai antichităţii.
Unde eşti tu Alexandru Doamne
Ca punând mina pe ei
Să-i împarţi în două taberi
De nebuni şi de mişei...
Între timp pelasgii au devenit şi ei greci, precum şi tracii -- o fi greşit Herodot sau probabil nu cunoştea noţiunea de "politically correct" când îi considera pe traci ca fiind alt neam decât grecii.
Istorie, istorie, istorie ... săraca istorie.
Singurii care nu şi l-au revendicat pe Alexandru ca fiindu-le neam şi strămoş ... sunt romanii...
Capul ce se pleacă
Sabia nu îl taie
Dar cu umilinţă
Lanţu-l încovoaie...
Herodot în "Istorii V.9" spunea: "del la Padurea Hercinica, limita vestică a spaţiului pelasgo-tracic trece prin Alpii Răsăriteni, ocolind Noricum, provincie cu populaţii predominant Dacice şi Celto- Germanice, şi apoi coborând la Aquileea (azi Terzo d'Aquileia - Italia), în golful Veneţienilor. De aici, limita vestică, sud-vestică a spaţiului pelasgo-tracic urmărea ţărmul Mării Adriatice, întreg ţărmul de vest al Peninsulei Balcanice, până în Creta.
Populaţiile, neamurile pelasgo-tracice de la Marea Adriatică, din "ţinuturile ilirice", atingeau potrivit informaţiilor lui Strabon, din Geografia (VII, 5,1 - "Istrul şi Alpii dintre Italia şi Germania"): "populaţiile pelasgo-traco-ilirice încep de la acel lac (n.a. este vorba de lacul Constanta din Elveţia de azi) alături de care locuiesc Vindelicii, Reţii şi Helveţii... Amintitul teritoriu (Alpino-Panonico-Iliric), Dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe Boi şi pe Taurisci - semeţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros. Dacii pretind că ţinutul acesta ar fi al lor, cu toate că este despărţit de ei prin râul Parisos (n.a. Paar de azi în Germania) care vine din munţi şi se varsă în Istru (Dunăre)..."
Originea acestui popor, tracic, căruia geografia şi condiţiile climatice i-a hărăzit culoarea albă a pielii, menţinută cu toate invaziile, încrucişările şi suprapunerile orientale, se confundă cu cea a Arienilor Carpato-Danubieni, a vechilor Pelasgi, întemeietori ai Europei moderne de azi. În ultima vreme, tot mai mulţi cercetători sunt de părere că leagănul vechii Europe este spaţiul Carpato-Dunărean (Marija Gimutas), în timp ce P. Bosch-Gimpera considera că spaţiul din care au pornit popoarele europene este situat pe teritoriul dintre Valea Dunării, Marea Egee (Marea Tracilor) şi Marea Neagră (Marea Getică).
Istoricilor şi arheologilor li s-au alăturat şi unii lingvişti, printre care trebuie amintit Vladimir Georgiev. Importanţa Tracilor şi a spaţiului tracic a fost subliniată ştiinţific prima oară de către Vasile Pârvan.
Născut la 28 septembrie 1882, în cătunul Perchiu din Comuna Huruiesti, Jud. Tecuci, fiu al unui învăţător rural, Vasile Pârvan, a fost un alt îndrăgostit de Preistoria poporului roman. El ajunge la 27 de ani Membru al Academiei Romane, Profesor de istorie Antică la universitatea din Bucureşti, Director al Muzeului Naţional de Antichităţi. El este autorul sintezei istorico-arheologice despre protoistoria Daciei, pe care a intitulat-o "Getica". În această lucrare V. Pârvan a pus în evidenţă, documentat şi convingător, măreţia poporului geto dac. El va muri timpuriu, înainte de a atinge vârsta de 45 de ani, lăsându-ne un tezaur de nepreţuit, opera lui ştiinţifică.
Din punct de vedere lingvistic, mulţi cercetători susţin existenta unei Limbi Ariene, Carpato- Danubiene (Pelasgice) care a stat la originea limbii tracice, cu diferite variante locale. Având în vedere legăturile între Limba Hittită şi Limbile Ariene, se poate afirma că mişcări de popoare au avut loc de la apus spre răsărit, adică din Europa spre Asia şi nu invers. Forma veche a cuvintelor hitite constituie o dovadă că aceştia s-au desprins din trunchiul carpato-danubian, european, pătrunzând în Asia Mică. Sunt suficiente dovezi de natură arheologică şi antropologică (spune J,C. Drăgan în "Noi Tracii", pag.90) pentru a îngădui afirmaţia că, încă din Epoca Neolitică, în spaţiul tracic şi într-o arie limitrofă acestuia, exista o populaţie autohtonă, din care îşi trag rădăcinile Popoarele Istorice Europene, iar această populaţie poate fi considerată din punct de vedere lingvistic ca preariană. Considerând că istoricii şi arheologii au neglijat, necuvenit, mitologia noastră Traco-Dacică, precum şi alte mitocănii, cu scrieri epice precum sunt Vedele şi Upanisadele sanscrite, consider că introducerea lor în circuitul cercetărilor ar fi în avantajul nostru, al românilor şi în special în avantajul iluminării trecutului îndepărtat al continentului European.
Simpozionul internaţional de tracologie care a avut loc în Bulgaria (15-18 Mai, 1998) cu temele:
1. Cel mai vechi simbol pre-tracic găsit în lume -- zvastica -- 6,000 BC
2. Primele ornamente şi măşti de aur (tracice) găsite în lume - 3,800 BC (karanovo V-VI)
3. 1600 de tezaure ale regilor Traci -- cele mai frumoase din lume.
4. Noi splendori tracice.
În Iliada Homer spunea despre traci "Armatele lor străluceau de scuturi de aur şi tezaurele lor erau aşa de preţioase că regele Priam (rege al Troiei-Tracice) a putut să ia înapoi, de la greci, capul fiului său mort, numai după ce le-a dat acea faimoasă Cupă Tracică de Aur".
Toate marile civilizaţii au înflorit pe văile unor mari fluvii şi în special la gurile de vărsare ale acestora: cea Egipteană pe Nil, cea Mesopotamiană între Tigru şi Eufrat, cea Indiana pe Ind şi Gange, cea Chineză pe Fluviul Galben, iar cea Europeană, cu voia sau fără voia "marilor profesori de istorie şi arheologie", pe valea (Istrului, Danubiului) Dunării şi în special în zona deltei acesteia. Acesta este leagănul adevărat al civilizaţiei Proto-Europene, în străvechea vatră tracică a Carpaţilor, a dunării Carpatice. Aici veneau grecii în antichitate să-şi caute Lâna de Aur şi bogăţiile agricole dunărene. Aici s-a dezvoltat faimoasa Epocă de Aur, cu Cimitirul Eroilor de la Gurile Dunării şi Lăcaşul Zeilor din Cetatea Koga-Ion-ului.
Uitaţi-vă pe hartă şi veţi vedea ce fantastic arăta acest spaţiu, unde din trupul munţilor ţâşnesc izvoare ce se prefac în râuri care se desfăşoară ca un evantai spre Dunăre, străbătând văi calme şi dealuri molcome, prielnice agriculturii şi păstoritului. De sus, din avion această reţea hidrografică, cu forma de elipsă, seamană cu un Ou al Genezei. Munţi de sare, fără de care e greu de conceput viaţa omului şi creşterea vitelor, reprezenta în antichitate o bogăţie mai mare ca aurul, poate cea mai de seamă bogăţie pentru oamenii vechimii, bogăţia vieţii. Nimic nu este mai presus decât "sarea în bucate" spune o veche poveste dacică.
Bogăţiile solului şi sub-solului au făcut ca spaţiul tracic să fie râvnit de triburile şi popoarele învecinate -- spre acel El Dorado al Antichităţii îşi orientau dorinţele jefuitoare vecinii. "Invadatorii europeni au venit şi încă mai vin de la răsărit. Mişcările dinspre sud spre nord fiind determinate nu atât de cauze economice cât şi de modificări ale climatului, de schimbarea florei şi faunei cum a spus şi J. Drăgan "orice pom ce dă roade şi seminţe, caută să le răspândească în preajmă, aşa şi neamul nostru al daco-tracilor, prin triburi prolifice, a rodit şi s-a răspândit fie la marginea teritoriului sau de vieţuire, fie deplasându-se la distanţe mai mari până în Asia ori trecând strâmtorile Bosforului şi ale Dardanelelor până în Anatolia; aşa au ajuns rmamani-dardanii să ridice oraşul cetate Troia, iar brigii să alcătuiască o "Filială" care a luat numele de Frigia; mysii nu erau altceva decât o fărâmă a moeşilor din sudul Dunării; mesapii, iapygii şi veniţii din Italia de răsărit erau surplusuri ale traco-illirilor din Dalmaţia şi din Panonia (unde a existat Statul Rama - până la venirea Ungurilor). Extinderea neamului Carpato-Danubian se poate asemăna cu o explozie atomică, avându-şi epicentrul acolo, acasă, în Tara Soarelui, în Daksha pre-sanscrită, ariana. Îi vom găsi pe strămoşi pe râul Hipanis (Bug) şi Borystene, Nipru). Cimmerienii vor fi împins de către Sciţi spre sud, dar şi ei Sciţii se vor topi în Marea Populaţie Tracică, tracizându-se, lăsând în urma lor doar ... un nume. Ei tracii care se întindeau spre apus până la Oceanul Atlantic, au pătruns şi pe Valea Vistulei întemeind cetăţi ca Getidava; alte ramuri ca Etruscii şi Venetii se vor îndrepta spre Valea Padului. Peninsula Italică au cucerit-o de cel puţin 4 ori, ultima data sub conducerea Strălucitorului Raman Enea -- plecat din zona Oltinei (Dobrogei de azi) ori după Homer şi Virgilius, de la Troia. Când Demostene şi Ificrate socoteau ca o cinste faptul că mamele lor fuseseră trace, când grecii "ne împrumutau" zeii schimbându-le doar numele, înfruptându-se din plin din miturile şi credinţele geto-dacilor, cum să nu ridicăm vocea azi, noi urmaşii acelor Daco-Traci şi să spunem lumii Adevărul. De ce să tăcem, umiliţi şi furaţi de al nostru trecut glorios din dorinţa "inteligentă" de a nu ne supăra "vecinii"! Cine au fost şi cine sunt ei vecinii!
Niciodată un popor umil şi fricos nu a fost respectat, niciodată un iepure nu va sta alături de un lup! Daco-Romani - Treziţi-vă, scoateţi-vă ochelarii de miopi, primiţi de la vecini şi uitaţi-vă cu mândrie, acolo de departe în trecut, redescoperiţi-vă şi mândriţi-vă cu voi. Nu este nimeni în toată Europa, care să aibă o istorie mai veche, mai frumoasă şi mai fantastică, ca a noastră.
Noi nu trebuie să uităm că suntem aici, pe acest Pământ European primii, înaintea grecilor, italienilor, francezilor, germanilor ori turcilor, înaintea englezilor ori slavilor.
Ei toţi noii veniţi doresc ca noi să nu fi existat; astfel ei să aibă drepturi! Ei spun că Transilvania a fost un Vid de Populaţie, astfel încât ei au venit şi l-au umplut. Ei ne încurajează în prostia noastră să credem că de fapt noi am apărut după 106 AD, prin unirea dintre "doi bărbaţi" Traian şi Decebal. Traian - cuceritor a 14% din teritoriul Daciei, în urma unui război fraticid.
Nu domnilor, noi avem istoria noastră, cu mii şi mii de ani înaintea sosirii romanilor pe câţiva kilometri din teritoriul Daciei, iar istoria noastră a început atunci, de mult când noi am început să făurim Europa, să cucerim Asia: China, India şi Japonia, Anatolia, Sumerul şi Asia Mică, Palestina şi Mesopotamia, Nordul Africii.
Aceasta este istoria noastră, a Carpato-Danubienilor, Pelasgilor, Tracilor, Daco-Romanilor, Noi Daco-romanii reprezentăm coloana vertebrală a istoriei lumii contemporane.



__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #13  
Old 10-01-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Spartacus, gladiator trac


Spartacus, gladiator trac din sec. I î.Ch., (?—71 î.CH.) înseamnă mai mult decât un nume în cultura Europei. El este întruchiparea, la un nivel pe care îl vom mai întâlni numai la Decebal şi dacii lui, a ideii de libertate, a spiritului insurecţional.
Nenumăraţi militari au purtat războaie, dar de foarte puţini eroi poate fi legată ideea de libertate, trăită atât de integral cum a fost legată de acest trac născut în Rodopi.



La 168 î.Ch. în bătălia de la Pidna, Imperiul Roman înfrângea oastea macedonenilor. Era ultimul act al supunerii rămăşiţelor fostului mare imperiu, fărâmiţat de diadohi. Roma este stăpână pe Asia mică, în Peloponez, în Tracia de până la Dunăre. Primul război mithridatic începu în anul 89. Atât regele Bithiniei cât şi aliatul său roman au fost însă înfrânţi. Mithridate al VI-lea Eupator, regele Pontului, eliberă Pergamul şi cuceri Atena, unde investi un guvern democratic în frunte cu filozoful Ariston. Situaţie menţinută până la 1 martie 86, când Cornelius Sulla dizolvă guvernul lui Ariston şi recucereşte Grecia. Mithiridate invadează din nou Macedonia şi Grecia. Paralel cu acţiunile regelui, Macedonia cunoaşte o nouă invazie a scordiscilor, tracilor şi dardanilor. După victoria repurtată în acelaşi an la Cheroneea, Sulla pedepseşte aceste neamuri, impunându-le, întocmai ca locuitorilor din Moesia, tratate de supunere. Dar nici în urma acestor evenimente populaţiile balcanice nu se împacă cu ideea prezentei Romei la ei acasă. Guvernatorul Macedoniei, Appius Claudius Pulcher, se războieşte,intre anii 78—76 cu tracii din Rhodope şi sarmaţii de la gurile Dunării., iar Livius Scipio înfrânge noua coaliţie a dardanilor,scordiscilor şi tracilor. Din rândul prizonierilor capturaţi de romani în timpul acestor numeroase şi violente campanii s-a ridicat Spartacus şi tracii care au luptat sub comanda lui pentru redobândirea libertăţii şi reîntoarcerea în patrie.


"..apoi ar fi urmat ca unii să plece în Tracia.."
(Plutarch, Crassus, IX).

Eroul provenea din războinicul trib al tracilor maedi, vecinii bessilor, cu care s-a războit, tocmai în anii răscoalei lui Spartacus, Marcus Terentius Varro Lucullus. Din aceiaşi zonă etnică din care mai târziu se va ridica şi împăratul trac Maximinus Trax (235—238) care se mândrea cu descendenţa sa din neamul lui Spartacus.
Spartacus,prizonier înrolat forţat în armata romană, dezertează. Este prins, făcut sclav şi pus la munci grele la minele de aur din Numidia, de unde este dus la şcoala de gladiatori a lui Lentulus Batiatus din Capua. Ajunge instructor de gladiatori în condiţiile în care viaţa unui gladiator era foarte ieftină. În anul 73 î.Ch. aceşti sclavi-soldaţi de la şcoala din Capua organizează o conspiraţie. Trădaţi, din 200 mai scapă cu viaţă 74, care se refugiază pe muntele Vezuviu. Aici începe epopeea gladiatorilor evadaţi. Alţi fugari li se alătură. Detaşamentele militare trimise împotriva lor sunt spulberate şi armele lor capturate. Aceşti gladiatori ştiau să lupte şi aveau şi de ce. Rebelii îşi aleg doi comandanţi: Spartacus tracul "…cu numele Spartacus, trac de neam…" (Appian,I,117) şi Krixus celtul. Proaspeţii comandanţi şi-au dovedit curând priceperea învingând, printr-o ambuscadă, armata de 3000 de oameni aflată sub comanda lui C. Claudius Glaber apoi sub conducerea pretorului P. Varinius. Răscoala cuprinde Campania şi Lucania, numărul revoltaţilor ajunge la 40000 apoi treptat până la 70000 de oameni. Vin să li se alăture nu numai sclavi, gladiatori ci şi păstori, sărăcime, oameni liberi.

"…oamenii lui erau sclavi,transfugi şi adunătură de tot soiul.."
(Appian, I,116)

"…el i-a înrolat în armata sa pe prizonierii acestor cetăţi şi pe sclavi…[…]…ucigând romani notabili care se aflau în ele [în cetăţi] iar pe plebei şi pe sclavi îi înrolă în armata sa.."
(Appian, I, 42)

Spartacus doreşte să părăsească Italia, Krixus vrea să rămână. Se formează două curente şi apar neînţelegeri. Armata se scindează şi cei doi consuli, P. Gellius Poplicola şi C. Cornelius Lentulus, trimişi împotriva răsculaţilor distrug la Apulia (Mons Garganus) facţiunea lui Krixus.

"Krixos, care comanda treizeci de mii de oameni, fu învins de una din legiuni la muntele Garganus"
(Appian, l.c.)

Alături de tracii dardani, moesi,bessi, şi geto-daci în facţiunea lui Spartacus mai luptau şi galli-scordisci şi eleni capturaţi de Cornelius Sulla în primul război mithridatic, elemente etnice legate de spaţiul balcanic şi vest-microasiatic.
Spartacus se întoarce din drum, zdrobeşte armata lui Lentulus şi îngroapă pe Krixus şi tovarăşii săi cu mare pompă. De aici renunţă la ideea părăsirii Italiei, porneşte în marş forţat spre nord şi la Mutina învinge trupele guvernatorului Galiei-Cisalpine, proconsulul C.Cassius Longinus. Deşi avea în faţă numai Alpii, Spartacus nu părăseşte Italia. La Picenum, în centrul Italiei bate trupele ambilor consuli, în fruntea unei armate de 100000 de oameni. Intenţia lui Spartacus este acum clară: vrea să cucerească Roma! Aristocraţia romană, care până acuma dispreţuise acest "război de sclavi", retrăieşte groaza pe care i-a produs-o Hannibal tăbărând la porţile Romei. M. Licinius Crassus pierde mai multe lupte şi trebuie chemat în ajutor guvernatorul Macedoniei şi chiar Cneius Pompei din Spania.
Deşi victorios, Spartacus revine la ideea părăsirii Italiei. Merge în sud în Lucania şi la capătul peninsulei Bruttium tratează cu piraţii cilicieni transbordarea armatei sale în Sicilia, dar piraţii nu îşi ţin promisiunile.

"cilicienii însă, care se înţeleseră cu el [cu Spartacus] şi primiseră de la dânsul daruri, îl înşelară şi plecară în larg.."
(Plutarch, Crassus, IX)

Răsculaţii vor să treacă strâmtoarea Messina cu plute făcute de ei dar nu reuşesc. Crassus, ajutat de Lucullus, încercuieşte în peninsula Bruttium armata răsculaţilor, dar nici încercuirea şi nici capcana şanţului împrejmuitor nu-i opreşte pe răsculaţi, care, într-o noapte geroasă de iarnă, umplu şanţul cu trupurile tovarăşilor morţi şi răzbesc dincolo de fortificaţie.
Faptele de arme ale lui Spartacus sunt ieşite din comun. Armata romană se confrunta cu un mod nou de luptă şi cu un conducător cu vocaţie militară de excepţie. Străpungerea încercuirii avea un scop: traversarea mării către Illiria şi Tracia. Plecarea avea să aibă loc în portul Brundisium. O altă facţiune dizidentă de 12000 de oameni, condusă de Ganitius şi Castus, este zdrobită între timp, în Lucania. Brundisium nu poate fi atins pentru că drumul e închis de Terentius Lucullus.
Ultima bătălie intre Spartacus şi Crassus se dă în Lucania pe râul Silarius. Slăbiţi de numeroasele marşuri forţate, de pierderi, de sciziuni, răsculaţii pierd această luptă în care Spartacus, care şi-a entuziasmat tovarăşii de luptă prin curaj, şi-a pierdut viaţa pe câmpul de luptă. În drumul de la Capua la Roma, Crassus crucifică 6000 de prizonieri dintre sclavii capturaţi.
Resturi ale armatei lui Spartacus mai luptau încă un an de la moartea lui Spartacus în Etruria, după alţi şase ani romanii având încă de eliberat de răsculaţi, oraşul Thuri din sudul Italiei. Spartacus murise dar spiritul său insurecţional trăia. Răscoala sclavilor, condusă de tracul Spartacus a uimit prin demonstrarea imposibilului. Împotriva tuturor împrejurărilor el a constituit o armată, a bătut celebrele legiuni ale Romei, a făcut să tremure Roma şi mai mult indecizia celorlalţi comandanţi ai răsculaţilor ( Krixos; Oinomaos; Ganitius ; Castus) a făcut ca ţelul său, traversarea mării către Tracia natală, sa nu fie atins.
Răsunetul acestei insurecţii, condusă de o personalitate deosebită, născută într-un ţinut deosebit, a fost uriaş. Faptul că pentru a-l învinge au fost necesare zece legiuni, cam tot atâtea câte au trebuit pentru cucerirea Galiei, nu a putut fi uitat uşor. Mai ales că împotriva acestei armate de strânsură, de foşti sclavi şi gladiatori, legionarii romani au luptat ca în zilele de glorie şi Crassus nu a făcut erori de strategie sau de tactică.

Apusul tău a fost ospăţ de lei
În circul plin de cărnuri şi de sânge
Nici n-apucase-şi a ofta ori plânge
Până-au răzbit cu colţi şi gheara ei.
Patricieni, matroane, cavaleri
Se răsfăţau în purpuri şi miresme
Şi te-arătau: "Copilul unei iesme
Se vrea mai mare peste Azi şi Ieri,
Spunând că a fost trimis de Mine
S-aducă legea nouă şi s-o pună
În locul nu ştiu care-i legi bătrâne"

(Mihai Beniuc; Spartac
Din vol. Lumini Crepusculare,1970)

Luptele de gladiatori, care ocupau primul loc printre distracţiile populare din Italia, a determinat, în deceniul de după moartea lui Sulla, înfiinţarea a numeroase şcoli de gladiatori, îndeosebi la Capua şi în împrejurimi. În aceste şcoli sclavii, foarte bine păziţi erau dresaţi să ucidă sau să moară pentru plăcerea mulţimilor, sclavi care erau în marea lor majoritate tineri şi puternici, viteji care nu uitaseră că luptaseră împotriva romanilor. Disciplina foarte strictă, pedepsele aspre, traiul nesigur sunt câteva din motivaţiile răsculaţilor.
Înaintea bătăliei finale Spartacus şi-a înjunghiat calul arătând tuturor că are de ales doar între viaţă şi moarte. În bătălie a luptat cu toata vitejia; doi centurioni romani căzură sub lancea lui şi chiar rănit şi căzut în genunchi el continua să îndrepte lancea către romani. Astfel alese să moară marele conducător al răsculaţilor, alegând moartea unor bărbaţi liberi şi a unor soldaţi viteji.
Spartacus, asemeni lui Hannibal, străbătuse toată Italia cu forţa armelor de la Pad şi până la strâmtoarea siciliană, îi învinsese pe ambii consuli şi ameninţase Roma direct. Între geniul generalului şi caracterul ţăranului trac nu existase decât factorul timp. Izvoarele antice îi subliniază lui Spartacus talentele de conducător, capacitatea de organizare, forţa şi curajul, cinstea şi umanismul. Răscoala condusă de el rămâne în istorie drept cea mai mare ridicare la luptă a celei mai dezmoştenite clase a lumii antice.
Faptul că se ridicase mult deasupra celor care îl însoţeau este arătat de către istoricii antici:

"erau aproape în dezbinare între ei, din pricina luptei de păreri, Krixos, galii din neamul său şi germani dorind să meargă împotrivă (împotriva lui Varinus) şi să ofere ei dintâi luptă; dimpotrivă Spartacus… dar puţini înţelepţi şi cu suflet mare au o năzuinţă nobilă şi laudă ceea ce îndemnase el să facă; o (altă) parte, proşti şi uşuratici, având încredere în ajutorul puternic al celor care se adunau din toate părţile, nu-şi mai aminteau de patria lor; cei mai mulţi cu fire de sclavi, se gândeau numai la pradă".
(Sallustius, Hist.Frag., III)

"Cum răzvrătiţii se simţeau puternici, mulţumită numărului lor mare, şi erau plini de încredere în ei înşişi, nu ascultau de cuvântul lui Spartacus, şi străbătând Italia se apucară să o pustiească"
(Plutarch, Crassus, IX)

Acţiunile gladiatorului care reuşise - prin geniu strategic şi politic - să-şi alcătuiască în craterul Vezuviului un corp de armată, ce înspăimântase Roma, ca odinioară Hannibal, deschid o epocă eroică în istoria traco-dacilor. Căci elemente viguroase ale acestui neam s-au afirmat tot mai puternic în secolele următoare, fie în luptă cu Roma - Dapyx, Zyraxes, Cotiso, Decebal - fie în cadrul oficial al Imperiului Roman - Regalian, Maximinus Trax, Galer, Licinius, Aetius - ajungând până la funcţia supremă de împăraţi ai celei mai vaste şi temute împărăţii a antichităţii.




__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #14  
Old 10-13-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Civilizaţia dacică: Coordonatele civilizaţiei dacice



METALURGIA
CERAMICA
MONETARIA
SISTEMUL DE FORTIFICAŢII
DAVELE
POLITICA, SOCIETATEA, STATUL
ASTRONOMIA, FILOZOFIA, MATEMATICA
MEDICINA
ARTELE
CREDINŢELE Şl DIVINITĂŢILE

METALURGIA


Numeroasele săpături şi cercetări făcute, au adus contribuţii deosebite la dimensionarea civilizaţiei şi culturii geto-dacice, la fixarea locului pe care îl ocupă în ansamblul Europei antice şi a aportului acestora la îmbogăţirea tezaurului universal. Până în preajma celui de-al doilea război mondial ceea ce ştiam despre geto-daci se baza, în cea mai mare parte, pe puţinele izvoare literare antice ajunse până la noi. Acestea, pe lingă faptul că sunt puţine şi nu lipsite de contradicţii, se referă mai cu seamă la evenimente politice şi conţin date sărace cu privire la civilizaţia şi cultura strămoşilor noştri. Săpături efectuate ulterior pe tot cuprinsul Daciei, printre care la loc de frunte se numără cele din complexul situat în munţii Sebeşului, cele de la Piatra Craivii, Tilişca, Căpâlna, Baniţa, Cugir, Pecica, Racoş şi încă multe altele din spaţiul intracarpatic la care se adaugă cele de la Poiana, Răcătău, Brad, Piatra Neamţ, Bărboşi, Cârlomăneşti etc, din Moldova sau cele de la Crăşani, Bucureşti, Popeşti, Coţofeneşti, Bâzdâna, Sprâncenata etc, din spaţiul extracarpatic au adus noi şi importante date cu privire la subiectul acum în discutie. Pe lângă săpături s-au efectuat numeroase studii, multe monografice, cu privire la monede, ceramică, importuri, spiritualitate, metalurgia fierului etc. Toate acestea ne îngăduie astăzi definirea civilizaţiei şi a culturii geto-dacice chiar dacă mai sunt încă aspecte şi probleme nu îndeajuns elucidate.
Uneltele de muncă se înscriu printre elementele care pot ilustra gradul de civilizaţie. Cercetările din ultima vreme au dovedit că cele mai vechi piese de fier descoperite la noi datează din Hallstatt A, (sec. 12 î.e.n.) existând indicii că reducerea şi prelucrarea se făcea pe loc, fapt dovedit cu certitudine pentru faza următoare (Hallstatt B). O apariţie atât de timpurie a metalurgiei fierului punea problema originii acesteia, a spaţiului de unde s-a putut ea răspândi la noi. In ultima vreme s-a formulat ipoteza în conformitate cu care în nord-vestul Peninsulei Balcanice încă din sec. II î.e.n. a existat un important centru metalurgic independent de cel microasiatic care a avut un rol de seamă în propagarea fierului şi a tehnologiei sale spre Italia, Europa Centrală, Grecia şi ţărmul Mării Egee. Iscusiţii meşteri geto-daci care prelucrau de multă vreme cu deosebită pricepere bronzul au învăţat şi prelucrarea fierului ce implica o tehnologie mai complicată.
In sec. 3—2 î.e.n. se constată o considerabilă înmulţire a cuptoarelor de redus minereu care sunt de două tipuri, răspândite fiind pe întreaga arie de locuire a geto-dacilor. Din fier se lucrau uneltele de bază în agricultură (fierul şi cuţitele de plug, seceri, coase, sape, greble etc.) şi nenumărate unelte meşteşugăreşti, In epoca statului se constată o deosebită diversificare a uneltelor şi a produselor de fier precum şi existenţa unor mari ateliere de fierărie cum sunt, de exemplu, cele descoperite la Grădiştea de Munte cu sute de unelte şi zeci de kilograme de fier brut ce urma să fie prelucrat. Intr-un singur loc s-au descoperit 30 de lupe de fier, estimându-se că ar fi vorba de circa o tonă de fier brut pentru realizarea căreia a fost nevoie de aproximativ 50 de tone de minereu de fier. Ateliere de fierărie s-au descoperit atât în interiorul cât şi în exteriorul arcului carpatic fiind capabile să satisfacă necesităţile în obiecte de fier ale comunităţilor de pe cuprinsul întregii Dacii.
Plugul cu brăzdar şi cuţit de fier este cunoscut cel puţin din sec. 2 î.e.n. întrebuinţând cu precădere un tip de brăzdar propriu, preluat, probabil, din lumea sud-tracică. Se presupune chiar că secera ca atare este o invenţie nord-tracică având centrul în interiorul arcului carpatic.
Cu ocazia săpăturilor efectuate în diverse puncte ale fostei Dacii .s-au descoperit nume roase unelte de fier folosite de meşteşugari: făurari; dulgheri, pietrari, argintari, ceramişti etc, dovedind o înflorire deosebită a meşteşugurilor şi în acelaşi timp că, în ultimele două-trei secole înaintea cuceririi romane, nu poate fi vorba de o civilizaţie a lemnului, cum presupunea V. Pârvan, ci de una a fierului de tip La Tene perfect comparabilă cu cea a celţilor.

APOGEUL CERAMICII


Printre numeroasele meşteşuguri se înscrie şi cel al prelucrării aurului şi în special a argintului, care va cunoaşte şi el o deosebită dezvoltare în perioada statului. Din argint se lucrau cu multă măiestrie mai ales podoabe (torques-uri, lanţuri ornamentale, coliere, fibule, brăţări, mărgele etc), piese de harnaşament, vase şi alte obiecte. Dovada limpede în acest sens ne-o oferă numeroasele tezaure de argint geto-dacice descoperite până acum în peste 60 de localităţi de pe cuprinsul întregii Dacii. Pe lângă tezaure s-au descoperit şi urmele unor ateliere în care se prelucra argintul cu unelte specifice şi a putut fi chiar urmărit procesul de fabricare a unora dintre podoabe. Asemenea ateliere s-au dezvelit la Pecica, Tăşnad, Poiana şi în alte localităţi, dovedind în chip neîndoielnic că podoabele de argint sunt produse locale, in prelucrarea argintului s-au folosit toate tehnologiile cunoscute în antichitate, inclusiv cea a placării şi suflării cu aur sau cea a filigranării.
In sec. 4—3 î.e.n. se datează numeroase tezaure alcătuite din piese de aur sau de argint cum sunt de ex. cele de la Băiceni, Agighiol sau Peretu, cu o bogată motivistică antropo şi zoomorfă a cărei studiere amănunţită a dus la concluzia existenţei unor ateliere geto-dacice In secolele următoare motivistică decade însă elementele de bază cu simbolistică religioasă se vor menţine şi vor fi prezente pe obiecte de argint ce se datează în sec. I î.e.n. ca de ex. în cazul tezaurului de la Lupu. Orfevrarii geto-daci din perioada statului vor lucra, pe lângă argint şi aurul. Piesele de aur cunoscute până acum sunt însă în netă minoritate numerică faţă de cele lucrate din argint, deşi din epoca bronzului şi din prima vârstă a fierului se cunosc numeroase tezaure ce conţineau obiecte de aur.
Cu toate deosebirile zonale şi multiplele influenţe receptate, descoperirile geto-dacice de argint formează o unitate bine conturată tipologic şi etnic, cu trăsături proprii şi în acelaşi timp, definitorii, dovedind înaltul grad de dezvoltare la care au ajuns geto-dacii. Tezaurele geto-dacice aduc o importantă contribuţie la definirea civilizaţiei şi prin încadrarea lor în ansamblul civilizaţiei de tip La Tene târziu poate fi sesizată importanţa lor pe plan european.
Dintre meşteşuguri se mai cuvin amintite cel al extragerii şi prelucrării sării din numeroasele zăcăminte existente în ţara noastră, şi cel al prelucrării sticlei. La Valea Florilor, în apropiere de Cluj-Napoca, s-a descoperit un puţ pentru extragerea sării şi numeroase unelte de lemn foarte bine păstrate ce se datează în epoca La Tene. Urmele unor ateliere de sticlărie s-au descoperit la Grădiştea de Munte şi la Copăcel (jud. Braşov).

MONETARIA


Primele monede cunoscute în tara noastră sunt cele emise de oraşe greceşti .in sec. 5-lea î.e.n. Spre sfârşitul sec. 4 î.e.n. cantitatea de monedă străină nu mai este suficientă şi se simte necesitatea emiterii unei monede proprii a geto-dacilor. Ei vor imita, pe la sfârşitul sec. 4 î.e.n. şi până către mijlocul sec. 3 î.e.n., monedele greco-macedonene. Monetăria geto-dacică, pe lingă etapa de început, s-a dezvoltat pe parcursul a trei faze principale cu centre de emitere răspândite pe aproape întreg teritoriul locuit de geto-daci.
Geto-dacii au împrumutat, pe lingă tehnica monetară, şi sistemul ponderal şi anume monede mari de argint de tipul tetradrahmelor, cântărind între 12 şi 15 g. Titlul de argint este foarte ridicat la primele serii pentru ca de pe la mijlocul sec. 2 î.e.n. să înceapă să scadă adăugându-se aramă care pe la începutul sec. 1 î.e.n. să întreacă pe cea a argintului.
Numeroasele studii elaborate au dovedit că monetăria geto-dacică se caracterizează printr-o mare diversitate de tipuri, fiecare reprezentând emisiuni ale unor triburi sau, mai probabil, a unor uniuni de triburi cu arii de circulaţie bine delimitate. Tipurile monetare mai vechi sunt stilistic mai îngrijit lucrate şi mai apropiate de model, pe când cele ulterioare sunt din ce în ce mai schematizate, ajungându-se până la combinaţii de linii, puncte şi ovale în care prototipul este mai greu de recunoscut.
In cea de-a doua fază a monetăriei geto-daci ce (150—70 î.e.n.) pe lângă o accentuată stilizare şi reducere a titlului argintului, se constată o reducere foarte importantă a numărului tipurilor monetare şi o creştere considerabilă a numărului de monede reflectând întărirea uniunilor de triburi.
O dată cu domnia lui Burebista şi constituirea statului se trece la cea de-a treia fază, când moneda de tip greco-macedonean este înlocuită cu denarul republican de argint. Se cunosc şi ateliere în care se băteau denari romani cum este de ex. cel de la Tilişca. Numărul denarilor romani descoperiţi pe teritoriul fostei Dacii creşte de la an la an, ajungând să depăşească la ora actuală 20 000.
Geto-dacii au emis şi monedă de aur cu legenda Coson, numele unuia dintre regii care i-au urmat lui Burebista, luând ca model monede romane. Se pare că centrul de emitere a acestora se găsea în cetăţile din munţii Sebeşului. Marea cantitate de monede precum şi numeroasele produse de import descoperite în aşezările geto-dacice cercetate dovedeşte că cel puţin începând cu sec. I î.e.n. a existat o categorie specializată de negustori care se ocupau cu schimbul de mărfuri. Comerţul daco-geţilor orientat la început spre Grecia şi coloniile greceşti, începând cu sec. 2 î.e.n. se va îndrepta (din ce în ce mai insistent) spre Italia şi coastele Mării Adriatice.
Monetăria geto-dacică evidenţiază în mod pregnant dimensiunile civilizaţiei geto-dacice care se situează pe un plan superior faţă de civilizaţia altor neamuri rămase în afara graniţelor statului roman cum ar fi sciţii, ilirii, bastarnii etc. care nu au avut monedă proprie.

DAVELE Şl SISTEMUL DE FORTIFICAŢII


Geto-dacii au depăşit stadiul sătesc şi au trecut în acea fază pe care arheologii o numesc oppidană, după marile aşezări fortificate celtice de caracter proto-urban din La Tene-ul târziu, caracterizate prin ocuparea unei poziţii centrale într-o zonă mai mult sau mai puţin locuită, prin existenţa unor fortificaţii, prin locuire permanentă şi intensă, constituind centre de producţie şi de desfacere a mărfurilor, îndeplinind şi funcţii administrative şi de cult. In limba geto-dacilor asemenea aşezări se pare că se numeau dava, sufix care apare în cazul a numeroase localităţi din Dacia cum ar fi: Argedava, Piroboridava, Ziridava, Buridava, Singidava etc. Claudius Ptolemeus plasează în spaţiul geto-dacic, în ordinea obişnuită în Geografia lui, pe coordonate de la vest la est şi de la nord la sud, aproximativ 40 dintre cele matematice ale geografului alexandrin s-au dovedit a fi greşite. Nu acelaşi lucru se poate spune cu privire la cele din care nu s-au dezvoltat oraşe romane. Identificarea, în cazul celor mai importante aşezări geto-dacice, se poate face doar ipotetic, cu un oarecare grad de probabilitate.
Pe întreg spaţiul geto-dacic s-au descoperit şi cercetat numeroase aşezări geto-dacice fortificate. La multe dintre ele este întărit doar punctul cel mai înalt care constituie acropola aşezării fiind clasificate în diferite chipuri după sistemul defensiv.
Ele sunt foarte intens locuite, cu locuinţe de suprafaţă sau adâncite. Pe lângă locuinţele obişnuite au fost descoperite şi edificii mai pretenţioase, cu mai multe camere, unele de inspiraţie elenistică, iar în unele cazuri s-a putut sesiza chiar o sistematizare de tip urban.
Descoperirile arheologice şi numismatice făcute în aşezările geto-dacice fortificate, demonstrează cu prisosinţă caracterul lor de centre de producţie. Peste tot s-au găsit vestigii de prelucrare a fierului, bronzului, argintului şi aurului, a pieilor, ateliere ale ceramiştilor şi multe altele. In unele dintre aceste aşezări se băteau şi monede.
Pe lângă produsele atelierelor locale în asemenea aşezări se desfăceau felurite mărfuri străine venite de pe diverse meridiane ale lumii antice. Dovada în acest sens ne-o oferă marea cantitate de amfore, ceramică sau alte produse de lux la care se adaugă monedele, toate oferind indicii cu privire la direcţiile comerţului efectuat de geto-daci.
Edificiile de cult descoperite în aşezări cum sunt cele de la Popeşti, Poiana, Pecica, Barboşi, Brad, Racoş, etc. atestă şi rolul de centru religios al acestora pe lângă cel economic şi militar. In jurul marilor aşezări fortificate gravitează mai multe aşezări de tip sătesc.
Elementele de fortificare sunt de cele mai multe ori cele tradiţionale întâlnite pe parcursul epocii bronzului sau în prima epocă a fierului. Este vorba de şanţuri şi valuri de apărare ori de palisade care reprezintă ziduri de pământ, dispuse în diverse zone, de obicei în zonele mai accesibile. Valul de pământ poate fi armat cu piatră. Nu lipsesc nici aşezările care au fost întărite cu ziduri seci, adică la care bolovani de râu ori piatra de carieră sau roca locală este unită cu lut, singurul liant folosit.
Geto-dacii nu se vor limita însă la elementele lor de fortificaţii tradiţionale. Ei vor împrumuta din lumea greco-elenistică tehnici, evident superioare. Este vorba de ziduri cu două paramente lucrate din uriaşe cărămizi aşa cum este cazul aşezărilor de la Coţofenii din Dos, jud. Dolj, şi Bâzdâna în acelaşi judeţ, singurele cunoscute până acum, la care se adaugă zidurile cu două paramente din piatră fasonată (opus quadratum) şi fără liant. In această din urmă tehnică a fost construit uriaşul sistem de fortificatii din munţii Sebeşului. O vastă zonă de aproximativ 200 km2 a fost întărită cu ziduri de piatră fasonată. S-au construit monumentale cetăţi ca acelea de la Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie precum şi nenumărate turnuri izolate ori grupate, toate având menirea de a apăra cetatea cea mare de la Grădiştea de Munte. Aici, la 1 200 m altitudine, s-a descoperit cea mai mare şi reprezentativă aşezare geto-dacică cu o incintă militară, una religioasă cu numeroase sanctuare şi una civilă desfăşurată pe zecile de terase ale Dealului Grădiştii unde au fost descoperite nenumărate ateliere, locuinţe, turnuri de pază etc. constituind cea mai mare şi reprezentativă aşezare de tip protourban.

CETĂŢILE, SINGULARIZÂND O MARE CIVILIZAŢIE


In sec. 6—3 î.e.n. s-au construit uriaşe cetăţi de pământ cum sunt cele din Moldova din care se cunosc un număr de 20. Mai bine cercetate sunt cele de la Stânceşti, jud. Botoşani şi Cotnari, jud. Iaşi. Cetatea de la Stânceşti reprezintă o realizare grandioasă alcătuită din două incinte ce închid o suprafaţă de 45 ha. Cetăţile din Moldova se caracterizează prin incinte poligonale neregulate cu suprafeţe variind între 1,50 ha (Criveşti) şi 45 ha (Stânceşti). Valul de pământ al cetăţii de la Stânceşti măsoară aproape 1 km lungime iar înălţimea lui la ora actuală ajunge la 5,50 m măsurând 20—22 m lăţime la bază. Pământul din care s-a construit valul a fost scos din şanţul ce măsoară 6,50—7,20 m adâncime şi 20 m lăţime. Valul reprezintă o ingenioasă îmbinare de lemn şi pământ uneori cu adaos de piatră. Proporţia dintre cele două elemente este constantă, 25—30 la sută lemn şi 70—75 la sută pământ. Atunci când se foloseşte zidul, cum este cazul la cetatea de la Cotnari, el este lucrat din piatră tăiată şi nefasonată de diferite dimensiuni, alcătuind armătura de piatră a valului. Partea inferioară a zidului este de formă trapezoidală, înalt de 2—8 m, având înclinare de 45 la sută şi 60 la sută continuând într-un gen de palisadă de minimum 3 m înălţime. Cetăţi de mari dimensiuni cum este cea de la Stânceşti, constituiau locuri de refugiu şi de apărare în caz de primejdie iar obişnuit erau sedii nobiliare. Aşezările fortificate de tip dava sunt de proporţii cu mult mai reduse şi au fost permanent şi intens locuite. Marele complex de fortificaţii din munţii Sebeşului cu monumentalele lui cetăţi apărate de ziduri din piatră ecarisată, dimensionează civilizaţia geto-dacilor singularizând-o faţă de celelalte popoare antice rămase în afara lumii greco-romane. Nici celţii şi nici alte neamuri n-au ajuns să aibă cetăţi cu ziduri de piatră ecarisată construite după cea mai avansată tehnică a vremii. Cetatea cea mare de la Grădiştea de Munte închide între giganticele ei ziduri o suprafaţă de cel puţin 3 ha şi pare foarte verosimil ca şi incinta sacră să fi fost apărată cu ziduri de acelaşi fel şi astfel suprafaţa cuprinsă între ziduri să fie de peste 6 ha, cu turnuri patrulatere interioare. Zidurile au în medie peste 3 m grosime. Ele sunt alcătuite din două paramente lucrate din piatră de calcar foarte îngrijit cioplite şi fasonate. In unele zone zidurile trebuie să fi avut peste 10 m înălţime şi se mai păstrează încă 5 m. Asemenea monumentale ziduri măsoară sute de metri lungime oferind astăzi un spectacol deosebit.
Din lespezi de calcar fasonat sunt lucrate drumuri pavate, o piaţetă, zeci de metri de canale etc. La toate acestea trebuie adăugate cele nouă sanctuare cunoscute până acum cu coloane uriaşe de calcar sau de andezit. Se mai cuvine adăugat sistemul ingenios de captare, filtrare şi conducere a apei de băut, descoperit pe una dintre terasele Dealului Grădiştii.
In bună tehnică grecească a fost lucrată şi cisterna de apă din imediata apropiere a cetăţii de la Blidaru. Ea este o încăpere subterană măsurând în interior 8 x 6,20 m cu ziduri din piatră cu mortar şi tencuită cu mortar special, în compoziţia căruia intră ţiglă pisată, var, nisip, cenuşă şi cărbune de lemn conform prescripţiilor lui Vitruvius.
In aşezările geto-dacice nu lipsesc nici canalele de drenaj, unele săpate în stâncă cum este cel descoperit în cetatea de la Baniţa, sau altele cioplite în blocuri de calcar cum sunt cele de la Căpâlna, Feţele Albe, Costeşti şi Grădiştea de Munte. Cele mai reprezentative canale sunt cele dezvelite în incinta sacră a Sarmizegetusei, alcătuite din blocuri mari de calcar de peste 1,50 m lungime, scobite fiind în formă de semicerc. Apeductele, cisternele şi canalele existente în aşezările geto-dacice demonstrează şi ele înaltul grad la care a ajuns civilizaţia strămoşilor noştri.

POLITICA, SOCIETATEA, STATUL


Încă de la păşirea în lumina izvoarelor scrise societatea geto-dacică este fără îndoială scindată. Herodot vorbeşte de „fruntaşii ţării" iar Sofocle îl aminteşte pe Charnabon care „domneşte peste geţi". Izvoarele literare, epigrafice şi numismatice vorbesc apoi din ce în ce mai insistent despre „regi" ai geto-dacilor. Folosirea unor titulaturi ca cea de basileus încă din sec. 5 î.e.n. şi consecvent întâlnită pe parcursul secolelor următoare nu este întâmplătoare. Este expresia unei societăţi scindată social cu vârfuri conducătoare, aristocraţi proveniţi din nobilimea tribală şi oameni de rând. Primii s-au numit la început tarabostes şi apoi pileaţi, din rândul lor alegându-se regele şi preoţii iar oamenii de rând se chemau comaţi. Despre existenţa sclavilor, izvoarele literare nu ne spun aproape nimic. Cu toate acestea, poate fi postulată existenţa unor sclavi de tip patriarhal, fără pondere cit de cât semnificativa în procesul de producţie.
Procesul de împărţire în clase sociale, început cel puţin în sec. 5 î.e.n., s-a adâncit treptat ajungând la începutul sec. 1 î.e.n. să ducă la cristalizarea claselor sociale, la formarea unor pături sociale dominante, pe o parte, iar pe de altă parte, masa producătoare de bunuri materiale, diferenţiată şi ea pe baza diviziunii sociale a muncii.
Încă din a doua jumătate a sec. 6 î.e.n. geto-dacii aveau formaţiuni politice cu caracter unional în fruntea cărora izvoarele de mai târziu amintesc regi. Regalitatea pare să fie instituţionalizată pe vremea lui Burebista. Trebuie să se fi petrecut numeroase prefaceri de ordin social în sinul comunităţilor gentilice ce-şi găsesc explicaţia în dezvoltarea forţelor de producţie care au dus la o formă superioară de organizare: cea statală. Izvoarele de diverse categorii (literare, epigrafice, numismatice etc.) dovedesc că Burebista a întemeiat primul stat din istoria geto-dacilor care se va menţine până la cucerirea romană. Statul geto-dac a fost generat de modul de producţie tributal şi se deosebeşte esenţial de statele sclavagiste. Instituţiile lui îşi găsesc unele analogii în regatele elenistice care au servit ca model. Geto-dacii se înscriu printre puţinele popoare antice din afara lumii greco-romane din Europa care în evoluţia lor istorică au cunoscut forma de organizare statală, depăşind cu siguranţă cadrele de dezvoltare ale comunei primitive. Celţii, de ex. n-au atins nicicând acest stadiu. Triburile celtice, deşi s-au răspândit pe o vastă zonă din Europa şi au avut o dezvoltată civilizaţie, n-au reuşit să realizeze o unitate politică de tip statal sau mari confederaţii tribale capabile să stăpânească zone întinse. La fel este şi cazul germanilor care nici chiar în sec. 2—3 e.n., cu toată vecinătatea Imperiul roman şi a intensului schimb pe care-l întreţineau cu acesta, n-au ajuns să alcătuiască state.

SCRIEREA Şl LIMBA


Este neîndoielnic că dovada sigură a unei culturi de înalt nivel o constituie scrierea. Se ştie că geto-dacii n-au ajuns să aibă o literatură scrisă, ceea ce nu înseamnă însă că scrisul le era necunoscut. Fără a avea un alfabet propriu, geto-dacii l-au folosit pe cel grecesc sau pe cel roman. In acest sens ne stau mărturie descoperirile arheologice si câteva texte literare antice. Dio Cassius vorbeşte despre o scrisoare a lui Decebal pe care a trimis-o lui Domitian. Acelaşi autor pomeneşte un mesaj trimis lui Traian, scris cu litere latine pe o ciupercă înaintea luptei de la Tapae. Sunt dovezi clare că la curtea regilor daci existau cancelarii care se ocupau cu scrierea. Acest fapt reiese şi din analiza textului lui Strabo referitor la domnia lui Burebista.
Cunoaşterea şi folosirea scrierii cu caractere greceşti sau latine de către geto-daci, în afara cancelariilor regale, ne este dovedită de descoperirile arheologice. Astfel la Kiolmen (în nord-estul Bulgariei de azi) în 1965 s-a descoperit un mormânt tumular getic acoperit cu o lespede ce avea o inscripţie cu litere greceşti în „scriptio continua" ce n-a putut fi descifrată, redactată în limba getică. Un inel de aur cu inscripţie grecească ce n-a fost nici ea descifrată s-a descoperit la Celei (Corabia, Olt), antica Sucidava. Inscripţiile cu caractere greceşti nu se opresc la spaţiul dintre Balcani şi Dunăre. La Ocniţa s-a descoperit un vas datat în vremea lui Augustus, cu siguranţă dacic, cu o inscripţie în limba greacă ce menţiona numele unui rege (Thiamarkos) ce stăpânea peste o parte a Daciei. Scrierea cu caractere greceşti se întâlneşte apo in cetăţile din munţii Sebeşului. Aici s-au descoperit trei feluri de inscripţii; litere izolate pe unelte ori funduri de vase, interpretate ca indicaţie a destinaţiei uneltei respective, a dimensiunilor ei ori ca semn de proprietate ori de atelier. In cea de-a doua categorie au fost încadrate litere izolate de pe blocuri ale unor ziduri despre care se presupune că reprezintă notări legate de tehnica construcţiilor. Cea de-a treia categorie o formează grupe de litere greceşti dăltuite în colţul unor blocuri de piatră din care se cunosc 73 exemplare cu 169 litere. Acestea au fost interpretate ca semne ale constructorilor, nume de persoane (eroi, regi, preoţi) sau cifre ' ale unor calcule matematice pentru măsurarea timpului. Cu litere greceşti sunt scrise în tehnica punctării şi inscripţii pe câteva vase de argint.
Intr-o locuinţă de pe malul Dealului. Grădiştii s-a descoperit un vas mare de lut lucrat cu roata care purta ştampila DECEBALUS PER SCORILO, interpretată la început ca primul text în limba dacică cu litere latine şi tradus „Decebal fiul lui Scorilo". Ulterior s-a arătat însă că este un text cu caractere şi în limba latină reprezentând „marca fabricii", aşa cum se obişnuia în lumea romană. Decebalus era proprietarul oficinei iar meşterul care a făcut vasul s-a numit Scorilo sau Scorilus. Chiar dacă inscripţia de pe vasul de la Grădiştea de Munte nu este în limba dacică, ea constituie o dovadă sigură că scrierea cu caractere latine era cunoscută geto-dacilor.
Inscripţii cu majuscule latine s-au descoperit şi în cetatea de la Polovragi sau de la Ocniţa şi Piscul Crăsani. Este vorba de texte fragmentare greu de descifrat. Inscripţii de acelaşi fel s-au găsit şi în aşezări ale dacilor liberi cum sunt cele de la Mătăsaru şi Cruceni sau în cea de la Socetu. Dacă la început scrierea era cunoscută doar unora dintre preoţi, învăţaţi sau grămătici de la curtea regilor se pare că în preajma cuceririi romane ea era accesibilă unor pături de meşteşugari care realizau inscripţii cu caractere greceşti ori latine pe vase de lut sau de argint.

ASTRONOMIA, FILOZOFIA, MATEMATICA


Geto-dacilor nu le-au lipsit cunoştinţele şi. preocupările din domeniul astronomiei. Strabo vorbind despre Zalmoxis spune că acesta ar fi deprins unele cunoştinţe astronomice de la Pitagora iar o altă parte de la egipteni. Despre cunoştinţele de astronomie învăţate de către Zalmoxis de la Pitagora aminteşte şi Porphyrios. Iordanes ne spune despre Deceneu că i-a instruit pe daci în aproape toate ramurile filozofiei şi mai cu seamă i-a învăţat astronomie (mersul stelelor, creşterea şi descreşterea lunii, eclipsele de soare etc). Iordanes pune îndeletnicirile astronomice pe seama războinicilor geto-daci. Mai probabil este însă că acestea să fi aparţinut preoţimii ca şi la alte popoare antice. In atribuţia preoţilor intra fixarea calendarului. S-a presupus că unele dintre sanctuarele descoperite la Grădiştea de Munte, mai cu seamă sanctuarul mare rotund (sanctuarul VI), ar reprezenta calendare. Descoperirile făcute însă ulterior au arătat că relaţiile numerice de la care se pornea erau greşite şi că nu poate fi vorba despre sanctuare-calendar. In ultima vreme se presupune că sanctuarele grădiştene erau edificii acoperite iar stâlpii intraţi în calcule nu erau vizibili. In legătură cu complicatele calcule astronomice şi matematice au fost puse şi inscripţiile de pe blocurile de calcar care n-ar reprezenta texte, ar reprezenta cifre scrise cu litere greceşti exprimând unităţile, zecimile, sutimile şi miimile, ipoteză foarte plauzibilă.
Faptul că sanctuarele VI de la Grădiştea de Munte s-a dovedit a nu fi un templu-calendar, nu anulează supoziţia cu privire la calculele astronomice materializate prin cifrele de pe blocurile zidului ce separă terasa a X-a şi a Xl-a. Nu este exclus ca cifrele de care vorbeam să fi avut altă raţiune decât cea legată de astronomie. Oricum, ele demonstrează înaltul nivel la care ajunsese cultura geto-dacilor.
Preocupările din domeniul astronomiei ale preoţimii geto-dacice ne sunt limpede dovedite de textele lui Strabo şi Iordanes care foarte probabil se materializau în calendare. Calcularea timpului trebuie să se fi făcut după mersul lunii. Preocupările ştiinţifice ale preoţimii geto-dacice ca şi ale pitagoreicilor ori ale druizilor celţi, pentru a da doar câteva exemple, nu se limitau doar la astronomie, Iordanes vorbeşte despre cunoştinţele de natură filozofică şi ştiinţifică: fizică, logică etc.
MEDICINA


Preoţii geto-daci practicau şi medicina. Platon ne transmite chiar un principiu de medicină geto-dacică integralist ce se regăseşte la adepţii şcolii medicale din Cos. In sprijinul legăturilor cu lumea grecească şi chiar cu insula Cos vin şi descoperirile arheologice printre care o trusă medicală descoperită la Grădiştea de Munte din care făcea parte o tablă medicamentoasă (cenuşă a unui vulcan mediteranean), un bisturiu, o pensetă şi cinci borcănaşe. Penseta îşi găseşte bune analogii în insula Cos. Instrumente medicale s-au descoperit şi în alte aşezări, cum este cea de la Poiana sau Ocniţa. In cadrul celei din urmă s-a găsit, şi un instrument folosit la executarea trepanaţiilor craniene. Se pare că geto-dacii au avut chiar un zeu al sănătăţii, Derzis-Darzelas, şi au cunoscut şi folosit efectele terapeutice ale apelor termale şi mai cu seamă pe cele ale plantelor medicinale. Aşa se face că denumirile dacice ale unor plante vindecătoare au fost înscrise în operele clasice ale medicinii antice ca cea a lui Pedanius Dioscoride.

ARTELE

Este bine ştiut că la geto-daci n-a existat o artă plastică monumentală, în schimb au cunoscut, o deosebită dezvoltare artele decorative. Un domeniu în care acestea s-au manifestat plenar a fost cel al podoabelor, al orfevrăriei şi al obiectelor de utilitate deosebită: armuri de paradă, vase de cult etc. Până de curând s-a susţinut că arta geto-dacică este prin excelenţă geometrică, nonfigurativă şi aniconică. Descoperirile făcute, mai cu seamă în ultima vreme, au arătat însă că există chiar o bogată artă figurativă concretizată pe obiecte de aur, argint ori lut cu implicaţii majore în descifrarea religiei geto-dacice, cu un decor figurativ antropo şi zoomorf plin de sensuri mitologice. La geto-daci în perioada statului s-a dezvoltat o plastică măruntă realizată în lut Cum o dovedesc descoperirile făcute la Cârlomăneşti unde a existat un centru unde se lucrau asemenea produse cu reprezentări zoo şi antropomorfe originale şi nu imitaţii după piese de import. Virtuţi artistice posedă ceramica, mai cu seamă cea de lux, cea pictată ori cu motive în relief. Se poate vorbi chiar de o artă a monedelor geto-dacice chiar dacă este vorba de imitarea, iniţial, a unor monede greco-macedonene.
Dacă talentul, priceperea şi ingeniozitatea constructorilor geto-daci se manifestă în ridicarea fortificaţiilor lor, toate acestea se evidenţiază pregnant atunci când este vorba despre construcţii cu caracter de cult. Ele fiind edificii de mari dimensiuni şi de pretenţii arhitectonice deosebite. Formele de bază ale construcţiilor religioase se întâlnesc şi în cazul locuinţelor: patrulatere, circulare sau absidate. Cele mai multe dintre sanctuare s-au descoperit în cadrul marelui complex din munţii Sebeşului la care se adaugă cele de la Piatra Craivii, Piatra Neamţ, Bărboşi, Pecica, Dolineanu, Popeşti, Cetăţeni, Cârlomăneşti, Brad, Racoş etc. Cele de la Grădiştea de Munte fiind însă cele mai reprezentative şi de monumentalitate deosebită.
Cu privire la sanctuarele de la Grădiştea de Munte s-a formulat ipoteza după care ar fi fost fără acoperiş, sub cerul liber. Studiile publicate în ultima vreme dovedesc însă că toate acestea erau edificii acoperite. Dacă toţi cercetătorii din ultima vreme sunt de acord că sanctuarele geto-dacice au fost acoperite, părerile diferă in ceea ce priveşte reconstituirile. Unii susţin că deşi au fost acoperite ele erau colonade de sine stătătoare fără pereţi, alţii sunt însă de părere că este vorba de edificii închise cu acoperiş şi cu pereţi şi, în sfârşit, s-a emis ipoteza că ar fi vorba de temple care aveau ca model templele greceşti, peristil. Părerile cercetătorilor în legătură cu sanctuarele de la Grădiştea de Munte sunt atât de diferite datorită împrejurării că toate au fost sistematic distruse de romani. S-au mai păstrat doar resturi de temelii iar din sutele de coloane ori stâlpi de calcar sau andezit nimic n-a rămas întreg. Chiar dacă reconstituirile întâmpină deosebite dificultăţi, se poate totuşi constata existenţa unor edificii patrulatere monumentale cu baze şi coloane de piatră (calcar sau andezit) care arată înaltul grad de civilizaţie şi cultură la care au ajuns geto-dacii. Arhitectura religioasă dacică n-a avut canoane proprii. Au existat însă temple ce măsurau 35 m lungime, 10,5 m. lăţime şi circa 9 m înălţime (templul I de la Grădiştea de Munte) a căror monumentalitate se evidenţiază de la sine. Un alt sanctuar de la Grădiştea (Sanctuarul V) a avut 40 de plinte de andezit cu diametrul de 2,05—2,25 m pe care se ridicau coloane, tot de andezit, cu diametrul de 1,20 m, măsurând 38 m lungime şi 26 m lăţime.
Sanctuarele circulare au la bază clădirile de tip tholos. Cel mai reprezentativ dintre ele fiind Sanctuarul VI de la Grădiştea de Munte cu două cercuri concentrice şi un pătrat absidai în mijloc, având diametrul maxim de 29,40 m despre care s-a presupus că ar fi fost templu-calendar. Reconstituirea şi a acestui sanctuar, s-a făcut diferit.
Geto-dacilor nu le-au fost străine literatura poezia, muzica şi dansul. Literatura era orală povestită prin viu grai de rapsozi bătrâni după cum reiese din relatarea lui Ovidiu. El însuşi scris versuri în limba geţilor pe care aceştia le-au gustat din plin şi ne relatează că există şi alţi poeţi". Strabo ne spune că „muzica întreagă, privită atât ca melodie cât şi ca ritm, cuprinzând în noţiunea ei şi instrumentele, e socotită ca fiind de obârşie tracă". Numeroşi autori antici menţionează că geto-dacii îşi însoţeau soliile cu muzică. Ea mai este prezentă apoi la serbări religioase, la rugăciuni adresate zeilor de către preoţi, la povestirea legendelor şi la înmormântări. Ca instrumente muzicale folosite de geto-daci izvoarele literare menţionează: chitara (o liră mai perfecţionată), magadis (un fel de harpă cu 20 de corzi), fluierul, naiul, flautul, buciumul, cornul şi trompeta. Fluiere de os s-au descoperit în aşezări ca cele de la Brad sau Pecica iar trompetele sunt reprezentate pe Columna lui Traian.
Se presupune că muzica geto-dacică era monodică şi eterofonică, încercându-se, pe baza muzicii româneşti, chiar stabilirea modului care, după unii muzicologi, era pentatonică iar după alţii s-ar fi organizat în scări heptatonice.
Muzica era însoţită şi de dans, constituind forme sincretice de manifestare artistică. Dansul se practica în ritualuri religioase, ceremonii funebre, la banchete, sărbători sau alte ocazii. Pe lingă izvoare literare, cu privire la dansuri rituale ne stau mărturie şi descoperirile arheologice.

CREDINŢELE Şl DIVINITĂŢILE

Strabo ne spune că "bizuindu-se pe întreaga istorie a geţilor, în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie". Nu este deci de mirare că despre religia geto-dacilor s-a scris foarte mult. Au comentat-o autorii antici începând cu Herodot şi terminând cu cei bizantini dar au făcut-o mai cu seamă învăţaţii moderni pe parcursul a trei secole. S-au purtat şi se mai poartă încă discuţii în contradictoriu pe baza textelor antice, în ultima vreme însă la contribuţia au fost puse descoperirile arheologice mai vechi sau cele mai recente. S-a dovedit că arta geto-dacică este departe de a fi nonfigurativă şi că există o bogată iconografie înscrisă pe obiecte de aur, argint ori ceramică legată direct de religie. Descifrarea acesteia se poate face cu ajutorul textelor literare. Coroborarea şi confruntarea amănunţită a celor două categorii de izvoare are darul să lămurească problema atât de încurcată şi de controversată, cea a religiei geto-dacice. O asemenea cercetare arata că religia geto-dacilor este una obişnuită la popoarele indo-europene fără să aibă nimic ieşit din comun, fără a se deosebi, în liniile ei generale, de cea grecească, romană, celtică sau de cea a germanilor, pentru a aminti doar câteva neamuri din marea familie a indo-europenilor.
Dintre numeroasele păreri exprimate se poate reţine că s-au conturat trei opinii principale: una care consideră religia geto-dacică monoteistă, o a doua care vede în ea o religie dualistă în sens iranian şi, în sfârşit, a treia care susţine politeismul ei. Cercetările recente au dovedit, fără putinţă de îndoială, că religia geto-dacilor a fost politeistă, panteonul lor cuprinzând mai multe divinităţi în frunte cu un zeu şi o zeiţă supremă, la care se adaugă un zeu al războiului, unul al soarelui, o divinitate ocrotitoare a vetrei şi a casei, un zeu al sănătăţii, unul al focului şi al metalelor şi foarte probabil, încă mulţi alţii.
Divinităţile geto-dacice au fost antropomorfizate, cel puţin din sec. 5—4 î.e.n. dar, din păcate, la covârşitoarea lor majoritate nu cunoaştem numele sub care erau ei adoraţi. Marele Zeu s-a putut numi Gebeleizis ori Nebeleizis. El este fără îndoială un zeu suprem de tipul lui Zeus ori al lui Jupiter. In stăpânirea lui intrau atât cerul cât şi pământul, viii şi morţii. Atunci când este reprezentat „in majestate", pe tron, este însoţit de vultur (simbol al cerului) şi de şarpe (simbol al pământului).
Lipsa izvoarelor scrise ne împiedică să cunoaştem amănunte cu privire la cultul Marelui Zeu, a felului cum şi-l imaginau strămoşii noştri. Credinţele geto-dacilor în legătură cu Marele Zeu nu vor fi fost prea deosebite de ale grecilor şi romanilor pe care le cunoaştem. Diferite au putut fi însă practicile de cult. In cele ale geto-dacilor, focul a deţinut un loc de frunte.
Atribuţii chtoniene avea şi Marea Zeiţă care este însoţită în iconografia geto-dacă de şarpe şi cervidee. Izvoarele literare trec cu totul sub tăcere existenţa Marii Zeiţe, cu excepţia menţionării „Zalmoxi nume de zeiţă" în Lexiconul Sudas, care ar putea sugera că Zalmoxis_ar fi avut un pandant feminin, ceea ce nu este exclus într-o anumită perioadă când cultul zalmoxian se răspândise şi numele se suprapusese peste cel al Marelui Zeu. Este neîndoielnic că geto-dacii au venerat încă de foarte timpuriu o zeitate feminină legată de pământ, de fertilitate şi că această divinitate în epoca romană va fi identificată cu Junona ori cu Libera în cuplul Liber-Libera. Marea Zeiţă a geto-dacilor îşi găseşte paralelă în lumea tracilor de sud. Este vorba de Bendis, asemănătoare cu Cibelle şi asimilată uneori cu Artemis, Selene, Hecaţe ori Persephona, zeiţă a căsătoriei şi fecundităţii, protectoare a femeilor, a fetelor de măritat, zeiţă a lunii, a vânătorii, protectoare a animalelor.
Geto-dacii cinsteau apoi un zeu al războiului al cărui nume nu-l cunoaştem. De asemenea nu cunoaştem numele sub care ei venerau soarele. Este însă neîndoielnic că geto-dacii încă de timpuriu aveau un zeu al soarelui, aparte de Marele Zeu, în atributele căruia intrau şi elementele urano-solare.
Zeul sănătăţii de genul lui Aesculap se pare că a purtat numele de Darzos (Derzelas, Derzis) dacă nu este cumva vorba de un epitet şi nu de însuşi numele zeului. Aceeaşi este situaţia şi în cazul unei alte divinităţi, Debatopeios (Dabatopienos) corespunzând lui Hefaistos din mitologia greacă, menţionat în inscripţii greceşti. Chiar dacă numele nu sunt cele reale, cert rămâne faptul că geto-dacii venerau o divinitate ocrotitoare a sănătăţii şi una de genul lui Hefaistos. Se pare că ei aveau un cult al vetrei şi al focului şi chiar o divinitate în atribuţiile, căreia intrau acestea. De asemenea au fost venerate divinităţi protectoare ale casei şi animalelor. O altă divinitate se pare că s-a numit Eitiosaros, teonim menţionat într-o inscripţie în legătură cu care nu se pot face precizări.
Un moment deosebit de important în evoluţia religiei geto-dacice îl reprezintă apariţia doctrinei zalmoxiene. Zalmoxis, personaj istoric, pune bazele unei credinţe în nemurire, a unor practici iniţiatice şi unei religii de tip mistere. Această religie este îmbrăţişată de către preoţime şi de nobilime, în frunte cu regele. Ea îşi face apariţia înainte de epoca în care a trăit Herodot şi se presupune că ar fi vorba de sec. 7—6 î.e.n. când este posibil să fi început şi antropomorfizarea divinităţilor.
Doctrina zalmoxiană l-a impresionat pe Herodot iar sursele lui de informare cu privire la geto-daci proveneau din zone, geografice dominate de doctrina pitagoreică şi de aceea face legătura între Zalmoxis şi Pythagoras. Zalmoxianismul îşi găseşte bune paralele în doctrina orfică şi cea pitagoreică fără a se identifica însă cu nici una dintre ele. Dat fiind faptul că Herodot a consemnat în lungul şi celebrul lui excurs doar doctrina zalmoxiană din religia geto-dacică şi că relatările autorilor care i-au urmat se bazează pe textul herodotian iar Poseidonios—Strabo a putut fi singurul care pare să fi avut altă sursă referitoare la o vreme de apogeu a preoţimii în frunte cu Marele Preot, a făcut să se creadă că Zalmoxis ar fi fost divinitatea supremă iar cultul lui să reprezinte de fapt religia geto-dacilor. In realitate însă zalmoxianismul este doar un aspect al acesteia, apărut la un anume moment şi, foarte probabil, împărtăşit doar de vârfurile societăţii geto-dacice. El va dispărea o dată cu preoţimea şi nobilimea, după cucerirea romană. Zalmoxis se înscrie printre rnarii reformatori şi legiuitori ai antichităţii, comparat fiind de către autorii antici cu Orfeu Musaios, Zarathustra sau Moise, îmbogăţind tezaurul gândirii antice.
Preoţii au jucat un rol important în societatea geto-dacică, comparabil în foarte multe privinţe cu cel al druizilor la celţi. Ei sunt constituiţi într-o corporaţie în frunte cu preotul suprem care juca un rol deosebit de important. Un asemenea mare preot a fost însuşi Zalmoxis despre care Strabo ne spune că îl sfătuia pe rege, lucra în înţelegere cu el şi că l-a convins sa-l facă părtaş la domnie. Pe vremea lui Strabo funcţia de mare preot se instituţionalizase şi în timpul lui Burebista ea era deţinută de către Deceneu, colaborator apropiat al regelui şi părtaş la marea operă de unificare a geto-dacilor. Pe vremea lui Decebal
se pare ca funcţia de preot suprem o avea Vezina. In rândul preoţilor au existat anumite congregaţii, kapnobotai, ktistai şi pleistoi, menţionaţi de izvoarele literare, care practicau asceza şi se bucurau de mare cinste fiind specialişti ai sacrului.
Esenţa doctrinei zalmoxiene este credinţa într-o post-existenţă fericită care se obţinea prin iniţiere. Iniţiaţii şi urmaşii lor „nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi veşnic şi vor avea parte de toate bunătăţile". Această credinţă într-o postexistenţă în forme materiale asemănătoare cu cele ale vieţii de pe pământ se întâlneşte şi la alte popoare printre care se înscriu egiptenii, perşii, celţii, germanii etc. dovedind nivelul superior al gândirii religioase la care au ajuns geto-dacii.
Pe baza tuturor izvoarelor care ne stau la îndemână astăzi se poate afirma cu îndreptăţit temei că geto-dacii aii dezvoltat o civilizaţie şi o cultură proprie care stă cu cinste alături de ele create de celelalte popoare ale Europei antice care se găseau pe aceeaşi treaptă a scării evoluţiei sociale şi că în unele privinţe s-a situat în fruntea acestora.
Geto-dacii au fost receptivi la tot ce le era util în civilizaţiile şi culturile cu care au venit în contact: Influenţele străine receptate de pe diverse meridiane au fost preluate creator, s-au grefat pe vechiul fond autohton cu vechi tradiţii. Nici într-un domeniu nu poate fi vorba de preluări sterile, de o imitare mai mult sau mai puţin izbutită a unei anume civilizaţii sau culturi. Caracterul original se evidenţiază cu pregnanţă în toate domeniile. Evoluţia firească a civilizaţiei şi a culturii geto-dacice în mersul lor ascendent au fost curmate de cucerirea romană. Cele două civilizaţii şi culturi s-au îmbinat, s-au influenţat reciproc dând apoi naştere civilizaţiei şi culturii româneşti.







__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #15  
Old 10-31-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Tăbliţele de la Sinaia II

T 6 Turnată pe la 450 î.e.n. Primele 3 rânduri de pe această tăbliţă nu au fost desluşite.

IE(ie: da) ZAMOLXSIO DE(a da) SOLI(soli) SCADE(a scade) UNO CATI REAGE(ragea: rugăminte, cerere, petiţie) SATO(satu). AMO(amu) ASA AGETORA(a ajutora) SCUTO(a scuti) DABIU(dabo: cetate). SIO(a fi) SA(sa: judecată, a satisface) SENIOC(sinec: bătrâneţe) LO COPO(capul) BISICA DIOGIOS.
Da! Zamolxsio dă solilor satului scăderea(acceptarea) câte unei cereri. Amu aşa i-a ajutat cetatea, scutind-i. A fost judecată după capul bătrânului Bisica Diogios.

T 7 Turnată pe la 450 î.e.n. Stânga. SERA(seara) TAMO(tam: deodată) ON(on: a se strânge) GEAMO(a geme) SO ETE(este) RE(rău) IO OPAC(opăci: a împiedica, a istovi) SI ODIE (odie: durere) NOE O SUMGUM PATRI DO MOESIO. IM(im: murdărie) KESO(cheşă: pestriţ, bălţat) A ESO(a ieşi) SO DIGEO(dichiu: intendent, casier la mănăstire) CAPO PESE GEMIA(a geme) EM(im: măsură) SONOE(sona: a se sminti) I(i: a merge) TOCO(tocăi: a vorbi fără rost) POLO(polei: îngeri, fiinţe imaginare din basme) BOXOGE(bocciu: curăţitor de latrine, urât) IMA(ima: a înjura). INCI(inci: capricii) FI SIM(simi: maimuţe) LO MITROXE MOLOFA(molfă: gâlcă, cusur, lipsă) MIC OMIGO(prietenie) MEROE(măroi: mare).

Centru. TRAM(tream: şopron, a duce, a adăposti) SIE(a fi) ON(on: a locui) AGIMA(acina: a se adăposti, a-şi găsi refugiul) SARMISETUZO: K(cosa: casă) + (sfânt) BOI(boi: chip, figură, imagine) GEO(giu: viu) IRINO FETIU(feta: fată) SOCRISA(socriţă) NOE PEO(piu: credincuios) NIBE(nipe: mulţimi) MO AM DOSIE(a dosi) DIEO(a da) TOMSA RO(ră: rea) DAGEO (dage: adunare).

Dreapta. KAPO SESO(seşă: adunare sătească, şezătoare) MAI(pisălog, ciocan) TER(ter: catran) IMA(ima: a batjocori) IO NO(nu) ETE(este) MESO(mese) NO SETIE(sete) O ENIO SO CABETE(a capăta) LO FIE OSENI(oşeni: a alina o durere) GES(ghes: a îndemna, a se îmbulzi). AM SO ONXA SENTOE(sânţie: cali-tatea unui om de a fi sfânt, termen de reverenţă faţă de clerici sau Sento) CILIO(cili: a se vesteji) ANIMUS(suflet, gând, minte, judecată) ROGI MANEO( melodie duioasă şi tărăgănată) GOMTARO AGEM(oriental, persan, din răsărit) DUSIE OM MOBI(mabein: camera personală a domnului) GATO NOSUM(nosa: hai! haidem!) SESE(sesie: parte de pământ dintr-un domeniu) RATI(rătui: a salva) IBO(iub: dragoste sau ibo: dragoste, iubire) ZAMOLXIU.

Stânga Seara, deodată s-a ghemuit şi a început să geamă, fiindu-i rău iar eu l-am împiedicat cu durere să plece de la noi în patria lui Sumgum din Moesio. Murdăria ieşită din trup(bubele bălţate) l-au făcut să nu-i mai pese de capul lui de casier la mănăstire, să geamă înfundat ca un smintit, să alerge şi să vorbească fără rost despre fiinţe din basme, înjurând şi purtându-se urât. Toanele şi micul cusur a lui Mitroxe(Mitrache) de a se maimuţări nu-l poate lipsi de o mare prietenie.

Centru L-am dus la casa sfintei cruci a făpturilor(zânelor) vii din Sarmisetuzo la locuinţa sa unde a fost adăpostit. În faţa mulţimii de credincioşi adunate, Irina fata soacrei lui Noe a spus cu răutate că eu l-am dosit pe Tomşa şi nu am vrut să-l dau.

Dreapta Capul adunării locuitorilor m-a cătrănit şi întinat cu vorbe grele, eu nu am fost pus la masă şi nici setea stinsă, nu am căpătat alinarea durerii şi nu s-au îmbulzit să fie lîngă mine, o Enio! Cînd sufletul şi mintea se vor veşteji am să-l rog pe sfinţia Onxa, ca împreună cu persanul Gomtaro să-mi cânte tărăgănat şi duios, să fiu gata pregătit în camera mea ca OM şi să fiu salvat pe tărâmul iubirii lui Zamolxiu.

T 8 Tăbliţă necitită.

T 9 Tăbliţă necitită.



T 10 Tăbliţă necitită, este un tablou cu 13 mato care au condus neamul geţilor înainte de 350 î.e.n. şi basileii Sarmis împreună cu Molsei, puternicul din Sirmio.

T 11 Tăbliţă necitită, prezintă trecerea galilor la credinţa geţilor şi unitatea dintre preoţii geţi şi druizii gali(imagine stânga jos), turnată înainte de 330 î.e.n..

T 12 Turnată pe la 380 î.e.n. sau mai înainte, după ce galii au trecut la religia crucii practicată de către geţi. RE(răi) GETO ILO(Mântuitorul) EDE(ede: a declara, a provoca) ROSMI (răzni: a se despărţi, a se înstrăina) PE IGIE(igi: faţă, a înfrunta) DABIO(cetate) ARE ME ORIO(orie: plasa mare de pescuit, a lega, a strânge) RADA(loc întărit, intrare în port) PIO(piu: preot, credincios) DE GIOS(jos, sud) SEZ(şez: reşedinţă, sediu). IG(ig: a merge, a boteza cu vin) COCO(cocă, aluat, strămoş) BULCO (bulcă) DID(didi: tânăr) SEI(sii: a se sfii) SON(son: timid, smerit). EU O MILOGO (milogul) ROAGO(a ruga) MATO(conducător, părinte, rege) GALO A EPITET DOMOZ(domo-zi: fiul luminii) TOMO(tomo: cruce strălucitoare). AUSIO SAS (sasa: roşu, rumen) GIOS(gios: jos) POEOTO EDIMO A EREBIRIO (elibera) LO TROPEU(trofeu) I(i: a merge, a alerga) DABO(cetate) GETIO OZ(oz: mândră) SARMISETUSO.


Geţii răi s-au despărţit pe faţă de Mântuitor jignind cetatea şi vor să ţină cu strânsoare(să interzică) intrarea în portul reşedinţei religioase de jos(sud). În tinereţe am fost eu, o milogul(umilul) la regele galilor, m-am rugat smerit şi sfios pentru el, l-am botezat cu vin şi pîine strămoşească şi l-am numit cu epitetul de fiu al luminii crucii(strălucitoarei cruci). Auzind poetul Edimo a roşit până la călcâie, s-a eliberat de trofeul lui pe care l-am adus în mândra cetatea getă Sarmisetuso.

T 13 Turnată pe la 380 î.e.n. MAICO GETO ENISOLA(Enisala: localitate în judeţul Tulcea)

ITO(iţi: a arunca o privire curioasă) DA(a da) I(i: a alerga) TRAGIO ENO TELAGEO COE ILIRIO RODNI(rodini: neam, sărbătoare). STOE(a sta , a se aşeza) ENO NOGTI (noapte, petrecere lungă) OL(ol: vas de lut pentru lichide) SE AMINTE OMA (oma: mamă) TICO(ţică: neam, viţă, clan) MACIDONIO DAT ROGE(a ruga) SNTIEO(sânţie: calitatea unui om de a fi sfânt, termen de reverenţă faţă de clerici) ORESE LOA(a lua) ESIO(a ieşi) ENO. A ZET(zet: ginere) INAG(inaghie: ambiţie) DODOEL(dodoleţ: rotund, sferic) SEDE(şedă: în subordine, reşedinţă). TAE GAE(gai: pădure la şes) SO DENSE SETE NODE(nodeu: încheietura mâinii) GENO(ginu: vin) GIO(giu: viu). TREIGO(a striga) I(i: a merge) TOMA ET(ed: a fi) SNIO(sâni: a vopsi în albastru) SEI(sâi: a se sfii) ENO SERGANO(şergană: păr galben-cafeniu) SOE(soi: neam) SIO(sii: a se sfii) AT(at: cal tânăr, armăsar) GIEOC(joc) SE AMINTO SESOE(sesie: suprafaţă mică de teren dintr-un domeniu mare, pe care o deţinea un ţăran în schimbul unei rente, moşie). ELIE REG(regiu: regesc) SINET(sinet: act, hrisov) ARDE. IO DIE(a zice) ROLOREO DE NOAT(noaten: tânăr, flăcău) SREIN(străin) SECO(seci: parapet, şopron) SOE(soi: a dormi). SETI(a înseta) SEO(seu) ENO ZERA(zeri: a se înăcri) IS COSOE(cosoi: cuiul care prinde scaunul de osia carului, şiret, curea de gheată) ESO(a ieşi) SALOE(salut) ENO DACIO. În sigiliu: Enisala G(geto) D(dabo) MATO (conducătorul) MAICO.

Getul Maico din Enisala a trimis pe Eno să cerceteze şi să dea chemare pentru sărbătoarea neamului la traci, telagi şi ilirii lui Coe. Să chemi şi pe macedoneni, să-l rogi pe sfinţia sa Orese să-l iei la întoarcere Eno, să se aşeze la petrecere mare(fără noapte) şi să bea din or să se ia aminte că toate aceste neamuri au o singură mamă. Pentru reşedinţa mea am mare ambiţie să-mi găseşti un ginere. Voi tăia desimea pădurii din şes iar setea va fi potolită cu vin viu fără apă până ce încheietura mâinii va obosi. Mergi şi la Toma, Eno şi strigă până te înălbăstreşti, nu te sfii să chemi şi pe cei cu păr galben-castaniu. Să aminteşti că giocul pentru tineri va fi la moşie. Regescul hrisov a fost ars(turnat) de Elie. Eu i-am zis lui Roloreo să dea tinerilor străini adăpost în cetate să-şi potolească setea şi să doarmă Eno. După ce se vor sătura de băutură, să le ungi cu seu cosoiul să plece cu bucurie Eno dacul! În sigiliu Enisala, cetatea geţilor; conducătorul Maico.

T 14 Turnată pe la 340 î.e.n. KANI(căni: a vopsi în negru, a murdări cu cărbune)

ARATI(a arăta) GILI(ghili: a înălbi o pânză prin înmuiere în apă şi întindere repetată la soare sau ger, a spăla, a se înfrumuseţa) AMO(ama: mamă, femei) GONO(a goni) ISOPO(isope: plantă folosită la spălarea şi curăţarea petelor). DODI(dodii: a vorbi aiurea) RAI (răi, duşmănoşi) OSO(osi: a se întări ca osul, puternic) DO(a da) IM(im: murdărie, jeg) KOB(cobe: piază rea) GIGA(giga: tânăr). ANO(anul prezent) IG(ig: a spune, a cerceta) POLO(polei: îngeri, fiinţe supranaturale din basme) AN(anul trecut) KOB(cobe: prezicere) RAO(rău) OSO(osi: a se întări ca osul, puternic). MALO(mal) NO (priveşte!) SELO(sel: torent, şanţul prin care curge un şuvoi) IG(ig: ieşire, a stăvili, a uda). NO(nu) ZENO(zăni: a sosi) KOLO(acolo) MINO(a mâna) AG(ag: a face, a aranja, loc) SIM(sim: un soi de peşte, a se zvârcoli ca un peşte) SOR(sor: par de care este prins coşul de pescuit pentru a sta în apă). OMA(oamă: femeie) O BAM(ban: funcţie) FI IGI(igi: privire) POI(poi: pleavă de la sămânţa de cânepa) SOGA(sogi: a rupe aluatul dospit în bucăţi şi transformarea lui în pâine) MAREN (măran: mare) PASIEO(a păşi) SONO(sona: a se sminti). KAM FI SIGORE (siguri) TOTO(toţi, toate) MICO(mică: repede, imediat) COS(coş: tabără militară) ON(on: neam, rude, a însoţi) IG(ig:a spune, a cerceta). AM DIO(sfânt) SOMOIN(somon: turtă mică, colac) MICI(mici: a se micşora) SOI(soi: a murdărie) NO(nu) CAI(căi: a se plânge, a cere iertare) GAMAN(găman: om lacom, secătură). FO TAOI(tăoi: mocirlos) ERA RIC(râcă: groapă mică) CIL(cil: cal cu părul sur) OSO(osi: a fi tare ca osul, puternic) TO MOE(moi: ud, muiat) LO PICIOR(picior). ONSO(unsă) STO(a sta) RAE(răi: a se înrăi) TON(tană: pâclă) NOI(noi: apă neîncepută folosită pentru descântece) GIEO(giu: viu, vioi) SAT(saţ: săturare, silă) TIE(ţâe: a ţine). OI STREO(a striga) MACIE(mace: măciuci) NO(priveşte!) RAG(a rage, a urla) SIO(sâi: a se sfii) SOI(soi: a murdări). SO GETO GIG(gig: tânăr) AM PICEO(pică: a fi numai zdrenţe) DABO(cetate). AIO DIO(sfânt) SO MANO(mană: boală a plantelor) MACI(mace: măciuci) DO(a da) NE(nouă). IO TAMA(tamă: întâmplare) RO(ră: rea) KO NO(priveşte!) MICE(mici: a se micşora) ROSO(roşu, roziu) NO(nu) OCI(oci: ochi) SO GAGIC(iubit, amorez). AM DO(a da) MIC SO SARMIO(sârmea: preparat din antimoniu şi gogoşi de ristic folosit la vopsit) SI SOM(şom: blană de samur) SI GIG(gig: sul de pânză, frumos) TEL(tel: fir de metal auriu din care se face beteala) LONE(lome: boarfe, haine) OS(puternic, deosebit). SEI(sii: a fi) ANO OMAG(omah: baltă, a inunda) SA TEL(ţeli: a lovi) KO MOI (moi: ud, înmuiat, căldare) INO(ină: fibră, in) OS(tare, puternic) KORATO (curată). NO(priveşte!) ESIE(a ieşi) MIGA( migăi: a lucra încet şi fără spor) MENO(meni: a se cuveni) APO(apă). IS(îs: a fi) NAM(nam: lucru voluminos, grămadă) GIG(gig: val de pînză) AM DO(a da) IG(ig: a cerceta, a spune) AMO KARO TESOE(teaşă: întors înapoi) SIG(sigă: substanţă minerală roşie folosită la vopsit). TO SABIO ON(on: popor, a aduna) NIG(nic: nimic) SOE(soi: a murdări) IG(ig: a cerceta). ISE(a ieşi) IO MONOI(a mânui) GELI(ghili: a înălbi o pânză prin muiere în apă şi întindere repetată la soare sau ger) IG(ig: legătură, a spune, a cer-ceta) SIO(sâii: a fi) AGA(agă: conducere) MIRATO. Medalion stânga. BASELEOS SARLIEO dreapta. M(mato: conducătorul). SIKTO SABIO(sabie) GET(geţilor) OS(puternici).

Femeile au alergat să adune isope pentru că ghilul arăta murdărit cu noroi. Tineri răi şi puternici l-au dat cu murdărie(glod) vorbind aiurea ca o piază rea. Anul trecut s-au cercetat făpturile de pe cer şi s-a prevestit pentru anul acesta un rău puternic. Priveşte malul(digul) datorită căruia torentul s-a revărsat. Nu a sosit acolo zvârcolindu-se ca un peşte în plasă. Femeia care păzea pânza a văzut cum această pleavă de cânepă(ceată de răi) alerga cu paşi mari peste ghil purtându-se ca nişte smintiţi. Ca să fim toţi siguri, repede au venit ostaşii adunaţi în tabără să cerceteze. Cum aceste secături nu-şi cereau iertare, le-am dat bucăţele de pâine sfinţită. Era o groapă mică, unde ca nişte cai puternici, cu picioarele au făcut mocirlă şi au udat (murdărit) cu ea pânza. Pe aceşti răi cu mintea în pâclă i-am descântat cu apă neîncepută şi i-am uns să stea vioi şi sila să nu-i mai ţină. Voi striga: priveşte aceste măciuci care s-au murdărit iar acum se sfiiesc(ruşinează) şi rag(plâng în hohote). Aceşti tineri geţi, prin cetate vor umbla numai în zdrenţe. Sfântul a spus că aceste măciuci ne-au dat numai boală(pagubă). Eu privesc la aceşti iubiţi şi văd dacă întâmplarea rea nu le-a micşorat roşul(aroganţa) din ochi. Am dat puţină vopsea şi samur precum şi un val de pânză şi fir de aur pentru a face haine deosebite. Anul a fost cu apă multă, să înmuiem pânza de in şi să o lovim cu putere până se curăţă. Uite! să ieşiţi şi să lucraţi(spălaţi) cu atenţia cuvenită în apă. Grămada de pânză pe care am dat-o este acum vopsită în roşu, cercetată şi adusă înapoi. Toate săbiile neamului(oastea) au cercetat şi nu au găsit nimic rău. Eu am ieşit şi am mânuit ghilul cercetîndu-l iar conducerea a fost foarte mulţumită. Medalion stânga: Basileos Sarlieo; dreapta Conducătorul Sicto sabia puternicilor geţi.

Constantin Olariu
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #16  
Old 11-02-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Geto-dacii – singurul popor european autohton

Dacii sunt singurul popor din antichitate pe care documentele antice, ca şi arheologia, îi consemnează ca autohtoni.

În timp ce ionienii, aheii, dorienii (- emigraţi din sudul României -), etruscii, romanii şi celelalte popoare italice (- plecaţi tot din România; tracii troieni ajunşi in Latium după un periplu prin Asia Mică -) sunt venite de undeva, în timp ce ungurii, bulgarii, ca şi popoarele celtice, germane şi slave s-au preumblat mult până ce şi-au găsit un popas; nici o atestare documentară scrisă sau amintiri păstrate în pământ şi nici o legenda nu conţine nici cea mai ştearsă referire despre vreo plecare, venire sau revenire a dacilor în spaţiul în care au fost cunoscuţi dintotdeauna.

- Japonezul Minoru Nambara, după o vizită în Maramureş spunea: “Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afli în satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.” -

În context, este interesant de reţinut că dacii erau unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume, ambele de origine dacică: Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la Marea Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai era numită, de elenii migraţi din zonă şi Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile lui Achiles .

Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu este de dată mai recentă, fiind introdus pentru prima dată de Caius Iulius Cezar, după luptele cu galii.

Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc accidentală. În trecutul geologic al ţării noastre au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia până în vechea Tracie.

Un fluviu Donaris – culegea apa izvoarelor de pe versantul apusean al acesui lanţ muntos şi se vărsa în Marea Panonică (actuala Câmpie Panonică din Ungaria), iar altul colecta apa din izvoarele versantului răsăritean (v. fântânile lui Achilles) şi se vărsa în Marea Sarmantică, peste care s-a format Bărăganul de astăzi şi care mai păstrează ultimele rămăşiţe ale acestei mări, sub forma lacurilor sărate. În aceea vreme, lărgirea continuă a lui Istros, pe măsura apropierii de vărsarea în Marea Neagră, îi dădea un aspect aparte, de unde şi denumirea de “Fluviul Ocean”.

În decursul timpurilor, datorită eroziunilor din zonele superioare montane ale celor două bazine hidrografice, s-a produs fenomenul geo-hidrologic cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “captarea izvoarelor”.

Istros, situat într-o zonă mai joasă, a captat izvoarele lui Donaris şi astfel a luat naştere Dunărea sub forma pe care o cunoaşteam ieri, cu Cazanele şi Porţile de Fier, cu colţii de stâncă ieşind din apă, rămăşiţe ale unor impunătoare stânci, pe care anticii le-au numit “Coloanele lui Achylles”, după cum şi vechile izvoare erau “Fântânile lui Achylles”.

Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii descrise şi prezentate drept componente ale actualei Dunări, a mai existat şi un al treilea, care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se vărsa în Marea Panonică. Odată cu captarea lui Donaris de către Istros, s-a produs şi captarea primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră.

Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a epocii geologoce a cuaternarului, deci acum circa 600.000 ani. Or, omul a trăit pe meleagurile noastre încă de acum cel puţin 1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor descoperiri de la Bugiuleşti, de pe valea lui Grăuceanu, jud. Vâlcea.

A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000 de ani, de la Flămânda-Turnu Măgurele.

Numai continuitatea de locuire pe acelaşi teritoriu putea asigura transmiterea, de-a lungul timpurilor, a amintirii despre un atare fenomen al naturii.

Numai această continuitate, nicodată întreruptă, putea naşte unitatea de cultură, unică în Europa, precum şi conştiinţa unui singur neam la daci, stăpâni pe pământurile care i-au hrănit de sute de mii de ani.

- Probabil veţi gândi că autorul acestor rânduri, bate câmpii, implicit şi eu, pentru că am postat şi deci îmi asum acest articol.

Dar lucrurile nu sunt aşa, în sensul că pentru cele spuse de autor există dovezi în afără de aceasta, a existentei celor doua râuri Donaris şi Istros, care curgeau de o parte şi de alta a lanţului de munţi, neântrerupt din Polonia până în Balcani, acest fapt generând câte o mare de fiecare parte a acelor munţi.

La scriitorii greci antici aflăm legenda Argonauţilor ce au venit în Scytia să fure lâna de aur a regelui Aiete. După ce răpesc lâna de aur, Argonauţii voind să se întoarcă în Elada prin Marea Neagră, nu o pot face pentru că Aiete păzea intrarea în mare; văzând asta, pornesc în direcţia opusă, spre apus. După ce ajung la izvoarele Istrului, îşi iau corabia în spate şi trec munţii şi dealurile până ajung în celălalt Istru, pe care navighează spre sud, spre Adria (Marea Adriatică) şi spre Grecia.

Şi această legendă face referire la cele două fluvii din care va lua naştere Dunărea, din care unul curgea spre răsărit, iar celălalt spre sud.

Faptul că grecii cunoşteau existenţa a doua fluvii înainte de formarea Dunării actuale, este încă o dovadă că aceştia sunt originari din nordul Dunării.


O altă dovadă a păstrării memoriei celor doua râuri separate, este mitul sumerian numit “Zborul lui Ethan spre Cer”, în care regele Ethan este ridicat de vultur în înaltul cerului, tot mai sus, vulturul arătându-i “Marea de lângă cetatea munţilor” de la diferite înălţimi.

Această mare de lângă cetatea munţilor nu corespunde decât unei zone , anume cetăţii naturale, numită Ardeal, iar marea din apropierea acestei cetăţi este Marea Panonică sau Marea Sarmantică ce acoperea Bărăganul, de aici venind numele Okeanos Potamos, adică Fluviul Ocean atribuit Dunării de greci.



Sumerienii au păstrat amintirea acestor locuri, pentru că de aici plecaseră spre Asia oamenii de la Tărtaria cu scrierea lor, cu credinţele lor, cu obiceiurile şi legendele lor.

Paul Lazăr Tonciulescu a găsit aproape 100 de cuvinte comune între română şi sumeriana; Sumeria în Asia şi Simeria în România.

În cartea “Poveştile Peleşului” a Reginei Elisabeta a României, există o legendă despre un uriaş numit Caraiman, ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească câmpiile, să producă cutremure şi furtuni; acest uriaş a făcut să se scurgă marea de pe câmpiile acestei tării.

În “Dacia Preistorică” aflăm următoarele:


“Dar slujba nu mi-i face

Eu trăsnetului şi fulgerului te-oi da


În Caraiman ăl mare pe Divan”

“Pe teritoriul Transilvaniei, se ridică un munte numit Căliman. Sub acest munte, un vîrf mai puţin înalt portă la poporul român numele de “Scaunul Domnului”, er în limba Secuilor “Istenszeke”, adică “Scaunul lui Dumnedeu”.”


Această legendă a uriaşului Caraiman probează existenţa altor legende care vorbesc despre timpurile când ţara noastră era acoperită de o mare. -


Numai această conştiinţă a determinat şi le-a menţinut, în stare trează sau latentă, uneori atunci când vitregia soartei s-a abătut asupra lor, îndărătnicia la încercările de deznaţionalizare .

Aceasta este seva nesecată căreia îi datorăm supravieţuirea de azi, iar nu unor influenţe inerente din partea unor popoare care s-au topit, mai repede sau mai lent, în setea de trăire a unui popor împlântat dintotdeauna în acest pământ din care a şi răsărit.

Iată,deci, că Donaris şi Istros nu sunt legende, ci istorie adevărată, ca şi coloanele lui Achylles şi Fântânile lui Achylles, pentru că sunt toponime create de oamenii locului, pe seama unor realităţi trăie.

Toate acestea confirmă atât caracterul de autohtoni ai dacilor, cât şi marea lor vechime de existenţă pe acelaşi teritoriu.

Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea

“Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi”
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #17  
Old 11-09-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Zeiţa Hestia



Zeiţa Hestia ori Hesta al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost zeiţă a vetrei şi a focului sacru la străbunii noştri Pelasgi/Traci/Geo-Daci.

“Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decât o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezid de la Sarmizegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia ( Vesta), vatră pe care ardea focul nestins. În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular, dacic, aflăm că absida centrală avea „34 de stâlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc „era vatra focului sacru”. După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, cultul zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de Traco-Daci, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.”

Acest fapt, anume că zeiţa Hestia a fost zeiţă a strabunilor noştri, şi nu a grecilor sau a romanilor, este probat de cele mai vechi urme de civilizaţie din lume, descoperite în România, la Cotu Miculinţi în judeţul Botoşani; printre altele, fiind descoperite şi cele mai vechi locuinţe din lume (bordeie) datând de acum 20.000 de ani, având în centru vatra străbună.


Marija Gimbutaş spunea: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 i.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”

Dumitru Bălaşa:


În aceasta perioadă a matriarhatului se înscrie viaţa şi activitatea reginei Hestia a strămoşilor geto-daci.


Primul scriitor antic care aminteşte de Hestia este Herodot (425 d.Hr). El spune că sciţii se închinau “înainte de toate, la Hestia apoi la Zeus şi la Geea”. Tot el aduce un amănunt: “în limba scită Hestia se spune Tabiti”. Deci, zeiţa focului la sciţi purta numele de Tabiti. Trebuie să menţionăm că de la traci, zeiţa Hestia, în acest timp, trecuse în olimpul grecesc. Hesiod alcătuise o teogonie după bunul lui plac, “ca să pună ordine” între zei”. În felul acesta zeiţa geţilor Histia sau Hestia devine tacit zeiţă a grecilor.


Tot Herodot, menţionând luptele lui Darius cu sciţii arată ca Idanthyrsos, regele acestora a spus solului trimis de perşi: “Ca stăpân eu recunosc decat pe Zeus, strămoşul meu, şi pe Hestia regina sciţilor. Prin sciţi el înţelege pe geţi.

Situaţia Hestiei este clarificată pe parcurs de Diodor din Sicilia, care scria: “La aşa numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zalmoxis susţinea că şi el a intrat în legătura cu zeiţa Hestia. Zalmoxis a fost aducătorul Belaginelor (a Legilor Frumoase) pe care le primise de la regina fecioară Hestia.”



“Acestă ignorare a cultului Zeiţei Focului, a rolului lui Zamolxis de intermediar între divinitate şi om, a dus la concluzia eronată că dacii ar fi fost politeişti. Repetăm: Zamolxis, regele Dacilor, a primit Beleaginele de la zeiţa Hestia, după cum la arieni, Zarathustra a primit legile „de la o zeitate bună”

- “Legile Belagine (legile frumoase), un cod moral şi spiritual de viaţă de care amintesc mulţi autori antici, astăzi este însă necunoscut. Este posibil ca şi informaţiile spirituale şi ştiinţifice, inclusiv astronomice/astrologice, să aibă aceeaşi sursă: comunicarea cu zeiţa Hestia sau cu alte entităţi spirituale.” -


Hestia sau Histia, zeiţa geţilor, ca pământeană, a fost regină a strămoşilor traco-daci în perioada matriarhatului, o regină fecioară, care în cea mai îndepartată antichitate a organizat statul strămoşilor traco-geţi şi cultul focului în vatra “Cetăţii Regale”, o mică fărâmă din soare-focul ceresc care topea gheaţa şi oferea muritorilor căldura necesară vieţii.

Genealogia reginei Hestia, alcătuită de Hesiod, nu are nimic comun cu realitatea. El nu a făcut altceva decât a introdus cultul zeiţei Hestia de la geto-daci în lumea greacă, romană şi a altor popoare. La romani Hestia apare sub numele de Vesta iar preotesele se numeau vestale. Regina Hestia sau Istia, Iasta sau Vesta şi-a desfăşurat activitatea în jurul fluviului Istru la traco-daci. Că ea a fost în adevăr regină pământeană ne încredinţează faptul că a fost reprezentată plastic, uneori ţinând în mână sceptrul, emblemă a suveranităţii, iar în “Statuia Giustiniani”, aflată într-un muzeu din Roma, o vedem pe Hestia sau Vesta înveşmântată într-un dublu hiton (A. Mitru, op. cit. 40, 41, 47, 54, 55, 66, 199, 258). Emblemele suveranităţii acestei zeiţe sunt o dovadă că ea a fost în adevăr regină a traco-dacilor, apoi a fost introdusă de Hesiod în panteonul Olimpului şi adorată pe un vast teritoriu, euro-afro-asiatic

Descoperirea numeroaselor statuete feminine (bogatul inventar de figurine feminine, prezentat de Radu Florescu Miclea, în Preistoria Daciei, fig 24, 37, 41, 46, 54, 57, 78, 80, 88, 103, 112, 115, 119, 124, 130, 136, 157, 159, 161, 167, 178, 181, 187, 189, 203, 210, 227, 262, 263, 265, 268, 272, 350, 352, 360, etc) sunt o dovadă pentru evoluţia şi cultura statului traco-dac, în perioada matriarhatului. La aceasta se adaugă cele 21 de statuete feminine descoperite lângă Moineşti (Bacau), într-un sanctuar.

O “Mare Zeiţă” s-a descoperit la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin) s.a.. Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, ca în nici o parte a Terrei, perioada matriarhatului, avansată în Daco-România.

“Arheologia daco-română a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, statul strămoşilor Daco-Traci era condus de o femeie, ajutată de un sobor feminin.”

Informaţia oferită de Herodot, că Hestia la sciţi a avut alt nume, aparţine unei epoci mai târzii, când cultul ei trecuse de la traco-daci la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti. Aceştia şi-a însuşit tacit cultura popoarelor mai vechi.

- Nu cred că sciţii au copiat zeităţile lor de la greci, deoarece, mai ales în Dobrogea, în regiunea Prutului şi a Nistrului ei locuiau împreună cu geţii, ca “neamurile cele cu voci de fiare”. -

Hestia a fost regina strămoşilor traco-daci; după moarte a devenit zeiţă a focului. În perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, grecii sub numele geto-dacic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta. Cultul ei s-a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut în panteonul Olimpului.

Pr. Dumitru Bălaşa


“În astrologie există un asteroid cu acest nume, Vesta, care are semnificaţia „păstrătoarea flăcării”, a adevărului şi a altor valori spirituale şi culturale naturale, având puteri transformatoare şi creatoare (sexuale). Vesta este de o importanţă specială pentru cei care au simţul unei misiuni sau unui scop în viaţă, creând mediul prielnic pentru împlinirea acesteia.
Zamolxis are ca şi corespondent astrologic pe Saturn, acest lucru derivând atât din etimologia cuvântului (zal=zeu, mox=moş, bătrân), cât şi din filosofia de viaţă simplă şi naturală, ascetică uneori, pe care a predat-o getodacilor.
O confirmare a acestei legături spirituale iniţiatice între Zamolxis şi Vesta (Hestia) o găsim în astrograma natală a României, care este reprezentativă pentru poporul român, trecutul şi viitorul lui.”




Etichete:HESTIA HESTA VESTA VATRA FOCUL SACRU ROMANIA DACIA PELASGI TRACI GETO-DACI ARHEOLOGIE CREDINTA ISTORIE MITOLOGIE
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #18  
Old 12-02-2010
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default De ce ne este frică de adevărata istorie a străbunilor?

Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului în Europa, indicând apartenenţa lui la marea arie a antropogenezei.

În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti, bogate resturi de oase de animale ne duc în faţa perioadei Villafranchiană.

Resturi osteologice umane din peştera de la Ohaba Ponor (două falange de la mână şi una de la picior) provenind de la tipul Homo sapiens neandertalensis ne poartă într-o altă perioadă istorică.

Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni, judeţul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani. Despre aceşti strămoşi îndepărtaţi, ai poporului carpato-dunărean, sigur că nu putem spune prea multe azi.

Unele dintre cele mai deprimante aspecte ale istoriei spaţiului carpato-dunărean încep în momentul când istoricii-politicieni încearcă să manipuleze trecutul.

Te descoperi neputincios în faţa unor oameni de ştiinţă, care ajung la nişte concluzii aşa de ilogice despre istoria poporului carpato-dunărean, încât te întrebi cu teamă dacă nu cumva este bine să nu te amesteci în “afacerea” dumnealor. Dar, cum adevărului îi trebuie două lucruri – cineva să-l rostească şi cineva să-l audă – noi vom face primul pas vorbind despre adevăraţii strămoşi ai spaţiului carpato-dunărean, tracii, carpo-geto-dacii.

Şansa de a nu fi uitată istoria noastră s-a numit în antichitate Herodot, Dio Cassius şi Dio Chrisostomus. Dacă acea carte a V-a a lui Herodot este în mare parte dedicată poporului nostru carpato-dunărean, atmosfera pregătirii războiului daco-roman o găsim la Dio Cassius. Şi totuşi, adevăratul “reporter” al pregătirii războiului daco-roman a fost Dion, zis Dio Chrisostomus (“gură de aur”), mare orator şi filosof, stilist pompos şi moralist care, din pricina lui Domiţian, este exilat şi el, ca şi Ovidiu, în spaţiul nostru carpato-dunărean. Rătăceşte şi el printre geto-daci, începând de la anul 87 d.Hr. Se pare că a trecut şi pe la Sarmisegetusa, când se urzea un război în care unii luptau pentru jefuire şi putere, iar alţii pentru libertate şi demnitate. El a putut vedea cum Decebal a umplut Dacia cu fortificaţii, a întărit cuibul de şoimi din munţii Orăştiei, acolo unde Burebista şi Deceneu puseseră temelia cetăţii şi a sanctuarelor din Sarmisegetusa Regia; acolo unde se dezvolta şi se întărea un cuib de rezistenţă cum nici Hasdrubal n-a avut la Cartagina, nici Vercingetorix la Alesia.

Dacă am avea “De bello Dacico”, în care se spune că Traian şi-a descris campaniile împotriva lui Decebal, dacă ni s-ar fi păstrat “Getica” scrisă de Criton, medic al împăratului, participant şi el la acest război, dacă nu s-ar fi pierdut scrierea retorului Dio Chrisostomus – “Orationes” (Discursuri), din care au ajuns la noi doar câteva fragmente, dacă ar fi ajuns până la noi măcar cărţile lui Appian despre războaiele dacice, ne-ar fi fost mai uşor să ne înţelegem strămoşii şi să îi recunoaştem. Şi Tacit, formidabilul istoric al primilor împăraţi romani, şi-a propus să scrie o istorie a lui Nerva şi a lui Traian, dar n-a mai apucat. Poetul Caninius Rufus a plănuit să povestească în versuri războiul dacic. Plinius cel Tânăr îl va felicita pentru intenţia sa. Dar nici azi nu ştim dacă Caninius Rufus a scris sau nu ceea ce şi-a propus. S-a pierdut şi poemul lui Annaeus Florus despre triumful lui Traian asupra lui Decebal. Din cele 80 de cărţi ale lui Dio Cassius, scriitor al veacului al III-lea, tocmai din cărţile 67-68, care povesteau despre războaiele daco-romane din vremea lui Domiţian şi Traian, ne-au rămas numai nişte fragmente, rezumate jalnice şi incoerente, copii bizantine târzii. A dispărut până şi acea parte din istoriile lui Ammianus Marcellinus, care a trăit în secolul al IV-lea, unde se trata epoca lui Domiţian şi a lui Traian.

Putea fi ceva mai trist, mai vitreg pentru ştiinţa istorică, pentru rolul strămoşilor noştri geto-daci în istorie şi civilizaţie ? Să fie toate aceste “dispariţii” simple întâmplări ori indolenţa celor ce refuză să le caute?

- Doar ignoranţii pot crede că acestea sunt simple coincidenţe. Dar Cezar, de ce a ars Biblioteca din Alexandria? -


Perioada medievală, prin scriitorii săi, va fi aceea care va hotărî direcţia în care se va orienta istoria acestui spaţiu carpato-dunărean. Un grup de cercetători consideră că, datorită asemănării limbii române cu cea italiană şi în special cu cea latină, românii sunt nepoţii târzii ai romanilor.

În special că aceştia din urmă, în anul 106 d.Hr. au cucerit Dacia (vechiul nume al spaţiului carpato-dunărean locuit azi de români) pentru 165 de ani. De ce oare nu observau ei o asemănare mult mai evidentă a limbii noastre cu sanscrita-vedică?

Celălalt grup argumentează că, în 165 de ani, trupele romane nu ar fi fost în stare să impună limba latină, până la completa dispariţie a celei locale. Dacia fiind cucerită în proporţie de numai 14% de către romani şi cu nişte soldaţi care vorbeau orice limbă, numai limba latină nu.

- Nu putem fi siguri că a fost 14% ori 15% ori 30%. Cert este că teritoriul ocupat de legiunile Romei era mai mic de o treime din suprafaţa României actuale. -


Dar, de fapt, cum a apărut prima ipoteză, cea care este acceptată oficial în ziua de azi? Grigore Ureche (1560-1647), în “Letopiseţul Ţării Moldovei”, aminteşte că “noi de la Râm ne tragem”, datorită asemănării limbii vorbite de moldoveni cu cea a populaţiei peninsulei Italice. Ce informaţii savante o fi deţinut el acum aproape 500 de ani ca să facă o asemenea afirmaţie, nimeni nu ştie. De ce nu i-a trecut ideea că latinii sunt nepoţii târzii ai geto-dacilor? Poate s-a bazat pe o intuiţie de moment, stând închis într-o chilie şi visând la romani?

Răul adus de el istoriei poporului român a fost şi este de neimaginat.

Dar ce putem spune de cei care i-au preluat ideea şi au început să o răspândească cu mândrie? Miron Costin (1633-1691), un alt savant al istoriei Moldovei, nevrând să rămână cu nimic mai prejos decât înaintaşul său, a început să popularizeze această idee chiar şi în alte limbi, ca poloneza, în lucrarea “Poema Polona”. El a emigrat din Polonia în Moldova, la vârsta de 18 ani, după ce studiase într-un colegiu iezuit nu numai limba poloneză, dar în special limba italiană şi latina clasică.

Dar ei nu sunt singurii promotori ai unei origini romane a poporului moldovean, vlah si transilvănean (care şi pe acea vreme, ca şi azi vorbea o limba unitară de rezonanţă latină).

Le urmează, în 1558, Nicolaus Olahus, cel ce a scris “Geografia Ungariei” şi care se mândrea că se trage din coloniştii romani ai Daciei. Aparent, originea dubioasă a poporului daco-român (faptul că fetele şi soţiile dacilor s-au repezit “să se alăture” soldaţilor romani, pentru a învăţa limba latină de la aceştia) i-a surâs şi Papei Pius al II-lea. În secolul XVII, alţi doi emeriţi savanţi, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino, vor prelua şi populariza originea romană a poporului carpato-dunărean (cu toate că la un moment dat D. Cantemir spune: “limba noastră dacică”).

- Am înţeles, unele dintre femeile dacilor ocupaţi au simţit nevoia să fie alinate de legionarii Romei (deşi nu văd cum ar fi putut să o facă, ştiind că ei erau ucigaşii soţilor, taţilor ori copiilor lor).

Dar femeile carpilor, costobocilor şi celorlaţi daci liberi au dat fuguţa şi ele, cale de sute de kilometri, la leginoarii Romei? Temuţii lor soţi au stat şi au privit? Nu vi se pare ceva neînregulă aici? Nu cumva aceste este un comportament atipic până şi pentru femeile zilelor noastre, nu mai zic pentru femeile acelor timpuri?

De fapt, acestea sunt nişte premise false, create pentru a duce la o concluzie falsă, romanizarea dacilor. Apoi unii au plusat şi au vorbit despre dispariţia dacilor. -

În secolele XVIII-XIX, apare şi Şcoala Ardeleană cu corifeii ei: Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Acum ce se mai putea face? În şcoli, gimnazii şi universităţi se predă originea romană a poporului român!

În 1908, marele conferenţiar Nicolae Iorga (după mamă, Argiropol), la prima conferinţă de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a repus în circulaţie aşa-zisa “romanizare” a poporului dac, idee nefericită care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de ani.

Să nu uităm însă situaţia politică a celor trei principate în perioada 1859-1918. Ele încercau să se unească, nu mai doreau să fie o adunătură de “Slavi şi Rumunok”(vezi Marki Sandor, Ard vmgtort, vol. I., p.499-500 ), ci voiau să facă parte din ceata nobilă latină.

În anii aceia, istoricii noştri, prea mulţumiţi că ne cunoşteam acum originea romană (şi încă prilej de a ne făli cu această origine pe care şi celelalte naţiuni nu ne-o contestau), erau ocupaţi cu formularea unei istorii a Patriei, pe care încă nu o aveam în plinul ei.

Oare dacă ei ar fi acceptat că, de fapt, în anii 1859-1918, s-au reunificat doar câteva dintre provinciile Daciei, cum ne-ar fi privit Europa? Reapariţia pe harta Europei a celui mai vechi imperiu al ei, a Daciei, redeşteptarea conştiinţei unuia din cele mai vechi popoare ale Europei, poporul daco-român, nu ar fi fost confortabilă pentru nimeni, decât pentru noi.

Dar să-i vedem pe cei care-i consideră pe geto-daci drept cei mai viteji dintre traci, drept adevăraţi strămoşi ai poporului carpato-dunărean de azi. În anul 1554, la Roma apare “Historia de Omnibus Gothorum” a lui Joannes Magnus, care vorbeşte despre geto-daci ca despre poporul formator al Europei, despre Zamolxis drept acela ce prezintă primele legi scrise din istoria omenirii din care se vor inspira cele atheniene şi aproape toate legile antichităţii. El publică nu numai Legile lui Zamolxis, dar şi alfabetul getic. Oare de ce cărturarul moldovean Grigore Ureche nu a avut norocul să-l citească?

Cartea a fost scrisă în latina medievală când Grigore avea 6 ani. Vârsta să-l fi împiedicat pe acest erudit cărturar moldovean să intre în posesia cărţii sus amintite?

În anul 1597, apare la Lyon cartea eruditului Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua Getarum sive Gotharum”. Grigore Ureche, fiind de data aceasta un adult de 37 de ani, este, aparent, ghinionist din nou şi rămâne la nivelul cunoştinţelor dobândite acolo, undeva într-o chilie a unei mânăstiri izolate din Moldova.

Anul 1687 constituie un moment deosebit pentru istoria spaţiului carpato-dunărean, când apare, la Upsala, lucrarea preşedintelui Academiei de Ştiinte a Suediei, Carolus Lundius, “Zamolxis Primus Getarum Legislator”, o lucrare deosebit de documentată despre geto-daci şi care, desigur, nu a mai putut fi citită de Grigore Ureche, dar ar fi putut fi studiată de cărturarul Miron Costin, în vârstă de 54 de ani (cu 4 ani înainte de moartea-i violentă – a fost acuzat de domnitorul Moldovei drept spion polonez şi a fost decapitat).

Dar şi pe teritoriul spaţiului carpato-dunărean s-au găsit documente care atestă continuitatea dacilor în secolul XI; acest document este Codex Rohonczi, unde se poate vedea cum scriau dacii, de la dreapta la stânga şi de jos în sus.

Faptul că slujba în bisericile ortodoxe, la vremea aceea, era ţinută în limba dacică, “Latina prisca”, nu ne poate mira.

Găsim aici primele note muzicale din istoria Europei, “Imnul tinerilor blaki”, de credinţă faţă de Ţară şi domnitorul Vlad.

În Transilvania, se naşte una din cele mai erudite personalităţi ale poporului carpato-dunărean, Nicolae Densuşianu (1846-1911), care are curajul să-i înfrunte pe toţi şi să le dovedească o altă origine a poporului din care şi ei făceau parte, una care în loc să înceapă în anul 106 d.Hr., se întindea cu mii şi mii de ani în urmă, unde moşii şi strămoşii erau nişte eroi, nişte personaje demne de respect.

El, Nicolae Densuşianu, şi-a închinat toată puterea de muncă şi suflarea pentru neamul căruia i-a aparţinut şi cu care s-a mândrit. El era dintre aceia care iubeau cu patimă toată ţara locuită de daco-români, fără anume hotare decât acelea ale graiului. Dacia, Dacia protolatină, Dacia Pelasgă era patria pe care el a iubit-o, pentru a cărei înălţare a muncit şi s-a sacrificat. I-a fost publicată, post-mortem, “Dacia preistorică” în 1913.

Dar istoricii noştri nu au văzut şi încă nu văd cu ochi buni “noutatea” originii poporului nostru. Răsturnarea din temelie a adevărului asupra originii noastre ar fi fost un lucru cu urmări de neînchipuit. Am fi pierdut dragostea, sprijinul şi milostivenia de la unele naţiuni pentru ruda lor săracă şi care era ameninţată să fie înghiţită de masele ugro-slavice. Şi, de ce să nu recunoaştem, istoricii noştri şi-au pierdut cu desăvârşire capul, ba s-au înspăimântat în faţa unui asemenea studiu cu un cuprins cu adevărat monumental.

Nicolae Densuşianu se ivise ca un nimicitor de false forme vechi, dar şi ca un mare înnoitor şi reconstructor al adevăratei noastre istorii, a adevăratei noastre origini dacice.

Treziţi din uluială, istoricii noştri, îmboldiţi şi de acel instinct al conservării, şi-au pus întrebarea: “Cum noi, nişte cioflingari de Valahi, cari Dumnezeu ne mai ştie cum de ne mai purtăm “neatârnarea” între gurile lacome a două mari monarhii gata să ne sfâşie, să mai avem cutezanţa să mai spunem lumii că suntem cel mai vechi popor în Europa, că am avut cea mai minunată religie, că şi de pe plaiurile Carpaţilor noştri s-au împrăştiat razele culturii şi civilizaţiei în tot restul continentului? O, nu! Aceasta ar fi pieirea noastră!”. Deci lucrarea lui N. Densuşianu, printr-o înţelegere tacită, nu a fost şi nu este luată în seamă.

Nici un istoric nu cutează nici să-i preamărească “mărgăritarele”, nici să-i osândească “exagerările”. Vezi Dr. Nicolae Lupu,” Exagerări istorice”, în ziarul “Curentul” din 25 ianuarie 1942. Şi cum acelaşi autor ne spune că “Getul care nu se teme decât de cer, ca să nu cadă peste el, nici eu nu mă tem decât de a nu jigni adevărul”.

De ce să fim o naţiune mică şi neînsemnată, când suntem urmaşi ai celor mai drepţi dintre cei drepţi, când suntem DACI? Nimeni până acum nu a cutezat să scoată la lumină teoria lui N. Densuşianu, pentru că “ea există în stare latentă în miile şi milioanele de generaţii de geto-daci”, ne spune Cesar Pruteanu în “Cartea de Aur a Vitejilor”, Arad, 1941.

Acest adevăr îl simţim că zace de milenii ascuns în sângele nostru şi în firea noastră. Anii trec şi avem surpriza ca să apară în Statele Unite, California, Los Angeles, în 1974, cartea profesoarei de arheologie europeană, Marija Gimbutas: “The Goddesses and Gods of Old Europe”, care parcă în cunoaşterea scrierilor celor sus menţionaţi declara spaţiul carpato-dunărean drept vatră a vechii Europe, iar pe locuitorii acestui spaţiu drept autohtoni creatori de civilizaţie europeană, cu mult înainte ca acea civilizaţie a grecilor sau cea iudeo-creştină să înflorească.

Nu putem să negăm un adevăr evident: faptul că poporul carpato-dunărean nu a putut dispărea peste noapte, în urma unei invazii temporare, parţiale (ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către armatele romane) şi pe o foarte scurtă perioadă istorică, 165 de ani, el, cel mai mare popor din lume după indieni (vezi Herodot).

Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. poporul daco-român n-a existat, pentru că aşa se învaţă azi în şcolile şi universităţile româneşti.

Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriul ei, pentru o perioadă istorică de neglijat şi peste noapte toată populaţia Daciei, ocupată sau neocupată de romani, a început să vorbească o limbă nouă, romanică (fără ca 86% din teritoriul Daciei să fi fost călcat de picior de soldat roman).

Chiar aşa să fie? Sunteţi siguri, domnilor profesori de istorie din România, că de la soldaţii romani, sosiţi din toate colţurile lumii – Africa, Palestina, Germania etc. – au învăţat ei, dacii, latina?

Sunteţi siguri că aceşti soldaţi romani, veniţi din toate colţurile lumii, vorbeau limba latină? Nu cumva este mai logic ceea ce ne dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes Magnus, Bonaventura Vulcanius, Carolus Lundius, Nicolae Densuşianu, Marija Gimbutas, anume că dacii vorbeau “latina prisca” cu mii de ani înainte ca Roma să fi existat?

De Napoleon Săvescu
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #19  
Old 02-05-2011
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Tablitele de la Tartaria

In anul 1961, arheologul Nicolae Vlassa a initiat un santier arheologic in apropierea localitatii Tartaria, intr-o zona cunoscuta pentru frecventa cu care resturi de ceramica si artefacte stravechi ies la suprafata, lasand impresia ca au fost cultivate acolo. In ciuda unui inceput ezitant, eforturile si asteptarile arheologilor au fost rasplatite in momentul scoaterii la lumina a trei tablite din lut care aveau in scurt timp sa zguduie lumea stiintifica. Faptul ca intreaga istorie straveche isi putea schimba cursul, i-a facut pe multi dintre oamenii de stiinta sa priveasca cu suspiciune aceste artefacte din lut, prea fragile parca pentru a sustine o asemenea povara. Tablitele nu au reprezentat singurul triumf al arheologilor. Impreuna cu acestea au mai fost dezgropate si 26 de figurine de lut sau piatra, o bratara confectionata din scoici si cateva oase umane care, la prima vedere, pareau ca apartin unui barbat adult.
In scurt timp, intreaga atentie a expertilor a fost acaparata de cele trei tablite, dintre care doua aveau forma rectangulara iar una rotunda. Simbolurile erau reprezentate doar pe o parte, iar cele rectangulare prezentau cate o gaura, deloc intamplatoare, sustin arheologii. Doua dintre aceste placute sunt acoperite cu semne pictografice care redau texte vechi, cu peste un mileniu anterioare celor similare descoperite la Djemer-Nasr, Kis si Uruk din Sumer, datate in jurul datei de 3300 i.H. Artefactele recuperate din acelasi loc cu resturile umane i-au facut pe arheologi sa banuiasca ca ramasitele apartin unui om de vaza al societatii de atunci, un preot, saman sau poate un medium.
Ceea ce reprezenta o descoperire epocala atat pentru cultura si civilizatia danubiana, cat si pentru intreaga Europa, a devenit un aprins subiect de controversa, ramas nesolutionat pana astazi desi, din ce in ce mai multi arheologi par sa confirme vechimea si importanta acestor vestigii istorice.
Incercari de descifrare
Majoritatea arheologilor si istoricilor au aproximat elaborarea tablitelor in jurul anului 5500 i.H., conferindu-le o vechime de peste 7 000 de ani. Astfel, un simplu calcul matematic impinge inventarea limbajului scris cu mai bine de un mileniu decat se credea initial si schimba total si locul de nastere al acestuia, din Mesopotamia in bazinul Dunarii. Este posibil ca o civilizatie sa se fi format in zona balcanica cu un mileniu inaintea altora, mult mai celebre si puternice, cum ar fi cele din Sumer si Egipt? De mai bine de jumatate de secol, tablitele de la Tartaria si simbolurile pe care le poarta sunt in centrul dezbaterii cu privire la “incubatoarele” spatiale si temporale ale scrisului si la primele lacasuri ale civilizatiei europene.
Aparitia celei mai vechi scrieri cunoscute pana in prezent, intr-un loc ce nu fusese luat in calcul ca un posibil leagan al civilizatiei, a dus la elaborarea unor serii de ipoteze in incercarea de a explica provenienta acestora. Unii arheologi au incercat sa demonstreze ca tablitele de la Tartaria au aparut ca urmare a influentei Sumerului. Ciudatenia este data de faptul ca simbolurile de pe tablite se aseamana extrem de mult cu cele folosite de sumerieni in comunicarea scrisa. In acest caz, s-a presupus ca simbolurile au fost imprumutate de la acestia, iar localnicii le-au preluat mot-a-mot fara sa cunoasca semnificatia lor. Insa oamenii de stiinta sunt contrazisi chiar de istorie, deoarece in jurul perioadei 5 500 i.e.n., scrierea sumeriana nu exista sau, daca exista, dovezile care sa sustina acest fapt nu au fost gasite inca. Istoricii au incercat chiar sa desluseasca semnificatia lor, dar citindu-le in sumeriana. Aceasta incercare nu a fost de natura sa lamureasca lucrurile intrucat, interpretate astfel, semnele de pe tablite duc in fata altei dileme: cum ar putea sa explice aparitia numelui zeului Saue, echivalentul zeului Usmu cunoscut in cultura sumeriana?
Expertii din cadrul Academiei de Stiinte din Rusia au concluzionat in urma analizarii materialului ca tablitele sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg raspandit, de origine locala. In opinia acestora, textul unei tablite enumera sase totemuri antice care coincid cu manuscrisul din orasul sumerian Djemdet-Nasra. Citite in cerc, contrar miscarii acelor de ceasornic, reiese textul proto-sumerian “NUN.KA.S.UGULA.PL.IDIM.KARA.I.”, tradus prin: “In (cea de-a) patruzecea domnie pentru buzele (gura) zeului Saue cel mai vârstnic dupa ritual (a fost) ars. Acesta-i al zecelea”. Interpretarea oamenilor de stiinta rusi lasa, insa, loc de interpretari, pana in prezent neexistand un consens la nivel academic cu privire la semnificatia pictogramelor.
Opinia generala este ca formele acestea de scriere nu puteau aparea izolat, ci puteau fi dezvoltate numai in cadrul unei culturi puternice si larg raspandite, prin urmare, dezlegarea tainei celor trei tablite ar putea fi oferita doar de studierea intregului complex Turdas-Vinca, de care este legat si Tartaria. Totemurile prezente pe tablite nu numai ca se aseamana izbitor cu cele sumeriene, dar sunt aranjate si in aceeasi succesiune.
Coincidenta grafica a semnelor putea fi intamplatoare insa succesiunea lor nu. O serie de observatii indica o origine comuna a conceptiilor religioase din zona Tartaria si Djemdet-Nasra. Scrierea de pe tablite este ideografica, la fel ca si cea sumeriana, neexistand inca semne silabice si indici gramaticali, iar numele zeului Usmu este reprezentat la fel ca la sumerieni. Interpretarea tablitei rotunde indica faptul ca aceasta contine informatii scurte asupra ritualului uciderii si arderii unui sacerdot.
Cu toate acestea, cercetatorii se intreaba cum este posibil ca locuitorii stravechi ai Tartariei sa scrie in sumeriana cand inca nu se pomenea despre Sumer. Cercetatorul rus Boris Perlov este de parere ca sumerieni ca si babilonienii au fost doar niste elevi buni, preluand scrierea pictografica de la popoarele balcanice si transformand-o ulterior in scriere cuneiforma. Conform acestuia, inventatorii scrierii au fost chiar locuitorii balcanici, nu sumerienii.
Misterioasa Milady Tartaria
Osemintele scoase la lumina in acelasi sit arheologic, despre care s-a crezut initial ca apartin unui barbat cu varsta cuprinsa intre 35 si 40 de ani, s-au dovedit a fi ale unei femei de aproximativ 55 de ani, o varsta care se atingea rar in urma cu 7 000 de ani. Judecand dupa obiectele de cult din jurul scheletului, arheologii au considerat ca era vorba despre o preoteasa sau poate chiar o femeie-saman. In jurul resturilor de oase umane au mai fost gasite 26 de figurine de teracota, 3 figurine de alabastru, impreuna cu cele trei placute de lut ars. In opinia lui Marco Mellini, director al Prehistory Knowledge Project si membru al World Rock Art Academy, Roma, femeia botezata Milady Tartaria nu era un mare preot sau un saman, iar analiza oaselor indica faptul ca nu au fost arse, prin umare varianta incinerarii, propusa initial, a fost exclusa, precum si cea a unui posibil act de canibalism. Arheologul roman Vlassa a fost primul care a emis aceasta teorie pe baza documentatiilor anterioare asupra unor ceremonii canibalistice danubiene efectuate cu scopul de a comunica cu zeii si cu spiritele. Varianta unui act antropofag a fost respinsa dupa analizarea oaselor, intrucat acestea au fost rupte in mod natural, fara a fi zdrobite sau arse. Teoria lui Mellini este sustinuta si de faptul ca oasele au fost ingropate in cadrul unui ritual, in vreme ce la banchetele canibalistice resturile umane erau aruncate animalelor.
O datare controversata
In privinta datarii celor trei tablite, documentarea arheologica inca nu este 100% sigura.Tablitele de la Tartaria par sa apartina migratiilor civilizatiei Vinca, una dintre cele mai vechi culturi europene, cu o vechime recunoscuta de circa opt milenii, cand un asemenea sistem de scriere era folosit nu numai in sud-estul Europei, dar si in aria civilizatiilor proto-sumeriene. In acelasi timp, alti oameni de stiinta au datat artefactele in mileniul V i.H. sau a doua jumatate a mileniului VI i.H. Conform acestora, tablitele sunt primele atestari ale unei scrieri vechi europene. In zilele prezente, controversa continua. Dar ce s-a intamplat cu adevarat la Tartaria? O analiza ulterioara asupra descoperirilor, efectuata ulterior, a facut mai multa lumina in acest caz.
In fapt, tablitele nu au fost niciodata analizate cu ajutorul radiocarbonului, insa acest lucru nu a impiedicat legendele sa se nasca in jurul subiectului. Conform unor arheologi romani, tablitele nu pot fi datate cu C14 din cauza tratamentelor la care au fost supuse in necunostinta de cauza. Se pare ca arheologul Nicolae Vlassa nu se afla in situl arheologic la momentul descoperirii care a avut loc cu cateva ore inainte de incheierea lucrarilor de excavare. Tablitele erau moi si acoperite de calcar din cauza umiditatii. Pentru a le intari, unul dintre restauratori a decis sa le usuce in cuptorul aflat in laboratorul muzeului, insa temperatura si perioada coacerii au ramas necunoscute. Dupa acest tratament, tablitele nu ar mai putea fi supuse unei datari cu C14, deoarece stresul termic a compromis calitatea de baza a lutului, indispensabila in cazul unei analize cu carbon. O mare parte dintre arheologii romani si straini se plang de faptul ca Vlassa nu a fotografiat artefactele in momentul dezgroparii si a refuzat sa colaboreze cu colegii lui, evitand in acelasi timp sa dea prea multe detalii despre descoperirile sale in cadrul raporatelor pe care le redacta periodic, multumindu-se sa repete aceleasi informatii sub denumirea de noutati.
Lipsa fotografiilor de la locul sit-ului si mai ales, dificultatea de a-l localiza chiar si in prezent, cumulate cu alti factori, cum ar fi imposibilitatea de a data cu exactitate placutele, dificultatea de a identifica o civilizatie puternica in bazinul Dunarii care ar putea sa “fabrice” scrisul cu 1 000 de ani inaintea Sumerului, toti acesti factori au indreptatit generatii intregi de arheologi si istorici sa se indoiasca de rolul pe care tablitele le-ar putea juca in stablirea unei cronologii precise si sa isi puna intrebari referitoare la adevaratul loc de nastere al civilizatiei.

Preluare dupa http://piatza.net
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #20  
Old 02-23-2011
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default

Dacia preistorica-Documentar

Posted on ianuarie 27, 2011 by Ilija
Filed under: Video | Tagged: -, Dacia preistorica, Documentar | Lasă un comentariu »


Gigantii, din Dacia Preistorica de Nicolae Densusianu

Posted on ianuarie 8, 2011 by Ilija
Filed under: Dezvaluiri, Stiri, Video | Tagged: din Dacia, Gigantii, Nicolae Densusianu, Preistorica de | Lasă un comentariu »


Românii din Ucraina – Transcarpatia (1/2), (2/2)

Posted on ianuarie 4, 2011 by Ilija

__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #21  
Old 02-28-2011
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default

PRIMULMESAJSCRIS DIN ISTORIA OMENIRII
1,2,3, Tãbliþele de la Tãrtãria (cca. 5.300-5.200 î.d.H.) a cãror descoperire în
anul 1961 de cãtre Nicolae Vlasa, a revoluþionat concepþia privind apariþia
scrisului, fiind considerate primul mesaj scris în istoria omenirii. Aºadar,
inventatorii scrierii .sumeriene. au fost, oricât ar fi de paradoxal, nu
sumerienii, ci locuitorii Transilvaniei, locuitorii spaþiului Carpato-Dunãrean ºi
asta cu 1.000 de ani înaintea sumerienilor.
4,6. Strachina cu inscripþii, Gradesnita, Bulgaria.
5. Fusaiola cu inscripþii, Kosovska Nitrovita, Iugoslavia.

*Iosif Constantin Drãgan, Istoria românilor, Ed. Europa Nova, Bucureºti 1994.

.A existat un scris în Europa mai
vechi, cu 2000 de ani, decât cel
Sumerian ºi Egiptean?
.Unde în Europa a apãrut acest
scris? În spaþiul Carpato-
Dunãrean?
.A dispãrut acest scris al protoeuropenilor
sau l-a continuat pe
cel de azi?
Dar sã vedem ce-l preocupã pe sumerologul american John
A. Halloran.
Ce explicaþie se poate da faptului cã într-o regiune din vestul
României, înconjuratã de oraºe cu nume sumeriene ca:
URêTIE, SIMERIA, KUGIR, s-au gãsit trei tãbliþe din lut local cu
pictograme sumeriene, dar mai vechi cu 1.000 de ani decât cele
din Mesopotamia?
Vinca Culture Writing - Tartaria Tablets in Romania
What explanation can be given to the fact that three clay tablets
containing sumerian pictographs made with local clay , but 1000
years older than the oldest tablets found in Mesopotamia , are
found in a region where the surrounding cities have sumerian
names , URASTIE , SIMERIA ; KUGIR ? Is it possible that
sumerian groups have migrated as far north as the western
Rumania ?
I am familiar with the Vinca culture 'writing', discussed by Marija
Gimbutas in her books and the subject of a 1973 UCLA doctoral
dissertation by Milton McChesney Winn. There were about 200
symbols used by the Southeast Europe Chalcolithic civilization.
But just like the Indus culture script, they mainly occur on pottery.
Yes , the Tartaria tablets are included in the "Vinca" culture , and I
am familiar with Maria Gimbutas remarkable work , but I have to
disagree with your conclusion that those three clay tablets "are
not sumerian writing" .
I cannot explain the similarities, but the facts are that they contain
pictograms absolutely identical with those found in Djemet-Nasr,
they are carbon dated 1000 years before, and are made of local
clay .
http://www.sumerian.org/sumerfaq.htm#s50
Copyright © 2002 John Alan Halloran, Los Angeles, California. All Rights
Reserved.
Vechea Europã: Zona civilizaþiei
autohtone europene
cca. 7000-3000 î.d.H. - relatatã
la restul Europei
Map I: Old Europe: the area of autochthonous European
civilization, c. 7000-3500 B.C. in relation to the rest of Europe
Astãzi aceastã hartã a leagãnului populaþiei europene
se predã la toate facultãþile de istorie din lume
. De mii ºi mii de ani, legenda potopului o gãsim
în poveºtile biblice, când se vorbeºte despre
Noe, sau în orientul mijlociu în mitul lui
Ghilgamesh. De curând doi distinºi geofizicieni
americani au descoperit un eveniment
catastrofic care a schimbat istoria, un potop
gigantic de acum 7.600 de ani, pe locul unde
acum avem Marea Neagrã. Folosind metode de
cercetare deosebit de sofisticate ei au cercetat
fundul Mãrii Negre, odatã fundul unui lac de apã
dulce ale cãrui maluri erau cu 100 metri mai
joase ca astãzi. Tehnici sofisticate de datare au
confirmat acest eveniment de acum 7.600 de ani
când munþi de apã sãratã au þâºnit peste
înfloritoarea vale a Bosforului, apele sãrate ale
Mediteranei revãrsându-se în lacul cunoscut
astãzi drept Marea Neagrã, cu o forþã de
neimaginat, ridicând marginile acestuia,
invadând ºi devastând tot ce înainte fusese viaþã
în locurile acelea...
Fermierii, sãtenii unei vaste regiuni au fost forþaþi
sã fugã, împrãºtiindu-ºi limba, obiceiurile ºi...
memoriile.


The inscribed artefacts were used both by the
common people in domestic rites and by a
powerful priestly elite during magical and
religious ceremonies and, according to some
authors, when celebrating burial rites; e.g. the
inscribed Tartaria tablets accompanying the
charred bones of an individual in a grave.
The reorganization of religion and the invention
of a script, see Tartaria tablets were basic
elements of the long period of transition
experienced by the populations of south-east
Europe, of which many aspects are still unknown
to us today.
(Harmann, 1997)
(Merlini 2002)
"Scrisul a fost inventat in Balcani"
Cercetãtorul Haral Harmann din Bruxelles
The path meltwater delivered from the Eurasian ice sheet
beginning around 12,500 B.C.
.12.500 î.d.H. temperatura globului se încãlzeºte brusc,
topind în mare mãsurã calota de gheaþã euro-asiaticã;
apele oceanelor vor creºte cu pânã la 110 m. Marea
Mediteranã va invada la început lacul de apã dulce
Marmara ºi în final va trece peste valea Bosforului
intrând în marele lac de apã dulce .Marea Neagrã..
Nivelul acesteia va creºte cu pânã la 90-100 m
revãrsându-se cu o forþã nemiloasã asupra câmpiilor
roditoare din jur, determinând fuga, migraþia
populaþiilor.
Sunt familiar cu scrisul apãrut în cadrul culturii
Vinca, discutat de Marija Gimbutas în cãrþile ei ºi
subiect în teza de doctorat a lui Milton
McChesney Winn 1973 University of California
Los Angeles.
Dar si mai înainte aflãm de la Laurence Gardner
în .Gold of the Watchers. cã:
...în 1961 într-un sat din Transilvania au fost
gãsite trei mici tãbliþe de lut care în The Scientific
American Journal din 1968 sunt prezentate ca
fiind similare cu cele din Mesopotamia dar sunt
cu 1.000 de ani mai timpurii.
I am familiar with the Vinca culture writing,
discussed by Marija Gimbutas in her books and
the subject of a 1973 UCLA doctoral dissertation
by Milton McChesney Winn. There were about
200 symbols used by the Southeast Europe
Chalcolithic civilization.
Dar ce se discuta în America
cu 24 de ani înainte de Harman
POTOPUL DE ACUM 7600 DE ANI
CU URMÃRILE LUI ASUPRA EUROPEI
Populaþiile din spaþiul Carpato-Danubian, forþate
sã fugã din cauza acestui cataclism, vor duce cu
ele nu numai limba ºi cultura dar ºi memoriile
acestui potop.
Grupul Vinca-Turdaº va rãspândi scrisul!
From Transylvania
to Tunbridge Wells
Here we remember again the proto-Sumerian Ubaid
Pictish culture which migrated in about 5000bc from
Scythian Carpathia, a land which had a Dragon
Culture also as early as 5000bc.
Monumental stone carvings of winged serpents from
3500bc have been found in Transylvania, along with
a "proto"-Sumerian script dating back as far as
5000bc. The figures incorporated on the clay tablets
found at Tartaria in Transylvania are almost identical
with Sanskrit and early Egyptian pictograms.
Acum trebuie sã ne reamintim cã, Cultura proto-
Sumerian Ubaid Pictish a migrat din Sciþia
Carpaticã acum 5000 ani înainte de Hristos, un
þinut care avea cultul dragonului.
Sculpturi monumentale de ªerpi zburãtori datând
3500 î.d.H. au fost gãsite în Transilvania împreunã
cu un scris "proto"-Sumerian datând de acum 5000
ani î.d.H. Figurile sãpate în tãbliþele de lut de la
Tãrtãria Transilvania, sunt aproape identice cu
pictogramele Sanscrite ºi Egiptene timpurii.
POTOPUL DE ACUM 7600
DE ANI
CU URMÃRILE LUI ASUPRA ASIEI
ªI NU NUMAI
. Primul mesaj scris din istoria omenirii apare în Vechea
Europã, în spaþiul unde acesta s-a nãscut, în spaþiul
Carpato-Dunãrean.
. , Orãºtie, România, excavând la Turdaº,
aproape de Cluj, în Transilvania, în 1874 gãseºte primele
tãbliþe scrise pe care le prezintã la un congres la Berlin,
organizat de Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei.
. 1908-1926 sãpând la Vincea, lângã
Belgrad, Iugoslavia, descoperã numeroase figurine, vase,
având inscripþii asemãnãtoare cu cele din Lesbos, Grecia
de astãzi.
. excavând un alt site arheologic Vince,
lângã Belgrad, descoperã sute de inscripþii pe obiecte de
cult pe care le publica în 1961.
. descoperã lângã Tãrtãria, aproape de
Cluj, Transilvania, câteva plãcuþe cu inscripþii din perioada
timpurie a culturii Vince. În 1968 M.S.F. (Sinclaire) Hood,
considerã plãcuþele de la Tãrtãria .niºte imitaþii dupã unele
ale unor popoare mai civilizate.. El a fost incapabil sã
realizeze cã scrisul din Vechea Europã, ca cel al culturii
Vince îl precedã pe cel sumerian cu câteva mii de ani.
1. Sofia Turmã
2. Miloje Vasici
3. Jovan Todorovic
4. Nicolae Vlasa
Dupã Marija Ghimbutas, The living Goddesses, University
of California Press, 1999, p. 50-51.


Madona de la Rast,
Banat-vestul României - 5000 î.d.H.
Un mesaj timpuriu de spiritualitate ºi scris
al neoliticului European
Marija Gimbutas considerã cã semnele de pe
Madona de la Rast cât ºi cele de pe rotilele de
la Vinca, din Serbia de Est, 5000 î.d.H. reprezintã
primele vestigii de informaþie logicã.
Unghiuri, linii paralele,
romburi, zig-zaguri de la
Ocna Sibiului, 6000 î.d.H
Una dintre tãbliþele de la
Tãrtãria cu un scris de acum
6000 de ani, 4000 î.d.H.
Pe figurina de lut de la Tangiru se
pot vedea semne vechi ale
scrisului european. Ele se gãsesc
atât pe partea din faþã cât ºi pe cea
din spate a figurinei. Semnele sunt
plasate pe benzi clare diagonale.
Putem distinge clar spirale,
paralele, triunghiuri, unghiuri, <,>,
cât ºi alte semne liniare. Idolul este
o femeie decapitatã, cu braþele
ridicate ºi truncate. Are 9 cm
înãlþime ºi a fost gãsitã la
Tangiru, aproape de Giurgiu,
România. Fãcutã acum 8000 de ani,
figurina aparþine culturii neolitice
Boian.
Figurina de la Tangiru
Pe teritoriul de la Ocna
Sibiului, la .Triguri.pe o
terasã a râului Visa, în
apropierea unor vechi
mine de sare se gãseºte
una din cele mai vechi
aºezãri neolitice din
þara noastrã, ºi unde se
fac excavãri sistematice
din 1977.
____ au fost descoperite o figurinã conicã cu o bazã
de 2cm. ºi o înãlþime de 4,5cm. La 30cm. depãrtare
de aceasta era un suport paralelipipedic de 4,4 x 2 x
2,5 cm. Amândouã piesele aveau incizii, semne într-o
dispoziþie bine elaboratã, pãrând sã reprezinte
simboluri ºI idiograme efectuate într-o manierã
liniarã. S-a sugerat o analogie cu o statuetã
descoperitã la Catal Huyuk. Anatolia ( J.Mellaart,
1963). Diferenþa constã în faptul cã piesele de la
Ocna Sibiului conþin un .sistem de semne.
...Idiograme 6.000 î.d.H.
Idiograme, Ocna Sibiului,
6000 î.d.H.
Tãceau martorii strãvechiului ritual, al adultului ars lângã doi
idoli, dar vor tãcea ºi inscripþiile de pe tãbliþe? Poetul rus Andrei
Nadirov din Leningrad, orientalist de pregãtire, a scris, având o
imaginaþie ºi inspiraþie unicã, o frumoasã ºi sensibilã poezie:
Sã-i mulþumim poetului rus, Andrei Nadirov, ºi nu numai lui. Sã
nu-l uitãm pe arheologul rus V. Titov care crede cã scrierea
primitivã din þãrile Egeene (Mãrii Tracice) îºi are originea în
Balcanii mileniului IV î.d.H. ºi nu a apãrut sub influenþa
îndepãrtatei þãri Sumer, dintre cele douã râuri, Tigru ºi Eufrat. În
cartea sa .De la Tãrtãria la Þara Luanei. dl. Paul Lazãr
Tonciulescu (de unde am luat ºi traducerea poeziei de mai sus)
spune .ºi pe deasupra este cunoscut cã creatorii culturii
balcanice Vincea, în mileniul V î.d.H., au trecut prin Asia Micã
în Kurdistan ºi Huzistan, unde în acea vreme se stabiliserã presumerienii
..
.O timp strãbun - a ta stihie
S-a potolit gonind prin hãu,
Strig: unde eºti tu Tãrtãrie?
Prin vremuri n-aud rãspunsul tãu.
Se-ascunde gându-n depãrtare
Deºertul uitãrii, mut
Dar a-nviat a ta chemare
În micul ºi-mpietritul lut.
El a sosit ca ciocârlia
Solia fraþilor pre-daci
Nu, n-ai pierit în veºnicia
Care-i ucide pe cei dragi
Aud iar glasul Tãrtãriei
Un colþ de val e destrãmat
ªi caut a ei slavã vie
Ce încã nu a rãsunat..


Din cartea .Noi Nu Suntem Urmaºii Romei.
de Dr. Napoleon Sãvescu
2700
2500
2300
Animal
sketches in
France & Spain
Amulet from
Mitoc
Madona from
Cosauti
Writing
in Sumer
Socrates, physician of Zamolxis
Zig-zag at Bacho Kiro
Thracia
Cuciulat Horse
30000
20000
15000
11000
9000
8000
7000 6000
5000 4004
3200
3000
1500
44 550 1250
432
101-106
UBAID CULTURE
Writing in


Tartaria

Cucuteni
Gaura Chindiei
Cuina Turcului
Schela Cladovei
Vinca
Imhotop
PYRAMIDS
UR
SUSA
ceramic
Turdas
Starceva
Bolan Cumelnita and Hamangia
SAMARRA
ceramic
Lai Tzu
Zamolxis
Burebista Pytagoras
Caesar
PHENICIA
MINOS
Decebal, Traian
TROIA
"Columbia" from Branzeni
Crucea de la TATA 50 000 BC
50 000 de ani de tehnologie, spiritualitate

ºi continuitate în spaþiul Carpato-Danubian-Pontic

__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #22  
Old 03-15-2011
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default



„România este vatra a ceea ce numim Vechea Europă, o entita-
te culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr. axată pe o societate
matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de ară (…). Ului-
toarele descoperiri făcute în România şi alte ţări învecinate după al
doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut po-
sibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii „vechii Europe”, o
cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident
că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii
pe cea sumeriană”
Maria Gimbutas, „Civilizaţie şi cultură


DESCOPERIRI CARE ÎI REDUC LA TĂCERE PE OCCIDENTALI
Şi astăzi se discută în contradictori despre originea şi civilizaţia dacoromânilor. Chiar de către istoricii şi cercetătorii români. Originea pură a strămoşilor noştri este contestată. Însă, descoperirile arhelogice vin în ajutorul nostru. Paleontologii au stabilit că omul de Neanderthal a trăit în urmă cu 100.000 de ani, iar cel de la Ceo-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciuleşti, comuna Tetoiu, jud. Vâlcea, pe Valea lui Grăuceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!!! Descoperirea îi aparţine savantului Dardu-Nicolăescu-Plopşor. Cum e posibil?!..
Aşa cum marile popoare ale lumii s-au format în bazinele hidrografice ale marilor fluvii şi poporul nostru s-a format în bazinul hidrografic al Dunării. „Este uimitoare coincidenţa aproape perfectă între teritoriul fostului regat al Daciei, atestat documentar, de pe vremea lui Burebista şi conturul bazinului hidrografic al Dunării, de la Viena şi până la vărsarea în Marea Neagră. Această coincidenţă confirmă faptul că bazinul hidrografic al Dunării a fost leagănul de formare şi supravieţuire multimilenară a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român” (1!).
Săpăturile arheologice făcute sub auspiciile Academiei Române în zona defileului Dunării, cu ocazia deschiderii în 1964 a şantierului „Porţile de Fier”, au scos la iveală vestigii de o importanţă covârşitoare, care atestă existenţa vieţii în această zonă din cele mai vechi timpuri. Cercetătorul arheolog Vasile Boroneant (n.1930), membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, laureat al Academiei Române, a lucrat pe acest şantier împreuină cu cercetătorul arheolog Mihai Davidescu (n.1930), sub îndrumarea Profesorului Constantin Nicolaiescu Plopşor (1901-1968), membru corespondent al Academiei Române, director al Centrului Academiei Române de la Craiova.
Lucrările arheologice au acoperit o întindere de peste 180 de km din aval de Moldova Veche şi până la Ostrovul Mare. Cele mai vechi urme de viaţă din zonă au fost datate cu 35.000 ani î.e.n, descoperite în peşterile Chindiei şi Livadita de la Coronini, localitate situată la 7 km în aval de Moldova Nouă. Urmează vestigiile descoperite la Cuina Turcului, de la Dubova, în Cazanele Mari la 17 km în amonte de Orşova, pe malul românesc al Dunării, datate cu 11.000 ani î.e.n. La Schela Cladovei s-au descoperit şi una dintre cele mai vechi aşezări dacice de pe Dunăre din sec. IV î.e.n., cu vestigii ceramice specifice: ceaşca dacică.
Mi-ar trebui mult spaţiu tipografic pentru a prezenta toate descoperirile arheologice din această zonă, descoperiri care au făcut obiectul unor numeroase comunicări ştiinţifice Între 30 martie şi 2 aprilie 2000 în Scoţia, Universitatea din Edinburgh a organizat Conferinţa Internaţională „The Iron Gates in prehistory” (Preistoria Porţilor de Fier) ca semn de preţuire acordat importantelor vestigii scoase la lumină în defileul Dunării între Carpaţi şi Balcani.
„Nu sunt de neluat în seamă nici informaţiile pe care ni le transmite V. Flaccus (m.90 e.n.) care, referindu-se la drumul argonauţilor (din sec. XIII î.e.n.), spune că aceştia au văzut pe porţile templului Soarelui din cetatea lui Arietes: „reprezentarea înfrânderii egiptenilor, conduşi de Sesostris, de către geţi”.Dar Diodor din Sicilia (c.80-c.21 î.e.n.), în istoria lumii antice de la origini şi până la războiul lui Cezar în Galia din 58-51 î.e.n. intitulată „Biblioteca istorică”, prezintă campania egipteană din Tracia condusă de Sesostris, se pare din timpul domniei faraonului Ramses al II-lea (1290-1224 î.e.n.) (2).
Dacă la toate acestea se mai adaugă şi informaţiile recente, ale studiilor mineralogice de laborator, care au confirmat că aurul din sarcofagele egiptene provine din Transilvania, înseamnă că istoria ţării noastre are rădăcini adânci prin vestigiile şi documentele atestate din antichitate şi până în prezent, iar legenda se poate transforma în istorie veridică. În acest sens, o privire mai atentă asupra descrierii faptelor argonauţilor din secolul XIII î.e.n. îmbarcaţi pe nava „Argo” şi plecaţi în căutarea lânii de aur spre ţara denumită Colhida pare să ducă la concluzia că aceştia au trecut pe la „Porţile de Fier”. Scrierile din vechime ale lui Pindar (462 î.e.n.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.) oferă un număr iompresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se găsesc o seamă de localităţi ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titularurile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Ticleanu să adopte ipoteza şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz. Dar informaţiile de atunci se pare că situau Caucazuil la vestul Mării Negre după cum ne-o confirmă atât scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman şi istoric, care aminteşte în secolul IV e.n. de un ţinut „Caucaland” situat pe malul stâng al Dunării la marginea bazinului Panonic, a cărei descriere corespunde cu Munţii Apuseni de la vestul Mării Negre…
Cu toate acestea, pentru occidentali, România este ţara romilor, a hoţilor, cerşetorilor. Aceştia să fie cel mai vechi popor din Europa? Nu se pupă cu orgoliul britanicilor, francezilor, germanilor etc. România este la mâna unor „dizidenţi de catifea”, care, după decembriue 1989 nu au scris nimic. Dar se produc zilnic pe sticla televizoarelor, lucrând după „reţete” stabilite în altă parte. Privitul spre Vest a devenit sport naţional…
În ziua de azi se duce o politică perfidă pentru distrugerea acestui popor. Ce putem face? Noi, cei care mai cunoaştem câte ceva, să le popularizăm. Voi? Să nu uitaţi! Şi să cultivaţi aceste lucruri copiilor şi nepoţilor voştri. Şi nu mai căutaţi mistere în afara ţării. Pentru că există nenumărate dovezi ale civilizaţiei care ne-a precedat, dovezi care atestă că pe aceste meleaguri au trăit oamenii primordiali, care s-au răspândit în toată Europa şi pe toate continentele, dând naştere civilizaţiilor care acum ne ignoră. Acestea sunt adevăratele mistere uitate.
„La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care istoricii români nu au fost admişi, s-au emis o serie de teze, cel puţin bizare, după care statul şi naţiunea etnică ar fi nişte aberaţii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie să dispară, cedând locul „naţiunii culturale”. Prin „naţiuni culturale” autorii tezelor respective înţeleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie…modificate, pentru că ele numai corespund „criteriilor culturale”, după care ar urma „spiritualizarea” lot, cum le place unora să spună. Primele victome se cunosc: Jugoslavia şi Cehoslovacia” (2).
Din păcate, aceste jalnice teze sunt promovate în paginile aşa-ziselor manuale de istorie alternativă. De fapt o „Românai suverană şi independentă”, cum suna şi generosul crez politic al seniorului Coposu, nu cred că mai este posibilă. Am devenit un fatalist deoarece totul concură la recroirea geografiei politice europene. Subjugarea României a devenit totală. Acum se intenţionează ca din guvernul Boc să facă parte un ministru din C.E…
Dacă chinezii ori japonezii ar avea o cetate ca Sarmisegetusa Regia, ar transforma-o în lor de pelerinaj.

DIN NEGURA TIMPULUI
România este leagănul tuturor civilizaţiilor. Pământul Ardealului este „Grădina M____i Domnului” şi locul de unde au plecat cele 12 trburi în lume. Dar noi, românii, rămânem ac eeaşi ignoranţi, cărora nu le pasă de istoria neamului. În loc să fim mândri că suntem poporul primordial.
De ce ne este frică de ceea ce am fost?...
Descoperirile din perioada 1960-2000 în arhive şi biblioteci din ţară şi din străinătate a sute de cuvinte româneşti, provenite din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, grec etc. reprezintă adevărate piese de aur pentru cunoaşterea istoriografiei româneşti. La neamurile celtice din regiunea Walace (Marea Britanie) a fost identificată rugăciunea Tatăl Nostru, aşa cum îl rosteau românii din Muntenia, Moldova şi Transilvania. Filologii români şi străini au mai descoperit:
- în cea mai veche cronică turcească, intitulată „Ogusnam”, adusă în actualitate de istoricul român de naţionalitate turcă Ali Ekrem, tipărită în germană, franceză şi rusă, se menţionează existenţa, în anul 839, a unei Ţări a Românilor la nord de Dunăre, până spre Nipru. Se mai menţionează că „Ţara Românilor” s-a confruntat cu cumanii, deci ţara avea o armată şi o administraţie bine pusă la punct. Despre această cronică istoricii şi specialiştii noştri nu au aflat că există! ;
- în Atlasul german din 1826, pe o hartă care ilustrează popoarele Europei din răsărit în anul 900, se specifică „Wahalen oder Rumumy”, pe teritoriul ce se întindea din Panonia până la Nipru. Totodată se menţionează şi existenţa a cinci voivodate româneşti, adică a unor ţărişoare locale
- „descoperirea scrisorii unui conducător chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezultă existenţa în Transilvania a „ţării Ardil”, adică a ţării Ardealului, termen curat românesc, apărut cu două secole înainte de invazia triburilor migratoare războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării, ceea ce dovedeşte că ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba română, după topica limbii maghiare, Erdely ” (3).
- descoperirea în Biblioteca naţională din Budapesta a lucrării lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic şi arheolog, care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut cercetări arheologice, identificând urme materiale ale unor castele, biserici şi cetăţi voivodale româneşti în sec. al X-lea. Chiar de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare. Lucrarea a apărut în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartea respectivă nu a fost găsită în nici o bibliotecă din România!
- a fost descoperită cronica împăratului german Friederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189 în ea se stipulează existenţa unei ţări româneşti numită „Walahia” între Dunăre şi Munţii Carpaţi, condusă de un principe. Sunt descrise cu lux de amănunte graniţele, iar principele ţării, într-un dialog cu împăratul, şi-a afirmat suveranitatea;
- au fost descoperite sursele documentare ale lucrării „Cosmographie”, scrisă în limba română cu alfabet geto-dac, de către Aeticus Dunăreanu, ilustru cărturar şi explorator român din sec. al IV-lea.

NE ESTE FURATĂ ISTORIA
La polul opus se situează evenimente pe care autorul le trece la capitolul „conspiraţii”: de-a lungul timpului, numeroase documente istorice cu privire la strămoşii noştri s-au pierdut într-un mod cu totul straniu. Astfel, „Dacia”, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut; „Getica”, o lucrare scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşi soartă; „Istoria geţilor”, scrisă de prelatul-filozof Dios Chrysostamos, s-a pierdut într-un mod cu totul ilogic pentru un filozof de asemenea talie, numit şi Ioan Gură de Aur. „Getica”, o lucrare de sinteză a lui Dios Cassius Coceianus, nepotul filozofului menţionat mai sus, a avut aceeaşi soartă. Alexandrianul Appianus, istoric grec, a scris o impresionantă lucrare în 24 de volume, numită „Istoria Romanilor”. Un lucru foarte curios: s-a pierdut doar volumul al XIII-lea, în care se relata amănunţit chiar cuceririle romane în Dacia. Caninius a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian. S-a pierdut! Plutarh a scris o biografie a lui Traian pierdută fără urmă. Ammianus Marcellinus a scris 31 de cărţi în care tratează istoria romană de la împăratul Nerva până la Valens. Şi din acestea au dispărut doar primele 13, cele care tratau istoria cuprinsă între anii 96 până la 350. Tocmai cele care vorbeau despre Dacia. Apollodor din Damasc, celebrul arhitect, a descris detaliat construcţia podului peste Dunăre într-o carte. A dispărut. Opera marelui Ovidiu, exilat la Tomis, a rămas aproape intactă, cu excepţia poeziilor scrise în limba geţilor. Care au dispărut!
Să mai spună cineva că toate acestea nu fac parte dintr-o „conspiraţie” împotriva contemporanilor autohtoni. Pentru a nu cunoaşte istoria strămoşilor noştri!
Lista nu se opreşte ____. Martin Opitz, reprezentant al literaturii germane, numit de către Mihai Ibaşcu „cel mai de seamă poet al veacului său”, a sosit în Transilvania la invitaţia principelui Gabriel Bethlen. Timp de 12 ani a adunat material pentru lucrarea „Dacia antiqua”, inclusiv colindând ţinuturile transilvane. În anul 1639 moare răpus de ciumă la Danzig, iar manuscrisul său a dispărut în condiţii suspecte! Iată câteva nemuritoare versuri scrise de acest poet, necunoscute publicului din ţara noastră:
„Călcând în goană goţii Din depărtate Asii
Cu alţii-n şir grăbit grăbit Venind pe cai gonaci
Al Daciei şi-al Romei Pe greci să îi răpună
Pământ de mult râvnit Pe Misii şi pe Traci,
Nu şterg a voastre nume Cu biciul nici Atilla
Cum nu v-au nici învins Cu hoardele de sciţi
De v-aţi păstrat lumina Nu pot frânge neamul
Aşa cum e înscris. Nepieritoarei ginţi.

Într-un năvalnic tropot
năvala lor zoreşte.
Iar slavii vă-nconjoară
Ca marea într-un cleşte”.
Despre limba strămoşilor noştri, cu excepţia „Codex Rahonczy” (îl voi prezenta în alt articol) şi a unor inscripţii, nu ne-au parvenit date concrete. După ce Bogdan Petriceicu Haşdeu a dovedit existenţa unui substrat dacic al limbii române, s-a s-a încercat discreditarea sa morală şi ştiinţifică. Chiar de către latiniştii români. Pentru ca lucrarea sa „Mitologia dacilor”, să dispară.
Nici siturile nu au fost cruţate. Munţii Orăştie au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, mărturii ale unei civilizaţii şi culturi geto-dacice de nepreţuit. Începutul l-au făcut romanii. „În Evul Mediu, Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş, şi pe Dunăre, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării spre Budapesta şi Viena. În luna septembrie a nului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetusa o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: „Victoria dacică” înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat. Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghir E. Ballum a declarat că ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice” (4).
În anul 1882, la un congres ţinut în Sibiu, Gheorghe Bariţiu a izbucnit în lacrimi mărturisind public cele două vise pe care nu le-a putut îndeplini: salvarea Sarmisegetusei şi deschiderea ueni universităţi româneşti în Ardeal.
Nu multe persoane cunosc că pe Insula Şerpilor, în secolul al XIX-lea, se găseau ruinele unui imens templu antic închinat lui Apollo. Practic, au fost demolate complet şi transportate la Moscova, unde au dispărut.
Şi geografiile care descriau teritoriile dacice au dispărut. Marele Strabon a scris o carte despre Tracia şi Dacia, care a dispărut. „Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amănunţime teritoriile locuite de geţi şi daci, dar lucrarea sa nu a ajuns până la noi, decât într-o palidă măsură, prin intermediul unei prezentări făcute de Ptolemeu” (5).
Din hărţile antice nu s-a păstrat nici una care să înfăţişeze Dacia veche. În schimb, lucru foarte curios, s-au păstrat cele care reprezintă Dacia de după cucerire.
Chiar în mediile academice se vorbeşte foarte puţin despre strămoşii noştri. De ce? Pentru că sunt „barbari”. Dacă vrem în Europa trebuie să susţinem că „de la Râm ne tragem”, trebuie să ne uităm trecutul şi tradiţiile. Toţi guvernanţii de după decembrie 1989 au lăsat în paragină vestigii inestimabile ale trecutului!
În aceaste articole caut să dovedesc originea nobilă a poporului nostru, să prezint personalităţi ale strămoşilor noştri care au făcut Istorie şi pentru alte naţii. Şi am tras o concluzie amară: CINEVA ne-a furat şi ne fură Istoria

Surse:
1. http://www.noidacii.ro;
2. http://www.dacia.org;
3. http://descopera.ro;
4. http://www.yogaesoteric.net;
5. http://ro.altermedia.info
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #23  
Old 03-15-2011
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Asia – un continent pelasg

La prima vedere, titlul de mai sus pare paradoxal. Foarte mulţi se vor întreba ce să caute strămoşii noştri în Asia? Asupra acestui paradox mi-a atras atenţia câteva strofe ale marelui nostru Eminescu:
„De la China până la Rin Au venit năvălitorii
De geto-daci pământu-i plin Ca şi hoardele de ciori
De la Vistula la Grekia Peste daci s-au aşezat
Este scumpa mea Dakia. Pâinea toată le-a mâncat

Mulţi au fost, puţini mai sunt Aurul lor le-au luat
Căci destinul lor e crunt Iar naţia le-a furat.


Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinîm mereu
Căci n-avem un Deceneu”

Câţi dintre dumneavoastră aţi citi aceste versuri?
Nu este o noutate când afirm că, nu o dată, Eminescu a fost acuzat de naţionalism exacerbat. Să spunem că acelaţşi lucru îl face şi în versurile de mai sus. Dar când şi unii istorici români, foarte, foarte puţini, şi mai ales cei străini, afirmă acelaşi lucru (dovezile le veţi citiţi în articolele următoare), atunci, ca bun român, ca unul căruia îţi place şi eşti pasionat de istorie, trebuie să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Eminescu.
Să chemăm în ajutor istoria, carte îi dovedeşte pe pelasgi ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până…în secolul XV d.Hr.!
„Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste o Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escală în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu. În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Mencrat Elaita, că regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia,XIII.3.3) fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau ____, ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una din minunile lumii antice, Templul Artemidei” (1).
De remarcat că Artemis era figurată nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patroană a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţa mamă, având pieptul plin de sâni.
Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.
La nord de ionieni au fost pelasgii Eolii, despre care aflăm tot de la Strabon, că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon. De naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographis.XIII.1.59) şi pe care „Iliada” îi aminteşte alături ce Caoconi şi pelasgii Divini.
Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică aflăm tot de la Strabon: Mysienii (Geographia.VIII 2.3) Bitfiynii (VII.75), Phrygienii (Istorii.VII. 73), Caoconii (Geografia. VIII.3.17). De aceeaşi origine erau şi Lydienii (Istorii.1.171).
După textele antice capodociene, locuitorii Capodociei, regiunea situată în Antalia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capodociei ,situat în partea dinspre Armenia, se numea Dacusa Eupfiratis, iar un altul pomenit de Strabon în Geographia.XII.1.4, purta numele de Rommena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea că de la el ne tragem toţi românii. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).
Autorii antici spun că armenii erau descendenţi ai Pfirigienilor (Herodot, VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon le atribuie o origine Theroliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediaţia argonauţilor, care apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor este tot pelasgă întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.
„În Mesoponamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănător fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Dorbeta (Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesoponamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne dovedesc acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş, mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre) ceea ce înseamnă că ei nu erau bruneţi ci şateni aşa cum îi arată I. I. Russu” (1).
Pentru originea pelasgă a civilizaţiei sumeriene pledaeză şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum şi elemente de vestimentaţie asemănătoare până la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cu cămăşile lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci.
Miturile sumeriene ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare. Mai uimitor este faptul că unul din eposurile literale sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se njmeşte „Zborul lui Ethan spre cer” şi oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor”. Ciudat…nici una din regiunile învecinate Sumerului nu posedă aşa ceva. Prima regiune care cuprinde aceste descrieri este…Transilvania!
Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturală înconjurată de munţi iar în imediata ei apropiere se află Marea Neagră! La toate acestea se adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. În vol. I al cărţii „Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi”, regretatul Paul Lazăr Tonciulescu şi dl. Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 63 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din daco-română.
„Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemănători giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa Pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi; Rama, Arimateea, etc. Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amurei derivat de la etnonimul Aromei/Aramei, nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva pe teritoriiole Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă că acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor. Şi în Peninsula Arabă avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriano (Istru), Satula (Sătulă), Lugana (Lugaş, Lugoş, Lungană), Carna (Cârnă), Nassaudum (Năsăud). Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus, un fiu al lui Hermes sau Armis al Daciei (Strabon)” (1).
Pelasgii au constituit, de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei. Una din cele mai vechi poeme indiene se numeşte „Ramayana” şi glorifică faptele prinţului Rama în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un momnet dat „prinţ scit”.
După cercetări şi studii, care s-au extins pe o perioadă de 20 de ani, dr. Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o zonă geografică din Europa până în Asia. Dânsul mărturiseşte: „Am pornit de la informaţiile legate de marele trib al massageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în „Evagrius Scholasticus”, scris în secolul VII d.Hr. şi tradus în formula „Ecclesiatical History” de către E. Wolford în 1846, din care citez: „Actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta massageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats”. Am plecat pe urmele acestei populaţii, Marii Jats. Chinezii îi numesc Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. De reţinut: neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum spune geograful antic Strabon (60 î.Hr – 26 d.Hr.), adică de la Carpaţi pnă în centrul Asiei.”
Îl citez în continuare: „ După 20 de ani de studiu am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe dintre ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândve de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă „latină” înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română este mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorabil exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodacă, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbiule numite info-europene, printre care şi latina. Iar războaiele daco-romane au fost fratricide. Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limba română.”
Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul „Vede”. Ele sunt în număr de 4 şi cuprind Revelaţia hindusă. Foarte interesant este că afirmaţia lui Strabon cum că pe teritoriul Indiei existau trei nemauri mai numeroase şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (în Geographia. XV. 153), dintre care cei mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă ascetă, mîncau doar fructe, bând numai apă şi erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele. Îşi duceau viaţa sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. Foarte interesant.

Sursă: http://www.hondaton.ro
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #24  
Old 03-25-2011
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default „aparatul” ceresc al lui uriel = aşezere umană



Profesorul Gordon Childe, de la Universitatea din Oxford, a publicat în anul 1993 lucrarea „Istoria civilizaţiei”, în care situa leagănul arienilor în spaţiul carpato-dunărean. De pe timpul lor s-au perpetuat aşezările umane de tip circular, pe care le-au denumit „aparatele lui Uriel”. Reamintesc că în „Cartea aştrilor cereşti”, patriarhul antediluvian, Enoh, este învăţat de îngerul Uriel cum să construiască un „aparat” ceresc, pe care să-l lase pământenilor.
Cercetătorii britanici Cristopher Knight şi Robert Lomas, l-au reconstruit după indicaţiile lui Uriel. Surpiriza a fost mare. A ieşit o aşezare circulară, de până în dimensiunile snactuarului de la Sarmisegetusa. Pe nimeni nu mai trebuie să mire că, în Asia se descoperă astfel de sanctuare, iar în jur se găsesc denumiri străvechi ce amintesc de Uriel: Urtali la ruşi, Uroiul la noi. Toate cu mituri despre uriaşi.
Toate aceste „aparate”, de fapt aşezări, au avut rol astronomic, astrologic şi agronomic şi sunt bazate pe anumite zile, solstiţiile de iarnă şi vară, când razele soarelui cad pe o anumită parte a sanctuarului. Toate au o cale procesională, pavată cu plăci de granit, care duce la un templu, din care soarele poate fi văzut, prin ferestre şi portaluri, în toate ipostazele sale. Aceeaşi concepţie sacră o aveau peoţii daci, care construiau „aparatul solar” din lemn şi granit.
Istoricul Jean Deshayes, în lucrarea „Civilizaţiile vechiului Orient”, precizează că acest gen de construcţie circulară este atipică pentru uriaşa regiune dintre Nistru şi China. Numai masageţii, geţii care au migrat în masă, în mai multe etape, ajungând până în China şi Tibet, păstrându-şi de-a lungul timpului simbolistica solară şi religia, sunt autorii acestor construcţii. El remarcă „organizarea de stup” a cetăţilor circulare, care a înfluenţat ulterior arta funerară a vedhiului Orient.
Amintesc o particularitate a geografiei ţării noastre: are un relief circular, care coboară în trepte, de la Munţii Carpaţi la Subcarpaţi, apoi la dealuri şi podişuri, terminându-se la câmpii. Este un model circular uriaş, cunoscut de străbunii noştri din cele mai vechi timpuri. Şi a fost inspiraţia pentru construirea aşezărilor de toate triburile care s-au răspândit în lume.
Rusia este un vast teritoriu unde misterele apar pretutindeni. Unul dintre aceste locuri este valea Arkaim. În anii ’90 au început lucrări vaste pentru construirea unui baraj pentru a crea un imens rezervor de apă pentru irigarea regiunii. Aşa a fost descoperită rămăşiţele unei aşezări circulare, în 1987, în apropierea oraşului Celyabinsk. În faţa nenumăratelor mistere ale aşezării antice, factorii politici au hotărât să sisteze lucrările barajului pentru a permite arheologilor să facă săpături şi cercetări în profunzime. Arheologul Ghenady Zdanovici, unul dintre responsabilii primei expediţii avea să mărturisească: „Era aboslut ireal; proiectul de construcţie a bazinului de apă şi al barajului, un proiect de mai multe milioane de dolari, a fost complet compromis. Aceasta demonstrează fără echivoc importanţa ştiinţifică a sitului pentru responsabilii politici”. Chiar preşedintele de atunci, Valdimiri Putin, a vizitat stadiul lucrărilor de arheologie.
Această aşezare face parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot în lume, de la Sarmisegetusa până în Mexic. „Arheologul Vadim Cernobrovici este de părere că cei care au întemeiat-o ar fi arieni, pentru că tipic pentru această cultură, şi în Arkaim se află un templu solar şi un observator astronomic de tip” Stoenehenge”, dar de dimensiunile celor din Munţii Orăştie de pe teritoriul geto-dacilor” (1). La o primă datare s-a dovedit a fi de-o vârstă cu Egiptul şi Babilonul
Construirea caselor i-a impresionat pe arheologi şi oamenii de ştiinţă. Cetatea circulară conţine 60 de clădiri, 25 în cercul interior şi 35 în afara acesuia. Fiecare casă are spaţii structurate în jurul unei vetre deschise, acoperişul fiind boltit, cu orificiul de evacuare a fumului protejat pentru a nu pătrunde ploaia sau ninsoarea. Fiecare casă are o cămară pentru păstrarea alimentelor, iar apa este adusă printr-un sistem ingenios de canale subterane. Materialele de construcţie erau impregnante cu o substanţă ingnifugă, fiind protejate împotriva incendiilor. Întreaga aşezare era protejată cu un sistem antifurtună, iar apa ploilor se scurgea prin canele în afară.
Cel mai curios fapt este că locuitorii au părăsit aşezarea după ce au incendiat-o. În mod similar şi-au părăsit cetăţile şi mayaşii. Probabil că acest loc a fost doar un popas spre destinaţia finală. Cert este că toate descoperirile duc cu gândul la folclorul geto-dacic: ceramică ornamentată în zig-zaguri, spirale şi cruci cu raze, toate aceste simboluri fiind prezente pe cămăşile din pânză topită purtate de locuitori.
Aşezarea a fost construită şi pentru a fi drept templu şi observator astronomic! Arhitectura intrigă, pentru că ea formează enorme cercuri concentraice. „Un zbor cu elicoperiul deasupra Arkaimului procură o senzaţie incredibilă. Enormele cercuri concentrice împrăţtiate în vale sunt clar vizibile”, afirma omul de ştiinţă Vadim Cernobrovici. ”Oraşul şi împrejurimile sale sunt uniform înglobate în aceste cercuri. Nu ştiu care erau funcţiile lor, dar erau construite într-un scop defensiv, ştiinţific, educativ sau de ritual”,, a mai precizat savantul.
Piaţa centrală este construită sub forma unui patrat. În acest loc au fost descoperite urme de foc şi de combustie.
În zonă există fenomene geofizice curioase: fluctuaţii de temperatură şi electricitate, variaţii ale câmpului magnetic în interiorul cercurilor etc…
Istoricul Burchard Bentjes scrie şi despre un trib al dahilor, care s-au aşezat la nord de lacul Aral (în „Letopiseţul Ţării Moldovei” Miron Costin precizează că „dahii şi dachii tot unii sunt”.). În anul 250 î.e.n., conform aceluiaşi istoric, sub conducerea lui Arsache şi a lui Tridates, aceştia s-au aşezat în nord-estul Iranului, fiind întemeietorii temutelor seminţii ale parţilor. Cetatea lor este construită tot circular şi se numea „Koi-Kirlan”, pe care cercetătorii uzbeci l-au tradus „Cetatea Berbecului mort”. O denumire cel puţin ciudată, având în vedere că sensul, conform limbii române actuale, ar fi mai degrabă „Berbecul viu”. Iar cuvântul „coi” se ştie că are conotaţie de vitilitate.
Falsificatorilor de istorie le mai ofer câteva date derutante, pe care le prezintă acelaşi istoric citat mai sus: urmaşii dahilor conduşi de Arsache au întemeiat dinastia Frates şi au avut mai mulţi conducători cu numele de Mitreadates. Regele part Oroches al II-lea a avut o strălucită căpetenie, pe nume Surenas (originar din Munţii Sureanu?!), care a nimicit o armată romană formată din şapte legiuni şi condusă de celebrul Crassus, în anul 60 î.e.n.
Şi în Ucraina au fost descoperite urme arheologice foarte asemănătoare cu cele descoprite în România, pe malurile Dunării şi ale Prutului, toate având o vechime de 4-5 milenii.
Preoţii noştri din vechime cunoşteau că, pentru sănătatea oamenilor, nu este bine să construieşti a aşezare la confluenţa a douăî râuri. Acest lucru a reieşit în evidenţă şi la descoperirea unui snactuar circular, construit din lemn, ca cel de la Sarmisegetusa, la joncţiunea râurilor Oka şi Pronia. Echipa de arheologi, condusă de Ilia Ahmedov, a constatat că sanctuarul are 7 m în diametru, fiind format din coloane din lemn de jumătate de metru grosime, situate la distanţe egale una de alta. „În centru se află o altă construcţie, rectangulară şi un pilon. Alte două găuri de piloni au fost descoperite în partea de est şi sud a sanctuarului. Pilonii centrali formează o poartă prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului punctează răsăritul. Bucăţi de ceramică cu simboluri identice cu cele de la Sramisegetusa, în zig-zag, asemenea unor raze solare, şi alte şerpuite ca valurile unei ape, au fost descoperite lângă sanctuar. Vasele proveneau din epoca bronzului şi aveau un scop ritualic. În preajma sanctuarului nu a fost decoperită nici o aşezare…” (1).

Sursă: 1. http://www.tempo-poli.ro
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #25  
Old 06-11-2011
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Burebista – regele regilor



APARIŢIA STATULUI DAC

Despre tatăl lui Burebista şi stăpânirea lui aflăm doar dintr-o inscripţie lacunară de la Dionysopolis (Balcic). Adică că îşi avea cetatea de scaun la Argedava, pe Argeş şi că îl avea în slujbă pe Acornion, cu ajutorul căruia întreţinea legături cu oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre…
„În secolul al II-lea î.Hr. societatea geto dacă cunoaşte o rapidă şi complexă dezvoltare: în timp ce aşezările vechi se extind, se întemeiază aşezări noi – apar cetăţi ridicate pe înălţimi: Costeşti, Căpâlna, Bâtca Doamnei: înfloreşte metalurgia; folosirea plugului cu brazdă de fier şi roata olarului sporesc productivitatea. Societatea dacă este acum clar împărţită în nobili (tarabostes, pileaţi) şi oameni de rând (comaţi), bogaţi şi săraci.” (1).
Cauzele apariţiei statului dac au fost:
- unitatea etnică şi lingvistică a geto-dacilor;
- pericolele care ameninţau Dacia: celţii, dinspre vest şi romanii, dinspre sud;
- apariţia unei personalităţi politice şi militare remarcabile.
Zona munţilor Orăştie, din interiorul arcului Carpatic, reprezintă nucleaul statului dac. Coganion, muntele sacru al dacilor era situat în aceşti munţi.
În anul 82 î.Hr. Burebista devine rege. Ajutat de preotul Deceneu, el reuşeşte în scurt timp să unească toate triburile geto-dace, dând naştere unui stat puternic, ce se întindea de la pădurea Hercinica (Moravia de astăzi) până la Bug şi din Carpaţii Nordici până la sud de Balcic (Dionysopolis). Unirea s-a făcuit pe două căi: pe cale paşnică şi pe calea războiului. Se impune o precizare: perioada de unificare şi pacificare a triburilor daco-gete a durat mai bine de jumătate din domnia lui Burebista. Vorbind despre întinderea şi puterea statului condus de Burebista, istoricul american, Paul Mackendrick spreciază că acesta „era unul din cele mai remarcabile creatoare state aborigene ale antichităţii”. Numele lui adevărat s-a pierdut în negura timpului, însă meritele şi înţelepciunea i-au adus numele ne BU-ERE-BU-IST-AS (Care-era-care-este-nu), ceea ce înseamnă „Nemaipomenitul”, „Cum nu a mai fost şi nu mai este”.
Monedele bătute de el, descoperite în Transilvania, ni-l înfăţişează cu două capete, simbolizând trecutul şi prezentul. Inscripţiile de pe ele sunt în limba tracică, „latina vulgară” – SARMIS VASIL, „Cel Mai Mare Rege”. Împărăteasă şi Marea Preotească a dacilor era soţia sa, Zina, al cărui nume a fost găsit tot pe monedele descoperite în Transilvania.
Reşedinţa regală iniţială a fost Argedava sau Sargedava, localizată pe dealurile Orăştiei. În afară de complexul de la Sarmisegetusa, în vremea lui Burebista s-au identificat peste 60 de aşezări de tip dava răspândite pe teritoriul locuit de daci.
După povestirea istoricului Iordanes, marele preot Deceneu, după ce a stat o perioadă în Egipt, iniţiindu-i pe preoţii de aici în tainele sacerdotale pelasgice, revine în Geţia, devenind şeful suprem al spiritualităţii tracilor.
Burebista îşi începe organizarea puterii monarhice cu caracter militar prin activităţi administrative cum ar fi: recrutarea unor oameni însărcinaţi cu administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obşteşti obligatorii, făcând posibilă realizarea sistemului de fortificaţii în Dacia – nucleaul din Munţii Şurean întins pe o suprafaţă de 20 km pătraţi. Incinta militară din centrul religios are o suprafaţă de 3 hectare, cu ziduri de piatră ecarisată (blocuri de calcar fasonate) care fac din Sarmisegetusa dacică un unicat în Europa. Zidul Dacic (Murus Dacicus) este format din cetăţi construite din blocuri de calcar. A construit şi cetăţi de piatră nefasonate, legate cu lut, ca cele de la Piatra Neamţ (Piscul Bâtea Doamnei şi colina Cozla), Cetaţeni (jud. Argeş), Covasna-Valea Zânelor sau Sighişoara.
Ridicându-se la înălţimea destinului său istoric, Burebista a înţeles că în complicatul joc de forţe european al vremii, destinul independent şi suveran al statului centralizat dac nu poate fi conceput fără existenţa unui puternic organism militar. Potrivit izvoarelor epocii, armata lui Burebista era compusă din două categorii de oşteni: o oaste a regelui, cu caracter mai mult sau mai puţin permanent, şi o oaste condusă de diferite căpetenii locale. Mobilizarea ambelor categorii, sub conducerea supremă a regelui, făcea ca efectivele ei să ajungă la 200.000de oameni, făcându-l temut. Cifra este furnizată de Strabon. Conform istoricilor vremii, „oştile sale erau strunite printr-o educaţie mult invidiată de romani”. Cronologia luptelor duse de Burebista este greu de întocmit. Deoarece izvoarele antice, mai ales istoricii greco-romani nu şi-au îndreptat atenţia asupra lui decât în momentul în care Dacia, un regat uriaş, devenise o problemă pentru „lumea civilizată”.
Conform lui Strabon, boiii, sub conducerea lui Cristasiros, cuceresc Roma în anul 390 î.Hr. După alungarea lor de către romani „boiii se strămutaseră lângă Istru, trăind amestecaţi cu tauriscii şi războindu-se cu dacii, până când aceştia le-au şters neamul de pe faţa pământului. Teritoriul lor care făcea parte din Illiria, a rămas un loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.” Acelaşi istoric scrie că Burebista a „pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii”
Consider că cele scrise de Strabon sunt exagerate. Neamul celţilor şi al boiilor nu au fost „şterse de pe faţa pământului”. O confirmă marele Caesar care, contemporan cu evenimentele, povesteşte cum helveţii s-au hotărât să-şi apere ţara împotriva triburilor germane, şi cum, „în sfârşit se aliază şi primesc pe boii” (Julius Caesar, „De Bello Gallico”, I). Cele relatate s-au petrecut în anul 59-58 î.e.n. Deci, războiul lui Burebista cu boii trebuie să fi avut loc înaintea acestei date, nu cu mult. Deoarece pentru a parcurge drumul de la Dunărea de Jos până pe teritoriul Elveţiei de azi, chiar cu unele lupte sporadice, era suficient un an.

CUCERIREA ORAŞELOR GRECEŞTI DE PE MALUL MĂRII NEGRE
„Dintre evenimentele petrecute pe timpul domniei lui Burebista, puţine sunt acelea care pot fi precizate în timp cu destulă certitudine. Unul dintre acestea îl reprezintă cucerirea oraşelor greceşti de pe ţărmul de vest al Pontului. Pentru el stau mărturie textul lui Dion Chrysostomos şi câteve inscripţii găsite în oraşele supuse de marele rege. Pe baza izvoarelor amintite s-a putut preciza că perioada de cucerire a cetăţilor greceşti s-a desfăşurat între anii 55-48 î.e.n.” (2). Mai revin asupra acestui aspect.
În anul 48 î.e.n. meşterii pietrari din Dionysopolis au primit poruncă de la mai-mari oraşului să scrie pe o placă de marmură un decret în cinstea lui Acornion. Prin faptele sale, acesta a fost declarat cetăţean de seamă al oraşului. Conţinutul decretului ne oferă informaţii deosebit de preţioase despre strămoşii noştri.
Acornion făcea servicii diplomatice şi pe lângă Burebista. Pe socoteala sa a plecat la puternicul rege al geţilor: „Şi în timpul din urmă – precizează decretul -,regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii câţi au stăpânit vreodată în Tracia(…) Acornion a fost pe lângă acesta în cea dintâi şi cea mai mare apropiere şi a obţinut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirând şi colaborând la cele mai eficace măsuri, şi, nu mai puţin, câştigând bunăvoinţa regelui pentru mântuirea cetăţii sale şi, de asemenea, şi în toate celelalte ocazii, oferind-se, fără rezerve pentru împlinirea soliilor oraşului şi luându-şi asupra sa fără întârziere, înfruntarea primejdiilor, numai spre a izbuti în toate chipurile, la câştigarea unui folos pentru patria sa” (3).
Referitor la cetăţile de la malul Mării Negre: Tomis, Callatis, Histria ş.a. nu sunt de acord cu părerea multor istorici români că ar fi fost construite de greci. Ele au fost construite de geţii locali, peste care au venit negustorii greci şi…de aici toată tevatura. Chiar marele Ovidiu scrie că geţii erau mai numeroşi decât grecii, care trebuiau să le înveţe limba în cadrul activităţilor comerciale. Popularizând arhivele persane, care au fost distruse din ordinul lui Darius, pentru a nu cădea în mâinile duşmanilor, getul romanizat Iordannes precizează că „Regina Tomiris, luând de la inamic atâta pradă după obţinerea victoriei, a trecut în părţile Moesiei, care acum se cheamă Scythia Minor, împrumutându-şi numele de la Scythia Mare, şi acolo, pe ţărmul moesic al Pontului, a zidit cetatea căreia i-a dat numele de Tomis”.
Neamul scordiştilor, aflaţi la gurile Tisei, adversari ai dacilor – anterior au fost aliaţi în incursiunile de jaf de la sud de Dunăre – a fost nimict de armate uriaşă a lui Burebista.
„La sudul Dunării proconsulul provinciei Machedonia, generalul Vasso Lucullus, în cadrul celui de-al doilea „război Mithridate” (74-74 B.C.), ocupă oreşele greceşti vest-pontice, de la Apollonia până la Delta Dunării, încheind un tratat între romani şi alte cetăţi vecine, cu avantaje şi obligaţii pentru ambele părţi. Această tutelă mascată îi nemulţumeşte pe locuitorii oraşelor greceşti, care trimit o solie la Burebista să-i ajute. Oastea preconsulului Macedoniei, a generalului Antonius Hybrida este învinsă lângă Histria. Burebista supune pe cale paşnică oraşele: Tomis (Constanţa de astăzi), Calatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic) şi Apollonia. Pe calea războiului sunt integrate cetăţile Aliobrid (Cartal, din sudul Basarabiei, ocupat azi de ruşi, sub numele de Orlovka), Tyras (Tiraspolul de azi), Odessos (Odesa, azi oraş ucrainean ce are în centrul lui cel mai romantic cartier, cartierul…”Moldoveneanca”)” .
Şi Munţii Haemus (Balcanii de astăzi) sunt trecuţi în stăpânirea regelui neînvins.
Eliberată de toate pericolele venite din partea nemaurilor vecine, Dacia devine un regat unit uriaş. Conflictul cu Imperiu Roman era inevitabil. Mai ales că Burebista întreprinde îndrăzneşe campanii de jaf în Macedonia şi Iliria, unde îi înfrânge pe romani.
În „Geographia”, Strabon scrie: „Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe aceşti oameni ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţi, cei ce se amestecaseră cu tracii şi ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boiii sub conducerea lui Cristasiros, precum şi pe taurisci, i-a nimicit cu desăvârşire…”
Burebista ducea şi o politică externă activă, intervenind chiar şi în conflictul deschis dintre doi rivali ai Romei – Cezar şi Pompei, în anul 48 î. Hr. În legătură cu aceasta, inscripţie recent descoperită la Balcic citează numele lui Acornion, un mesager personal trimis de Burebista la generalul Pompei pentru a-i sugera ipoteza unei alianţe. „Şi fiind trimis de regele Burebista ca un sol la autocratul romanilor Gnueus Pompeius, fiul lui Gnaeus şi întâlnindu-se cu acesta în părţile Macedoniei, lângăHeracleea Lyncestis, nu numai că şi-a împlinit însărcinările ce avea de la rege, câştigând bunăvoinţa romanilor pentru rege, dar a purtat şi cele mai frumoase negocieri în folosul patriei sale”.
Pentru a-şi arăta mulţumirea, Burebista i-a conferit titlul aulic, folosit în tot orientul elen, de „cel dintâi şi cel mai mare prieten”, iar cetăţenii din Dionysopolis, după cum am specificat, i-au trecut titlul în decretul dat .
Vor mai trece cam 3-4 ani până când Cezar, după ce-l va învinge decisiv pe Pompei lângă Farsalla, pentru a se răzbuna pe Burebista să trimită numeroase legiuni cu „misiunea de a pedepsire” către graniţele geto-dacilor. Oricum, la scurt timp înainte de a începe lupta decisivă cu Burebista, pe 15 martie 44 î.Hr. , Cezar a fost asasinat în senat de noii săi adversari politici screţi. La scurt timp şi Burebista va fi asasinat.
Astfel, doi dintre cei mai străluciţi militari ai lumii antice au dispărut, aproape simultan de pe scena Istoriei.
Privind războaiele lui Burebista la sud de Dunăre, mai bine zis incursiunile lui, referiri se găsesc doar în opera lui Strabon. Din „Geographia”, VII, rezultă că trecea cu îndrăzneală Dunărea şi jefuind până în Macedonia (provincie romană constituită în anul 168 î.e.n.) şi Illiria, „a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu illirii”. Aceste incursiuni au fost mai multe. Deoarece acelaşi Strabon precizează că Burebista s-a aliat cu scordiscii pentru a întreprinde incursiuni de jaf în sudul Peninsulei Balcanice. Chiar dacă aceste alianţe au existat, ele l-au nemulţumit pe marele rege, „şi de aceea – relatează Strabon – a întreprins acţiuni de pedepsire a scordiscilor.” Se pare că motivul a fost „partea leului” din prăzile luate. Înfrânţi de Burebista, izvoarele antice nu-i mai pomenesc.
„Păstrând proporţiile, putem compara pe „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia chiar cu Alexandru Macedon…un lider ce a reuşit într-un timp foarte scurt să-i unească pe cei de un neam cu el, să supună seminţii îndepărtate şi să sfârşească neînfrânt în luptă, o existenţă demnă de marile personalităţi ale istoriei. Şi tot asemenea lui Alexandru Macedon, Burebista a luat o dată cu el ceea ce realizase. Ucişi în urma unor comploturi, cei doi monarhi nu au lăsat în urmă imperiile pe care le creaseră, acestea fiind sfâşiate şi împărţite între cei care le-au urmat la conducere” (4).
În epoca de aur a lui Burebista, actele şi faptele militare ale poporului dac au primit dimensiunea şi strălucirea celui dintâi stat cenralizat şi independent din istoria multimilenară a Poporului Român.

Surse:
1. http://negura3xro/poporul%dac.htm;
2. http://daciasecreta.anyhow5.com;
3. http://www.noidacii.ro;
4. http://www.dwscopera.ro
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #26  
Old 09-15-2011
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Tunelurile subterane de sub munţi



MISTERELE MUNTILOR BUCEGI

Munţii României sunt străbătuţi de tuneluri subterane, puţine persoane, chiar şi în zilele noastre, cunoascând existenşa acestora. Pe timpul dacilor aceste tuneluri şi trecerile subterane erau cunoscute doar de sacerdoţi şi câţiva nobili. Cei din urmă cunoşteau doar câteva treceri strategice. Secretele preoţilor daci au fost preluate de preoţii creştini, retransmise mai departe numai călugărilor virtuali.
Munţii Bucegi ascund o parte din secretul nostru existenţial. Totul a început pe vremea primului domnitor din dinastia Basarabilor, când platoul Bucegilor a fost interzis pentru oamenii de rând. Acolo se antrena cavaleria domnitorului, acei oşteni „roşii” (denumire dată de îmbrăcămintea pe care o purtau), care formau unităţile de elită ale armatei domnitorului din Ţara Romînească, folosite doar în caz de mare primejdie.
Şi mai puţini cunosc de ce a fost ales platoul Bucegilor. Deoarece, în vremurile de primejdie, tezaurul Ţării era ascuns în tunelurile subterane din zonă şi păzit de oştenii „roşii”.
Legendele locale vorbesc şi despre existenţa unor tezaure deosebit de valoroase, acumulat de-a lungul a zeci de generaţii de conducători şi păstrat în zonă. Este un tezaur sfânt pe care fiecare domnitor era obligat să-l sporească pe timpul domniei sale. Dar nu avea voie să folosească nimic din acest tezaur. Cei care nu ţineau seama de aceasta erau crunt loviţi. Se spune că blestemul i-a lovit şi urmărit pe cei din ramura Drăculeştilor şi cea a Dăneştilor. Pentru că au încercat să folosească tezaurul Ţării în scop personal ei şi familiile lor au fost asasinaţi.
„În ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsurători energetice care au constatat existenţa unor câmpuri de forţă extraordinară şi a unor treceri subterane care traversează munţii dintr-o parte în alta. Mai mult, aceste măsurători au arătat existenţa a două treceri subterane care merg din zona Bucegilor până în apropiere de Peştera Urşilor din Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din când în când de diverse tunele mai mici sau mai lungi.
Ceea ce este uirmitor este altceva. Privite de sus (ipotetic) aceste tunele nu străbat haotic munţii ci sub forma unor linii care figurează imaginea unui lup imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa,
Întrebarea logică este dacă aceste tuneluri subterane au fost făcute de mâna oamenilor sau dacă au fost doar descoperite şi folosite de oameni? Este o întrebare la care, deocamdată, nu are cine să răspundă. Poate doar misticii, care au avut curajul să afirme că totul a fost construit de Zamolxis atunci când Marele Zeu a decis să apere acest pământ sfânt şi pe cei care-l locuiesc” (1)
.
CE ASCUNDE SARMISEGETUSA REGIA?
Despre civilizaţiile egipteană, mayaşă, incaşă, aztecă, sumeriană ş.a. s-au scris nenumărate documentare, articole, rezultatele ale cercetătorilor din diferite domenii, s-au turnat filme documentare ori artistice. Toate aduc laude nesfârşite acestor civilizaţii şi realizărilor lor şi prezintă multe enigme nedezlegate încă. Arheologii, cercetătorii şi istoricii rămân uimiţi când prezintă aceste realizări.
Şi prin aceasta se face o nedreptate istorică civilizaţiei străbunilor noştri. Deoarece nu trebuie să te duci în India, Egipt, Peru sau Mexic pentru a cerceta cum au fost construite piramidele sau a cerceta în laboratoare compoziţia stâlpilor de fier care nu ruginesc niciodată. Pentru a afla toate acestea, şi încă multe în plus, este de ajuns ca cei care cred că au găsit o soluţie la aceste enigme să vină în Munţii Orăştiei. Nu exagerez cu nimic când afirm că aici se află vestigiile unei civilizaţii vechi de 10.000 de ani: civilizaţia dacică.
Atitudinea oficialilor noştri mi se pare de neînţeles. Oare este rea voinţă sau interese ascunse le dirijează poziţia. Pentru că la mijlocul anilor ’90, un satelit sovietic a scanat subsolul zonei Grădiştea. La Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriale şi la Ministerul Culturii de atunci s-a întocmit un dosar cu descoperirile care s-au făcut. Neoficial s-a spus atât: s-au descoperit situri antice şi preistorice necunoscute încă. Şi s-au dispus efectuarea unor cercetări. Sistate apoi! Concluzia este una şocantă: fortificaţiile din această zonă constituie un ansamblu de 200 km pătraţi, care cuprinde o aşezare militară, una civilă montană, cu mai multe nivele. „Practic, munţii fuseseră tăiaţi şi terasaţi, apoi aranjaţi în incredibilul ansamblu. Mai mult, pe o suprafaţă de doi kilometri pătraţi, la o adâncime de 8 metri, s-ar afla o aşezare subterană. Prin anul 2001, Vasile Dragomir, general de divizie în retragere, care făcuse parte din echipa de cercetători declara pentru un ziar central că în zona Vârtoape fuseseră detectate, pe o suprafaţă de 4 km pătraţi, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite, precum şi incinte paralelipipedice, modificate de mâna omului, care comunicau între ele, dar şi cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleacă mai multe tuneluri spre munţii din apropiere, unele prăbuşite parţial, iar un singur tunel ajunge la sactuarele de la Sarmisegetusa Regia, unde au fost de asemenea detectate incinte subterane. „Vreau să subliniez că în urma măsurătorilor noastre a rezultat că în zona Vârtoape şi în imediata apropiere se află vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, construcţii cu o vechime mai mare decât cele de la Sarmisegetuza”, declara atunci generalul în rezervă (2).
Într-adevăr, dezvăluiri şocante: „aşezări mai vechi decât cele de la Sarmisegetusa”.
Pare incredibil, dar pentru a-şi apăra capitala sfântă – Sarmisegetusa Regia – dacii au zidit munţii. Dacii nu au fost numai „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Ei au fost astronomi desăvârşiţi, medici şi siderurgişti aşişderea, experţi în strategua militară dar, mai ales…constructori desăvârşiţi. Pentru apărarea Sarmisegetusei Regia au construit un colos, alcătuit din sute de cetăţi, răspândite pe o suprafaţă de 5.000 de kilometri patraţi. Până la altitudinea de 2050 de metri, intervenţia omului este dovedită în mod constant. Această afirmaţie poate va stârni zâmbete ironice. Dar arheologii şi geodezii care au făcut cercetări în Munţii Orăţtiei au dovedit că mărturiile istorice nu sunt minciuni.
Acelaşi Vasile Dragomir a declarat: „Toţi munţii din jurul Sarmisegetusei sunt terasaţi. Pe toate crestele, văile, versanţii au fost descoperite pietre fasonate, cu o greutate de aproximativ 3 tone. Cetăţile sunt apărate de ziduri circulare, de sus până jos. Dacă în cazul piramidelor egipetene s-a ajuns la concluzia că pietrele erau transportate cu ajutorul unor sisteme de bile şi ridicate cu scripeţi, pentru daci teoria nu este valabilă. Rămâne un mister transportarea blocurilor imense de piatră până în vârful munţilor, cantitatea de materiale fiind superioară celei folosite la piramidele egiptene”.
Nu mulţi cunosc că Muntele Bătrâna este cel mai înalt vârf din România. Nu din punct de vedere geografic, ci geofizic. Măsărătorile gravitaţionale au arătat că datorită nucleului extrem de dur, constituit din minereuri de fier, acesta este cel mai înalt munte din ţara noastră. Aici aveau dacii cea mai mare mină de fier.
Strămoşii noştri au conceput Sarmisegetusa ca pe un centru vital, destinat unei rezistenţe totale. Pentru aceasta au fost construite drumuri de acces în munţi, conducte pentru apă, canalizări etc. „Aprovizionarea cu apă a cetăţii (este vorba de cettaea Blidaru – nota T.F.) era asigurată printr-o monumentală cisternă patrulateră, cu ziduri duble sau întreite, adâncă de peste 5 m, construită în partea de nord-vest. Deosebit de interesantă este pardoseala cisternei, alcătuită dintr-un „ciment” având în compoziţia sa mortar, cenuşă şi cărbune de lemn. Pe această latură, pe o terasă mai joasă, a fost scos la iveală un turn de pază care asigura din acest loc strategic, numit Poiana Pertii, o largă vizibilitate, dominând împrejurimile.” (50). „Înşiruit pe Apa Grădiştei, la sud de larga vale a Mureşului, complexul de cetăţi şi aşezări dacice din Munţii Orăştiei a constituit nucleul statului dac din perioada lui Burebista şi Decebal şi, totodată cea mai înaltă expresie a dezvoltării cultutii materiale daco-getice din secolul I î.e.n. – I e.n.” (3).
Pentru construirea acestui complex a fost nevoie de o muncă colosală care a presupus tehnici de neimaginat. Marele Imperiu Roman, întins pe trei continente, a trebuit să adune cea mai mare armată din toate timpurile sale penru a cuceri 14% din suprafaţa Daciei. Pentru a trece de „sălbaticii” din munţi i-au trebuit ceva mai mult de 5 (cinci) ani. Iar această civilizaţia era veche de 10.000 de ani. Dl. gral. dv. ® Vasile Dragomir a mai declarat: „Nu sunt arheolog sau istoric, ci geodez. Totuşi am curajul să afirm, după cercetările făcute în Munţii Orăştie că civilizaţia existentă pe teritoriile noastre, veche de aproximativ 10.000 de ani, este un adevărat miracol. Vestigii ale civilizaţie romane se află şi în alte ţări, dar nu pe acestea trebuie să le punem în valoare. Păcat că nu se acordă atenţie valoroasei Sarmisegetusei Regia, care este cu adevărat numai a noastră.”
De ce arheologii, cerctătorii şi istoricii noştri nu studiază numeroasele situri ale strămoşilor noştri? De ce nu se sapă la Sarmisegetusa Regia? De ce totul este lăsat în paragină? Locul unde au trăit şi s-au rugat strămoşii noştri a fost uitat. Şi el ascunde încă multe secrete.

A DOUA "CUCERIRE" A SARMISEGETUSEI
În anul 1924, sub conducerea Comisiei Monumentelor Istorice şi a Institutului de Istorie naţională şi arheologie din Cluj, sunt începute săpăturile menite să scoată la lumină vestigiile Sarmisegetusei şi ale vecinătăţilor ei.
În luna decembrie a anului 2000, cinci cetăţi dacice din acest perimetru – care are o suprafaţă de 600 de km patraţi – au fost declarate Monumente ale Patrimoniului Cultural Universal, intrând sub protecţia UNESCO. Dar protecţia românescă? Pentru că ultima lună a secolului XX a cunoscut o avalanşă fără precedent a hoţilor şi profanatorilor din Munţii Orăştiei. Care conmtinuă şi în zilele noastre. În lipsa unei imperioase legi a patrimoniului, autorităţile locale hunedorene s-au văzut asaltate de ceea ce neoficial a fost numit „al treilea val de atac asupra comorilor lui Decebal”. Toate scursurile din ţară , în legătură sau nu cu „colecţionarii” de aiurea aveau/au drept principal obiectiv „sarcofagul cu aur de două tone” a lui Decebal!.Băieţii nu se joacă, nu vizează obiecte de cult sau alte „mărunţişuri” vechi de două milenii. Poliţia din zonă afirmă public, neputincioasă, că se ştie că există cel puţin…70 de detectoare performante de metal care mişună neabătute prin zonă, într-o clandestinitate trădată de jeep-uri ce trec triumfătoare prin vamă. Şi asta în timp ce Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva îşi permite doar un detector!
A doua categorie este cea a „găinarilor”, adică a celor care se mulţumesc cu faimoasele kosoane. Încă din „primul val de căutători” din 1997-1998, au fost prinşi 5 „norocoşi”, însă nici acum nu sunt pedepsiţi în instanţă.
A treia categorie este a celor care, punând ban peste ban din „muncă cinstită”, îşi ridică, fără autorizaţie de construcţie, case de vacanţă. Culmea este că unii îndrăgostiţi de istoria veche a strămoşilor s-au stabilit – oare de ce? – în apropierea locurilor bănuite a fi purtătoare de comori. Sufletul lor bate pentru Sarmisegetusa.
„Cît timp va mai fi regiunea sacră a Munţilor Orăştiei un „Eldorado” pentru borfaşii de toate categoriile? Dacă fostul ministru al culturii nu a devenit boss la UNESCO (după „străduinţe” uriaşe pe banii contribuabililor), atunci probabil că nu l-a interesat nici averea lui Decebal şi a vestigiilor bimilenare. Situaţia trebuie să intre într-o normalitate care să redea demnitatea istoriei ţării, iar siturile arheologice naţionale să devină bine protejate juridic şi, practic, cu sprijinul amplu al Ministerului Ordinii Publice şi nu cu câţiva paznici de ocazie. Bunurile noastre patrimoniale nu au ce căuta în colecţiile muzeale sau particulare de aiurea” (4).

ACTIVITATE INTENSA IN SUBTERAN?
În anii 1993-1994 în zona Buşteni-Sinaia s-au petrecut mai multe fenomene stranii. Oamenii acuzau stări de agitaţie inexplicabile care le afectau sănătatea. Însă numai pe timpul nopţii. Apoi s-au produs mai multe cutremure, constatându-se că nu aveau epicentrul în Vrancea sau Bucegi, cum era normal. Locuitorii mai relatau că au prins frica de a pune mâna pe obiecte metalice deoarece se curentau imediat. Cercetarea acestor fenomene nu a dus la nici un rezultat.
Peste un an intensitatea cutremurelor a sporit. Ciudat era faptul că, de fiecare dată înainte de producerea acestora, se auzea un tunet înfundat. Aceste cutremure se produceau, invariabil, la ore fixe: ora 20.000 şi 3.00 noaptea. După producerea lor s-au semnalat semnale radio! Ceea ce nu era normal.
„Ziarul” a publicat un amplu articol despre aceste anomalii. Iată ce a declarat Traian Trufin, muzeograf conservator la Muzeul „Cezar Petrescu” din Buşteni, publicist şi cercetător al fenomenelor stranii descrise mai sus, la care a fost martor: „Convingerea mea este că există în subteran o altă lume. Extratereştri cunosc totul despre lumea de la suprafaţă. Spectrul lor informaţional este foarte larg. Dar nu ştiu ce fel de activitate desfăşoară acolo şi nici de ce nu vor să comunicăm. Probabil pentru că omenirea încă nu este pregătită să înţeleagă nişte lucruri”. El crede că toate aceste anomalii sunt cauzate de existenţa unor galerii subterane, de natură artificială, săpate de extratereştri. În care au loc diferite experimente, punctul fierbinte fiind în zona Crucii de pe Caraiman.
“Vizionara Valentina, femeia oarba din Iasi care poate pune diagnostice si prin telefon, sustine ca a descoperit prin metode proprii că un important şuvoi de energie, de aceeasi calitate cu cea care alimenteaza complexul de la Gizeh, scalda si Sfinxul nostru din Bucegi. Iar subteranele nedescoperite ale acestuia comunica cu piramidele din Egipt. “Acolo e trecutul omenirii. Dar nu-i omenirea de acum doua mii de ani. E cu mult mai demult, tare mult inainte. Sfinxul din Bucegi este ocrotitorul pamantului pe care locuim. De fapt, in Bucegi, la Sfinx vine un suvoi foarte puternic de energie. Atunci cand cu stiinta care va fi pe pamant va birui cineva sa ajungă sub Muntii Bucegi, va da peste toate aceste inscrisuri si documente insemnate si, dupa semnele acelea, va sti ce are de facut. Dar asta se va intampla numai dupa ce suvoiul de energie de deasupra va slabi”, spune clarvazatoarea care n-a fost niciodata in Bucegi.”
După 1999 toate au încetat. Specialiştii de la Centrul de Fizică a Pământului şi cei de la Staţia Seismică de la Cheia nu au găsit nici o explicaţie acestor fenomene. Se ştia de existenţa tunelurilor subterane. S-a emis ipoteza că aici aveau loc diferite experienţe, centrul fiind zona crucii de pe Caraiman! Dar cine le făcea şi cu ce scop? Mister total!!...
Sarmisegetusa, din cauza unor fenomene ciudate care au loc în zona respectivă, este numită „zona crepusculară a Europei”.
În anul 1991, o echipă formară din şapte specialişti au campat în zonă pentru a face cercetări. Spre stupoarea lor au fost martorii apariţiei unei „explozii luminoase” care părea că iese chiar din munte. În vara aceluiaşi an, un avion IL-14 s-a pulverizat din senin
În vara anului 1994, nişte turişti şi-au instalat corturile chiar la Sarmisegetusa Regia. La un moment dat, întreaga vale a fost curpinsă de un vuiet care a durat circa o jumătate de oră, iar din spatele unui perete stâncos ţâşneau numeroase reze, de diferite culori, ce se învârteau besmetic ca spiţele unei roţi. Spre sfârşitul verii aceluiaşi an, un grup de turişti a fost înfăşurat într-o perdea de raze colorate…
„În sanctuarul dacic dela Racoş s-au găsit cuie dacice de fier care nu ruginesc. Testate cu raze X, s-a descoperit că, într-adevăr, cuiele au 2000 de ani. În componenţa lor intră fier pur (99,97%), magnetită, oxid de fier şi alumino-silicaţi. Cuiul nu rugineşte. În lume mai sunt două exemple de astfel de fier inoxidabile: stâlpul de fier de la Delhi şi discul din Mongolia, cercetate de NASA. S-au mai găsit şi nişte calupuri de fier decic de peste 40 de kg. La acea vreme, romanii nu puteau să topească în cuptoarele lor bucăţi mai mari de 25 kg” (5)…
Muntele Toaca este o piramidă cu baza pătrată, formă extrem de rară în natură. Latura are lumgimea dublă faţă de piramida lui Keops. Unghiul pantei vestice are aceeaşi mărime cu unghiurile piramidei. La Cucuteni, cultură aflată în apropiere, s-a descoperit, incizat în ceramică neolitică, un motiv unic reprezentând proiecţia în plan a unei piramide cu baza pătrată. Diagonalele şi apotemele sunt trasate cu mare precizie. Unghiul dintre Carpaţii Meridionali şi cei Orientali este de 52 de grade. 51 de grade 50 de minute este unghiul dintre feţele piramidei lui Keops (Khufu) şi baza acestuia. Vasile Pârvan susţine teoria Ceahlăului ca munte sfânt al dacilor. Muntele Retezat este un monolit de proporţii gigantice cu înfăţişarea unui trunchi de piramidă.

Surse:
1. http://www.secretelefemeilor.ro;
2. http://alexbidam.wordpress.com;
3. http://istorie.e.altfel.ro;
4. Revista „Magazin” nr. 2 (2253).ro;
5. http:www.enciclopedia-dacica.ro.
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #27  
Old 10-06-2011
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default DACIA - adevar sau mistificare

DACIA

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

- Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).

Urmează altă întrebare:
- Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

- Soldaţii "romani" chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi "romani" vorbeau orice limbă numai latina nu!

Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria , până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).

Şi ultima întrebare:

- Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi "romani" care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de "adevăraţi români", care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: "soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul "roman"...

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie "fecundate" de soldaţii "romani"?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi "curve", ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât "copii din flori" apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu "mândrie", aşteptând apariţia "sâmburilor" noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.

La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?

Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă....

De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din "doi bărbaţi cu... braţe tari"! Astfel de declaraţii "istorice" te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? - se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?

Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: "să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci". Faptul că dacii vorbeau " latina vulgară", este "un secret" pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.

"Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!" Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că "prima femeie" a apărut în sud-estul Africii.

Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe , locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea "The Indo-European heritage", apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam. Când am scris "Epopeea Poporului Carpato-dunărean" şi volumele "Noi nu suntem urmaşii Romei", "În căutarea istoriei pierdute" şi "Călătorie în Dacia - ţara Zeilor", m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , "The History of Civilization" , "The Aryans". El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 î.d.H., (vezi John North, "A new interpretation of prehistoric man and the cosmos", 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020 , Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!


Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti , hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre "Codex Rohonczy", o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, " latina vulgara", cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba " latina vulgară", chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca "Jurământul tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: "de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?" Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi "românii adevăraţi", vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate om enirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul...

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare....


Cu deosebită stimă,

Dr. Napoleon Săvescu,
Fondator & Preşedinte al

" Dacia Revival International Society"

of New York

Codexul Rohonczi

O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri.
Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.
De la daci nu au rămas izvoare scrise.
Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor.
O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică.
A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre vlahi şi regatul lor.
Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut.
Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.


Dăruită de un grof


În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi.
Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută.
A făcut rost de o copie.
Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele.
Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria.
E o carte legată în piele.
A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907.
Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838.
Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor.

"Scriere secretă"

După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legaturaă cu Codexul: "Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc".

După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere

Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci.
"Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului", spune aceasta.

Solii şi cântece ale vlahilor

Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri.
În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase.
E scris cu cerneală violet.
Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101.
"Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina - cetatea din insula Pacuiul lui Soare", a descoperit Viorica Enachiuc.

" Jurământul tinerilor blaki "

Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit "Jurământul tinerilor blaki", care a fost tradus în felul următor:
"O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,
Înşelator, să nu primeşti a te uni
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit Vei fi
Cântecul cetăţii aud îndelung
Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă, pe puternica căciulă!
Să juri cu maturitate şi cu convingere!
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău,
mergi cu jurământ puternic!"

Notă:
Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător.
Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei.


Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi , promoţia 1963.
Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie.
E membră UNESCO din 1983.
Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova .
A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică.
Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria , Franţa, Germania , Italia , Israel .
Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi în Danemarca, unde a studiat scrierea runică.

Aceste fapte nu sunt secrete.
Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi?
Sau mass media .
Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se "vând" mai bine?
Incompetenţi nu sunt.
Sau au primit ordin să tacă?



PS. trimiteţi acest material tuturor prietenilor voştri pentru că au dreptul să ştie adevăruri deocamdată ascunse.























Reply to alecsoiu ion

Send
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #28  
Old 10-18-2011
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default


__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #29  
Old 11-08-2011
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default Geometria dacilor


Fig.71. Cetatile si asezarile dacice din Muntii Orastiei, dupa Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. pentru literatura, 1968. Andrei Vartic, in Magistralele tehnologice ale civilizatiei dacice, Ed. Basarabia,1998, uneste aceste cetati si astfel ne apare o noua semnificatie, fascinanta, un mesaj transmis de acei daci eternitatii. Unghiul dintre Varful lui Patru, Piatra Rosie si Blidarul este un unghi drept. Si unghiul dintre Varful lui Patru, cetatea dacica de la Banita si cea de la Piatra Roaie este tot drept. Perpendiculara pe linia Banita-Piatra Rosie ne duce in cetatea dacica din varful lui Hulpe. O alta perpendiculara ne trimite direct la Sarmi-seget-usa. Am luat si eu un compas, am masurat distantele, apoi unghiurile, lucru ce-l poate face oricine si asa este negru pe alb.



Fig.72. Dar prietenul meu Andrei nu-si cunoaste masura si continua sa le uneasca pe vechile cetati dacice. Astfel perpendiculara ce imparte linia topografica Piatra Rosie - Sarmisegetusa in doua parti egale, trece prin cetatea Banita.



Fig.73. Si cum nimeni nu-l poate opri pe acelasi Andrei, el continua sa intinda linii dand dureri de cap celor ce vor sa-l auda, eu fiind unul dintre acestia. Asa ca, sa luam o rigla, un compas si un raportor si sa pornim la lucrul ce il poate face orice elev si anume sa-l verificm pe Andrei! Unim Varful Omu cu cetatea dacica de la Racos, apoi cu celebrele piramide de pamant de la Sona (fiica regelui Sona, Sitra, s-a maritat cu Rama, cel putin asa ne spun Vedele) numite si gurueti (in
sanskrita guru insemnand: profesor, invatator, educator). Rezultatul nu intarzie sa se arate: Racosul care este la 60 km de Varful Omu formeaza un unghi de 30 de grade cu Sona, iar unghiul pe care Sona il face cu Racosul si Varful Omu este de 90 de grade. Ne apare astfel Triunghiul Divin (cateta opusa unghiului de 30 de grade este egala cu jumatate din ipotenuza) pe care piramidele de la Sona il formeaza cu cetatea dacica de la Racos si Varful Omu. Astfel algoritmul topografic al dacilor cuprinde perfect si Sona si Om-ul, si teorema lui Pytagora (inainte
de nasterea acestuia!) si cea a lui Thales, si triunghiul de aur al egiptenilor si o istorie intreaga.
Fig. 71-72-73. Magistralele tehnologice ale civilizatiei dacice, Andrei Vartic, Ed. Basarabia, Chisinau, 1998.

Imagini preluate din cartea Noi Nu Suntem Urmasii Romei, Napoleon Savescu.
__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
  #30  
Old 11-30-2011
michele0's Avatar
michele0 michele0 is offline
Utilizator înregistrat
 
Join Date: Aug 2006
Location: TRISTESTI
Posts: 18,702
Default

__________________

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Reply With Quote
Reply

Bookmarks

Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search
Display Modes

Posting Rules
NU poti posta thread nou
NU poti raspunde
Nu poti posta atasamente
NU poti edita postarile tale

BB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is On

Forum Jump



Ora este GMT +2. Ora este acum 12:21 PM.




Powered by vBulletin® Version 3.8.2
Copyright ©2000 - 2014, REALITATEA.NET
REALITATEA.NET, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.
Termeni si conditii